― În cazul acesta, continuă Barr, cu o uşoară emfază, nu găsesc altă introducere mai fericită decît aceea de a vă informa cu părere de rău că nu sînt în posesia unor farmece, poţiuni sau filtre ale dragostei. Şi nu sînt cîtuşi de puţin capabil să influenţez graţiile vreunei tinere doamne de care v-aţi simţi atras.
― Nu am nevoie de ajutoare din afară în această privinţă, domnule. (Mulţumirea de sine, prezentă şi pînă atunci, răzbătu în glasul uşor amuzat al generalului.) Primiţi multe solicitări de acest fel?
― Destule. Din nefericire, persoanele neinformate tind să ia erudiţia drept magie, iar dragostea drept acea latură a vieţii care are nevoie cel mai mult de ajutorul magiei.
― Mi se pare normal. Numai că eu sînt altfel. Pentru mine, erudiţia nu reprezintă altceva decît posibilitatea de a răspunde unor întrebări dificile.
Siwennianul i se adresă neutru:
― S-ar putea să vă înşelaţi la fel de mult ca şi ceilalţi.
― Vom vedea. (Tînărul general îşi aşeză cana în locaşul ceaincului şi aceasta se umplu la loc. I se oferi o capsulă cu aromă, căreia îi dădu drumul cu un plescăit în cană.) Spuneţi-mi atunci, Patricianule, cine sînt magicienii? Cei adevăraţi.
Barr păru surprins la auzul unui cuvînt demult uitat.
― Nu există magicieni, răspunse el.
― Dar siwennienii istorisesc multe despre ei. Există o legătură ciudată între această situaţie şi acele grupuri de conaţionali de-ai dumneavoastră care visează şi tînjesc după vremurile de odinioară şi după ceea ce ei numesc libertate şi autonomie. Evident, aceste idei ar putea periclita fiinţa Statului.
Bătrînul clătină din cap:
― De ce-mi spuneţi toate astea? Bănuiţi că e vorba de o revoltă condusă de mine?
― Nu, nici gînd, îl linişti Riose, ridicînd din umeri. De fapt, ideea nu e întru totul ridicolă. Tatăl dumneavoastră a fost la vremea sa un exilat, iar dumneavoastră aţi fost patriot şi şovin la vremea dumneavoastră. Ca oaspete, mi se pare o nedelicateţe să amintesc aceste lucruri, dar misiunea mea de acum îmi cere să v-o spun. Şi, totuşi, să fie vorba de o conspiraţie? Mă îndoiesc. În cursul ultimelor trei generaţii, Siwenna şi-a pierdut spiritul de cutezanţă.
― Aşa cum dumneavoastră sînteţi lipsit de delicateţe ca oaspete, tot aşa voi fi şi eu ca gazdă, răspunse bătrînul, parcă împotriva voinţei sale. Aş vrea să vă reamintesc că, demult, un vicerege gîndea la fel despre siwennienii lipsiţi de cutezanţă. Din ordinul acelui vicerege, tatăl meu a devenit un fugar sărac, lipit pămîntului, fraţii mei au devenit martiri, iar sora mea o sinucigaşă. Şi, totuşi, acel vicerege a avut parte de o moarte groaznică, fiind ucis de prea umilii şi servilii siwennieni.
― A, da, şi cu asta aţi atins aproape un subiect asupra căruia aş vrea să zăbovim. Vreme de trei ani, moartea acelui vicerege nu a constituit un mister pentru mine. În garda lui personală a existat un soldat ale cărui acţiuni mi s-au părut demne de interes, şi acela aţi fost dumneavoastră, deci nu cred că ar mai fi necesare alte detalii.
― Desigur, răspunse Barr netulburat. Şi ce-mi propuneţi?
― Să-mi răspundeţi la întrebări.
― N-o voi face sub presiunea ameninţărilor. Sînt bătrîn, dar nu atît de bătrîn încît pentru mine viaţa să nu mai însemne nimic.
