― Se va înrăutăţi totul aşa de curînd? murmură siwennianul.
― Nu, recunoscu Riose. Dacă vieţile noastre ar fi de patru ori mai lungi, cu siguranţă c-am afla. Destinul meu, pe care nu ţi-l pot impune, e să lupt pentru Imperiu, pentru o tradiţie militară. Ea îşi găseşte originea în instituţia imperială pe care o slujesc.
― Deveniţi mistic şi mi-e întotdeauna greu să înţeleg misticismul altuia.
― N-are importanţă. Înţelegi pericolul pe care-l reprezintă Fundaţia.
― Dacă îmi amintesc bine, chiar înainte de plecarea dumneavoastră de pe Siwenna, v-am atenţionat asupra acestuia.
― Atunci îţi dai seama că trebuie oprit încă dintru început, altfel n-o vom mai putea face niciodată. Ai avut idee de această Fundaţie înainte ca oricine altcineva să audă măcar de ea. Ai aflat mai multe despre ea decît oricare altul din Imperiu. Probabil că ştii cum poate fi atacată fără riscuri şi mă poţi avertiza asupra contramăsurilor pe care le va lua. Hai să fim prieteni!
Ducem Barr se ridică şi spuse calm:
― Ajutorul pe care vi-l pot da eu nu înseamnă nimic, deci vă scutesc de a-mi adresa o asemenea rugăminte.
― Lasă-mă să judec eu priorităţile.
― Nu, vorbesc foarte serios. Nici întreaga putere a Imperiului nu ar putea să strivească această lume aparent neînsemnată.
― De ce? (Ochii lui Bel Riose se aprinseră de furie.) Rămîi aici. Vei pleca cînd îţi voi permite eu. Dacă-ţi închipui că subestimez acest duşman pe care l-am descoperit, te înşeli. Patricianule, spuse el reţinut, la întoarcere am pierdut o navă. N-am nici o dovadă c-ar fi căzut în mîinile Fundaţiei ; dar n-a mai fost găsită de atunci şi, dacă ar fi avut loc un accident, ar fi trebuit să-i găsim epava pînă acum. Na e o pierdere importantă ― nu înseamnă mare lucru ―, dar asta îmi sugerează că, probabil, Fundaţia a declanşat deja ostilităţile. O asemenea grabă şi o ignorare a consecinţelor ar putea să însemne forţe despre care nu ştiu nimic. Îmi răspunzi la o întrebare foarte precisă? Care este puterea lor militară?
― N-am idee.
― Atunci desluşeşte singur ceea ce ai afirmat. De ce susţii că Imperiul nu poate zdrobi acest mic duşman?
Siwennianul se aşeză din nou şi evită privirea fixă a lui Riose. Spuse apăsat:
― Pentru că am încredere în principiile psihoistoriei. E o ştiinţă ciudată. A atins maturitatea printr-un singur om ― Hari Seldon ― şi a pierit o dată cu el, pentru că nimeni n-a mai reuşit să-i stăpînească iţele complicate. Dar, în acea scurtă perioadă, s-a dovedit cel mai puternic instrument de studiere a umanităţii inventat vreodată. Fără a pretinde anticiparea acţiunilor oamenilor ca indivizi, ea a formulat legi precise, capabile de analiză matematică şi de extrapolare, în scopul dirijării şi anticipării acţiunii concertate a grupurilor umane.
― Şi?...
― A fost psihoistoria pe care Seldon şi grupul său a aplicat-o din plin la întemeierea Fundaţiei. Locul, momentul şi condiţiile se întrepătrund din punct de vedere matematic şi conduc astfel, în mod inevitabil, la dezvoltarea Imperiului Universal.
Lui Riose începu să-i tremure glasul de indignare:
― Vrei să spui că această ştiinţă prezice că voi ataca Fundaţia şi că voi pierde nu ştiu ce bătălie din motive cunoscute dinainte? Încerci să susţii că sînt un robot fără imaginaţie şi că urmez un drum la capătul căruia îmi voi găsi sfîrşitul?
― Nu, răspunse tăios bătrînul patrician. Am afirmat deja că ştiinţa nu are nimic de-a face cu acţiunile individuale şi că a fost anticipat un context mai larg.
― Prin urmare, ne aflăm în strînsoarea Zeiţei Necesităţii Istorice?
― A Necesităţii Psihoistorice, îl ajută Barr cu delicateţe.
― Şi dacă-mi exercit dreptul meu de liberă voinţă? Dacă hotărăsc să atac anul viitor, sau să nu atac deloc? Cît de docilă este Zeiţa? Cît de ingenioasă?
