puterile şi să se
prăbuşească la poalele dunelor, fără să se mai scoale, şi să sfârşească devorate de nisipuri. Trecătorile dintre o dună şi alta, cunoscutele gassi, deveneau un labirint
întortocheat, erau inexistente de cele mai multe ori şi se întorceau de unde plecaseră alteori, şi doar incredibilul simţ de orientare al lui Gacel şi siguranţa de sine le permiteau să înainteze spre sud în fiecare zi, fără să se întoarcă pe unde veniseră.
Abdul-el-Kebir, ce se mândrea cu cunoştinţele lui despre o ţară pe care o cârmuise ani de zile şi trăise chiar în mijlocul deşertului, nu-şi putuse imagina,
nici în cele mai rele vise că
pe pământ există
o asemenea mare de dune, o
întindere de nisip aşa de uriaşă, un erg al cărui capăt nu se vedea nici dacă te căţărai pe cea mai înaltă dintre acele ghourde.
Nisip şi vânt era tot ce exista acolo, în împrejurimile „marelui pământ pustiu", şi se întreba
cum putea targuî-ul să-1 asigure că există şi altceva, „mai rău" decât acel ocean împietrit.
Lăsau să treacă ceasurile zilei adăpostiţi de vânt la umbra unui cort mare, de culoare gălbuie, unde se aciuiau şi cămilele, ca să reînceapă marşul de cum
începea să
se lase înserarea, şi continuau toată
noaptea, la lumina lunii şi a
stelelor, uimiţi mereu de nişte răsărituri superbe, când umbrele păreau că aleargă pe crestele împietrite ale dunelor în formă de săbii, pe ale căror tăişuri se putea crede că firele de nisip se menţineau unite îmbrăţişându-se unele pe altele.
• Cât mai e ? a vrut să ştie la al cincilea din acele răsărituri, când
primele lumini l-au făcut să
constate că
tot nu era în stare să
distingă la
marginea orizontului începutul marii întinderi.
• Nu ştiu. Nimeni nu s-a întors din aceste locuri. Nimeni n-a numărat zilele de nisip, nici zilele de „pământ pustiu".
• Atunci mergem spre moarte?
• Faptul că nimeni n-a reuşit nu înseamnă că nu se poate face. Dădu din cap cu neîncredere:
• Mă
uimeşte această
încredere pe care o ai în tine însuţi, zise. Mie
începe să-mi fie frică.
• Frica e cel mai mare duşman în deşert, veni răspunsul. Frica duce la disperare şi la nebunie, iar nebunia duce la stupiditate şi la moarte.
• Ţie nu ţi-e frică niciodată ?
• De deşert? Nu. M-am născut aici şi aici mi-am petrecut viaţa... Avem patru cămile, femelele vor mai da lapte azi şi mâine, şi nu se văd semne de harmatan1. Dacă vântul ne respectă, avem speranţe. 140
• Câte zile de speranţă ? vru să afle Abdul. Adormi, încercând să calculeze câte zile de
speranţă mai aveau şi cât mai trebuia să rabde acea tortură; la amiază îl trezi un zumzăit îndepărtat. Deschise ochii şi prima imagine pe care o văzu fu silueta lui Gacel ce se profila la intrarea în cort, în genunchi pe nisip, scrutând cerul.
• Avioane, spuse targui-ul fără să se întoarcă. Se târî lângă el şi reuşi să distingă o mică
avionetă de recunoaştere, ce se învârtea la vreo cinci kilometri distanţă şi se apropia fără grabă.
• Ne pot vedea?