― Vă pot spune, zise el cu o voce pierdută.

Dar nu mai apucă.

Bayta, cu o expresie îngheţată pe chipul alb ca varul, ridică arma şi trase. Detunătura reverberă în încăperea goală. Trupul lui Mis se volatiliză de la brîu în sus, iar în perete se făcu o gaură cu margini neregulate. Degetele fără vlagă lăsară arma să cadă pe podea.

26

Sfîrşitul căutării

NIMENI nu scoase o vorbă. Ecoul împuşcăturii se rostogoli cu vuiet spre alte încăperi şi se stinse într-o şoaptă. Înainte de a se stinge, înăbuşi zgomotul discordant produs de căderea armei Baytei, acoperi plînsul strident al lui Magnifico şi înecă urletul neomenesc al lui Toran.

Se lăsă peste toţi o tăcere îndurerată.

Bayta rămase cu capul plecat. În cădere, o picătură prinse o rază de lumină şi străluci rece. Bayta nu mai plînsese pînă atunci.

Toran era încordat şi crispat, cu muşchii gata să-i plesnească; simţea că nu va mai fi niciodată în stare să-şi descleşteze fălcile. Chipul lui Magnifico era o mască lipsită de culoare şi de viaţă.

În cele din urmă, Toran şuieră printre dinţi cu o voce de nerecunoscut:

― Eşti femeia Catîrului, deci. A ajuns pînă la tine.

― Eu, femeia Catîrului? spuse Bayta, ridicînd capul şi gura i se strîmbă cu o veselie forţată şi îndurerată. Asta-i o glumă.

Un zîmbet chinuit trecu pe faţa ei şi, cu o mişcare bruscă a capului, îşi dădu părul pe spate. Încet, vocea îi redeveni normală, sau aproape normală:

― S-a terminat, Toran; acum pot vorbi. Nu ştiu cît voi mai supravieţui. Dar acum pot spune anumite lucruri...

― Despre ce, Bay? spuse Toran a cărui încordare se topise, făcînd loc tristeţii şi neputinţei. Ce mai este de spus?

― Despre nenorocirea care ne-a urmat pretutindeni. Am mai discutat în treacăt despre asta, Torie. Nu-ţi aminteşti? Înfrîngerea ne-a urmărit pe oriunde am pus piciorul şi totuşi nu ne-a lovit cîtuşi de puţin pe noi. Am mers pe Fundaţie, şi ea s-a prăbuşit în timp ce Neguţătorii Independenţi încă mai luptau, dar noi am plecat la vreme ca să mergem pe Haven. Am rămas pe Haven şi Haven s-a prăbuşit în timp ce restul Neguţătorilor continuau lupta ― şi iarăşi am scăpat la vreme şi de-acolo am mers pe Neotrantor, şi de-acum planeta s-a alăturat sigur Catîrului.

― Nu înţeleg, spuse Toran, clătinînd neîncrezător din cap.

― Torie, astfel de lucruri nu se întîmplă în viaţa reală. Eu şi cu tine sîntem oameni insignifianţi ; nu cădem neîncetat dintr-un vîrtej politic în altul în decursul unui singur an decît dacă purtăm vîrtejul cu noi. Decît dacă purtăm cu noi sursa infecţiei. Acum înţelegi?

Toran strînse din buze. Privirea îngrozită îi rămase fixată pe rămăşiţele însîngerate ale celui care fusese odată un om şi simţi că-i vine rău:

― Să plecam de aici, Bay. Să ieşim la lumină.

Cerul era înnorat. Vîntul venea în scurte rafale dezordonate şi încîlci părul Baytei. Magnifico se furişase după ei şi rămăsese în preajmă, ascultîndu-i.

― L-ai ucis pe Ebling, spuse Toran crispat, crezînd că el este sursa infecţiei? (În ochii ei citi ceva care îl uimi.) Apoi şopti: El era Catîrul?

Nu credea, nu putea crede aşa ceva. Bayta izbucni într-un hohot de rîs:

― Sărmanul Ebling să fie Catîrul? Pentru numele Galaxiei, nu! Nu l-aş fi putut ucide dacă ar fi fost Catîrul. Ar fi detectat emoţia care ar fi însoţit gestul meu ucigaş şi mi-ar fi transformat sentimentul în dragoste, dăruire, adoraţie, groază sau în orice altceva. Nu l-am ucis pe Ebling pentru că el era Catîrul, ci pentru că ştia unde se află cea de-a Doua Fundaţie şi peste cîteva clipe i-ar fi dezvăluit secretul chiar Catîrului.

― I-ar fi dezvăluit secretul chiar Catîrului? repetă Toran prostit. I-ar fi spus Catîrului...

Şi apoi scoase un ţipăt ascuţit, se întoarse şi privi îngrozit spre măscărici, care stătea ghemuit la pămînt, insensibil la toţi şi la toate, probabil conştient de adevărul spuselor Baytei.

― Doar nu Magnifico...? întrebă Toran în şoaptă.

― Ascultă! zise Bayta. Îţi aminteşti ce s-a întîmplat pe Neotrantor? Of, gîndeşte-te şi singur, Torie...

Dar el clătină doar din cap, bîiguind, incapabil să-şi amintească.

― Pe Neotrantor a murit un om, continuă ea cu glas obosit. A murit un om fără ca cineva să-l atingă. E adevărat? Magnifico a cîntat la Vizi-Sonor şi, cînd a terminat, prinţul-moştenitor era mort. Nu e ciudat? Nu e bizar că o fiinţă care se teme de orice, care este în aparenţă neajutorată din cauza groazei, are capacitatea de a ucide atunci cînd vrea?