Barr ridică din umeri:
― Puteţi ataca acum ori niciodată, cu o singură navă sau cu forţa întregului Imperiu ; prin forţă militară ori prin presiuni economice ; printr-o declaraţie deschisă de război sau printr-o ambuscadă perfidă. Puteţi face orice doriţi, exercitîndu-vă plenar libera voinţă. Şi, totuşi, veţi pierde.
― Din cauza mîinii moarte a lui Seldon?
― Din cauză că mîna moartă a matematicii comportamentului uman nu poate fi nici oprită, nici deviată, nici frînată.
Cei doi râmaseră faţă în faţă, ca într-o încleştare mută, pînă cînd generalul făcu un pas înapoi.
― Primesc provocarea. O mînă moartă contra unei voinţe vii, spuse el simplu.
4
Împăratul
CLEON AL II-LEA... numit îndeobşte „Cel Mare". Ca ultim împărat puternic al Primului Imperiu, el este important prin renaşterea artistică şi politică ce a avut loc în timpul lungii sale domnii. Literatura romanţată ni-l face cunoscut, totuşi, mult mai bine, legîndu-i numele de cel al lui Bel Riose, deci pentru oamenii simpli rămîne „împăratul lui Riose". Nu trebuie să lăsăm ca evenimentele din ultimul său an de domnie să umbrească patruzeci de ani de...
ENCICLOPEDIA GALACTICA
CLEON AL II-LEA, numit îndeobşte „Cel Mare". Ultimul împărat puternic. O dureroasă suferinţă care nu poate fi diagnosticată. Date fiind neînţelesele meandre ale vieţii oamenilor, cele două afirmaţii nu se exclud şi nici nu sînt compatibile. De-a lungul istoriei s-au întîlnit supărător de multe cazuri similare.
Dar lui Cleon al II-lea nu-i păsa de astfel de precedente. Suferinţele personale nu i s-ar fi ameliorat cîtuşi de puţin chiar dacă s-ar fi gîndit la lista lungă de cazuri asemănătoare. La fel de puţin l-ar fi liniştit şi gîndul că, în timp ce străbunicul său fusese domnitor şi pirat al unei planete cît un grăunte de praf, el domnea în Palatul Plăcerilor, care aparţinuse lui Ammenetik cel Mare, ca moştenitor al unui şir de domnitori galactici ce se pierdea în negura vremurilor. În aceste momente nu-l alina nici măcar faptul că, prin eforturi deosebite, tatăl său curăţase focarele de revoltă şi restabilise pacea şi unitatea de care se bucurase Imperiul sub Stanel al Vl-lea şi că, prin urmare, în cei douăzeci şi cinci de ani ai domniei sale nici măcar ideea de răscoală nu-i umbrise strălucirea gloriei.
Împăratul Galaxiei şi Stăpînul Tuturora avu o tresărire şi-şi lăsă capul pe spate în cîmpul înviorător de forţă din jurul pernelor. Cîmpul opunea o uşoară rezistenţă şi, simţind plăcuta lui mîngîiere, Cleon se linişti. Se ridică greoi în capul oaselor şi privi morocănos către pereţii camerei. Nu era o cameră în care să stai singur. Era prea mare. Toate camerele erau prea mari.
Mai bine să fie singur în timpul acestor crize care-l istovesc complet decît să suporte agitaţia plină de ifose şi compasiune a curtenilor, obtuzitatea lor îngăduitoare şi fără vlagă. Mai bine singur decît să vadă măştile insipide, în spatele cărora se ţes speculaţii nesfîrşite privind probabilitatea morţii şi soarta succesiunii.
Gîndurile îl copleşiră şi-i dădură putere. Cei trei fii ai săi, falnici, virtuoşi, puteau oferi un viitor Imperiului. Dar unde dispăruseră tocmai acum, cînd se simţea atît de rău? Aşteptau, desigur ― fiecare cunoscînd mişcările celorlalţi şi cu toţii supraveghindu-l pe el.
Se foi nemulţumit. Şi acum Brodrig tînjea să vină în audienţă. Credinciosul Brodrig, născut într-o familie nevoiaşă ; credincios, pentru că altfel n-ar fi fost detestat de toată lumea, fără deosebire ― ura fiind singurul punct comun al numeroaselor grupuri care formau Curtea...
Brodrig ― favoritul credincios, pentru că aşa trebuia să fie ―, cel care, dacă nu se va îmbarca pe cea mai rapidă navă din Galaxie imediat după moartea Împăratului, va sfîrşi în camera atomică.