― Stimate domn, trăim vremuri grele ― spuse Riose rar, vrînd să dea greutate cuvintelor ―, iar dumneavoastră aveţi copii şi prieteni, o patrie pentru care aţi spus vorbe de iubire nechibzuite în trecut. Să fim serioşi, dacă m-aş hotărî să folosesc forţa, nu m-aş coborî într-atît încît să lovesc în dumneavoastră.
― Ce doriţi? întrebă Barr cu răceală.
Ridicînd ceaşca goală, Riose spuse:
― Patricianule, vă rog să mă ascultaţi cu atenţie. Trăim vremuri în care soldaţii cei mai apreciaţi sînt cei care conduc parade de gală pe aleile palatului regal la zile de sărbătoare şi escortează strălucitoarea navă de agrement care-o poartă pe Splendoarea sa Imperială către planetele pe care-şi petrece verile. Eu... la treizeci şi patru de ani sînt un ratat şi aşa voi rămîne. Pentru că-mi place să lupt, înţelegeţi?
De aceea m-au şi trimis aici. La Curte aş crea prea multe probleme. Eticheta Curţii nu mi se potriveşte. Îi jignesc pe filfizoni şi pe lorzii-amirali, dar sînt prea bun conducător de nave şi de oameni ca să-şi încheie conturile cu mine abandonîndu-mă în spaţiu. Aşa că Siwenna este un înlocuitor ― o lume de frontieră, o provincie săracă şi bîntuită de răscoale, situată foarte departe, îndeajuns de departe pentru ca toată lumea să fie mulţumită. Şi, prin urmare, lîncezesc. Nu sînt revolte pe care să le înăbuş, căci în ultima vreme viceregii nu s-au mai revoltat; cel puţin n-au mai făcut-o de cînd tatăl Maiestăţii sale Regale, fie-i amintirea încărcată de glorie, a dat un exemplu prin Mountel de Paramay.
― Puternic împărat, murmură Barr.
― Da, şi am dori şi alţii la fel de puternici. El este stăpînul meu ; să ţineţi minte asta. Eu îi apăr interesele aici.
Barr ridică indiferent din umeri şi întrebă:
― Ce legătură au toate astea cu motivul vizitei dumneavoastră?
― Vă voi spune în cîteva cuvinte. Magicienii la care m-am referit vin de dincolo... de dincolo de avanposturile de frontieră, unde stelele sînt foarte, foarte rare.
― Acolo unde stelele sînt foarte, foarte rare, repetă Barr. Şi-s frigului din spaţiu o poartă de intrare.
― Asta-i o poezie? se încruntă Riose. (Versurile i se păreau o frivolitate într-un asemenea moment.) În orice caz, sînt de la Periferie, din singurul sector în care pot lupta pentru gloria împăratului.
― Şi serviţi interesele Maiestăţii sale Imperiale, satisfăcîndu-vă astfel pasiunea dumneavoastră pentru luptă.
― Exact. Dar trebuie să ştiu împotriva cui lupt ; aici mă puteţi ajuta.
― De unde ştiţi asta?
Riose muşcă dezinvolt dintr-o prăjitură.
― Pentru că de trei ani încoace am notat toate zvonurile, miturile, fiecare şoaptă în legătură cu magicienii şi, dintr-o mulţime de informaţii care ar umple o bibliotecă, doar două elemente izolate sînt unanim admise, prin urmare, adevărate. Primul este acela că magicienii se află la marginea Galaxiei, într-o poziţie opusă faţă de Siwenna, iar al doilea, acela că tatăl dumneavoastră a întîlnit odată un magician în carne şi oase şi a discutat cu el.
Bătrînul patrician îl privi pe Riose fără să clipească şi acesta continuă:
― M-ar interesa tot ce ştiţi în acest sens.
― Într-adevăr, unele lucruri, spuse Barr gînditor, ar constitui o experienţă psihoistorică proprie.
― Ce fel de experienţă?
― Psihoistorică. Bătrînul îşi însoţi vorbele de un zîmbet ironic. Apoi, spuse reţinut: Mai serviţi ceai. Povestea mea va fi cam lungă.