― Muzica şi efectele luminoase, spuse Toran, au un profund efect asupra emoţiilor şi...

― Dar un efect emoţional. Şi încă unul foarte puternic. Efectele emoţionale sînt, întîmplător, specialitatea Catîrului. Să zicem că asta poate fi considerată o coincidenţă. O fiinţă care poate ucide prin sugestie ar fi atît de dominată de spaime? Ei bine, Catîrul trebuie să-i fi creat, probabil, starea asta, deci situaţia poate avea o explicaţie. Dar, Toran, am reuşit să surprind o parte din compoziţia pentru Vizi-Sonor care l-a ucis pe prinţul-moştenitor. Doar o frîntură... dar a fost de-ajuns pentru a-mi crea acelaşi sentiment de disperare care mă cuprinsese şi în Bolta Timpului, şi pe Haven. Toran, nu mă pot înşela asupra acelui sentiment ciudat.

Toran se înnegură la chip:

― Eu... şi eu am simţit la fel. Uitasem. Nu m-am gîndit la asta...

― Atunci a fost prima oară cînd mi-am dat seama. Doar un sentiment neclar... intuiţie, dacă pot zice aşa. N-o puteam asocia cu nimic. Iar apoi, cînd Pritcher ne-a spus despre Catîr şi despre mutaţia lui, parcă mi s-a ridicat o ceaţă de pe ochi. Catîrul a fost cel care crease disperarea din Bolta Timpului; Magnifico a fost cel care crease disperarea pe Neotrantor. Aceeaşi emoţie. Prin urmare, Catîrul şi Magnifico erau una şi aceeaşi persoană. Nu se leagă totul, Torie? Nu-i exact ca o axiomă în geometrie... cînd două sau mai multe lucruri egale cu un altul sînt egale între ele?

Era în pragul isteriei, dar se stăpîni şi redeveni gravă.

― Descoperirea aceasta, continuă ea, m-a speriat de moarte. Dacă Magnifico era Catîrul, atunci putea să cunoască emoţiile mele şi să le facă uitate în propriu-i interes. N-am îndrăznit să-l las să mi le afle. L-am evitat. Din fericire, m-a evitat şi el; în schimb, Ebling Mis prezenta un interes mult mai mare pentru el. Am plănuit să-l ucid pe Mis înainte de a vorbi. Am plănuit în mare secret ― am fost atît de ascunsă, încît nici nu îndrăzneam să-mi mărturisesc gîndul. Dacă l-aş fi putut ucide chiar pe Catîr... Dar nu puteam risca. Ar fi băgat de seamă şi aş fi pierdut totul.

Părea acum golită de orice sentiment.

― E imposibil, spuse Toran violent, vrînd să pună capăt discuţiei. Uită-te numai la fiinţa asta nenorocită. El, Catîrul? Nici măcar n-aude despre ce discutăm.

Numai că, atunci cînd arătă cu degetul spre Magnifico, acesta era deja în picioare, vioi, privindu-i pătrunzător cu ochi strălucitori. Vocea lui nu mai avea accent ciudat.

― Am auzit ce-ai spus, prietene, însă rămăsesem pe gînduri, socotind că, în ciuda inteligenţei mele, am putut greşi atît de mult ― şi am pierdut enorm.

Toran făcu un pas împleticit înapoi, de parcă s-ar fi temut că măscăriciul l-ar fi putut atinge ori că răsuflarea lui l-ar fi putut infecta.

Magnifico confirmă din cap şi lămuri întrebarea rămasă fără răspuns:

― Eu sînt Catîrul.

Nu mai avea o înfăţişare grotescă ; membrele lui subţiri şi dezarticulate, nasul coroiat îşi pierduseră însuşirile care te făceau să pufneşti în rîs. Teama îi dispăruse din privire; ţinuta-i era fermă.

Cu o uşurinţă născută din obişnuinţă, deveni stăpîn pe situaţie,

― Aşezaţi-vă, spuse el îngăduitor. Faceţi-o fără grijă, simţiti-vă în largul vostru. Jocul s-a isprăvit şi aş vrea să vă spun o poveste. E o slăbiciune a mea ― îmi place ca oamenii să mă înţeleagă.

Şi o privi pe Bayta cu ochii, trişti şi blînzi ai lui Magnifico, măscăriciul.

― Nu-mi pot aminti cu plăcere de copilăria mea, începu el să vorbească nerăbdător, participînd cu toată fiinţa la ceea ce spunea. Probabil că înţelegeţi acest lucru. Puţinătatea trupului meu este funcţională, iar nasul mare îl am din naştere. Nu mi-a fost dat să mă bucur de o copilărie normală. Mama a murit fără să mă vadă. Nu mi-am cunoscut tatăl. Am crescut la întîmplare, jignit şi torturat în sensibilitatea mea, copleşit de milă faţă de propria-mi persoană şi ură faţă de ceilalţi. Eram cunoscut ca un copil bizar. Toată lumea mă ocolea -― unii din dezgust, alţii din teamă. S-au petrecut lucruri ciudate... Ei, dar să lăsăm asta. S-au întîmplat destule în copilăria mea care să-i permită Căpitanului Pritcher să ajungă, la sfîrşitul cercetărilor lui, să înţeleagă că eram un mutant, lucru pe care eu nu l-am înţeles decît atunci cînd aveam douăzeci de ani.

Toran şi Bayta ascultau cu detaşare. Aşa cum stăteau aşezaţi pe pămînt, tumultul cuvintelor lui părea să se reverse asupra lor. Măscăriciul ― ori Catîrul ― se plimba încoace şi încolo cu paşi mărunţi, vorbind cu capul plecat şi ţinînd braţele încrucişate.