nu-ţi
ţii promisiunea făcută
Tăgădui din cap şi se duse să aparţinuse interlocutorului său.
se aşeze la biroul masiv, pe fotoliul ce-i
• Uneori mă întreb cum e posibil să trăim în aceeaşi ţară când avem atât de puţine lucruri în comun - continuă ca şi cum ar fi vorbit singur. Asta face parte din moştenirea pentru care trebuie să le mulţumim
francezilor: ne-au amestecat ca într-un uriaş puding şi apoi ne-au tăiat în felii,
după
placul lor. Acum, după
douăzeci de ani, stăm la discuţii, încercând inutil
să înţelegem câte ceva unii despre alţii.
• Asta o ştiam, spuse Hassan-ben-Koufra, obosit. Toţi ajunseserăm la aceeaşi concluzie, dar nu ne-a venit să renunţăm la partea care nu ne revenea şi să ne mulţumim cu o ţară mai mică şi mai omogenă...
Deschise şi închise pumnii ca şi cum i-ar fi fost greu s-o facă, stăpânindu- şi un gest de durere.
• Eram orbiţi de ambiţie şi am fi dorit tot mai multe şi mai multe teritorii, deşi ştiam că nu vom fi capabili să le guvernăm. Aşa se explică politica noastră:
dacă
nu reuşim să-i facem pe beduini să
se adapteze la felul nostru de a fi,
trebuie să-i distrugem. Ce-am fi făcut dacă francezii ar fi încercat să ne distrugă în urmă cu câţiva ani, pentru că nu ne adaptam la felul lor de a fi?
• Ceea ce am făcut până la urmă; ne-am fi cucerit independenţa... Poate că ăsta e viitorul tuaregilor, să-şi obţină independenţa.
• Ţi-i imaginezi independenţi ?
• Oare francezii şi-au imaginat vreodată că vom fi independenţi, până n-
am început să
punem bombe şi să
demonstrăm că
putem fi independenţi?
Gacel ăsta, sau cum s-o fi numind, a demonstrat că ne poate învinge. Dacă toţi
ai lui i s-ar alătura, îţi garantez că planetă ar fi dispusă să-i
ne-ar expulza din deşert. Şi jumătate din ajute în schimbul petrolului din ţinuturile lor... Nu - spuse convins -, nu trebuie să
le dăm ocazia să
constate că
şi-ar
putea schimba cămilele în Cadillac-uri de aur.
• De asta ai venit ?
• De asta şi ca să sfârşesc odată pentru totdeauna cu Abdul-el-Kebir.
Era o mare de trupuri de femei goale, întinse la soare, cu pielea aurită, uneori de culoarea aramei şi chiar roşie pe crestele culmilor mai vechi, dar erau trupuri imense, cu sâni ce depăşeau uneori două sute de metri în înălţime, dosuri de un kilometru în diametru şi picioare lungi, picioare ce nu se mai terminau, picioare inaccesibile, pe care cămilele urcau cu greu, alunecând,
gemând şi muşcând, ameninţând în fiecare clipă
să-şi piardă
puterile şi să se