zgomotul acela dispăru, ca să se audă mai departe, şi tot aşa, în cinci sau şase locuri diferite, în vreme ce continuau acele bocete sfâşietoare, iar eu mă făcusem ghem şi tremuram de frică.
Nu s-au sfârşit însă
aici chinurile mele, pentru că
îndată
s-a auzit o
respiraţie greoaie, cineva mi-a aruncat câţiva pumni de nisip în ochi şi, să mă ierte strămoşii mei, dar m-a cuprins o spaimă atât de cumplită, că am rupt-o la fugă de parcă mă urmărea însuşi Saitan, demonul izgonit cu pietre. Şi uite-aşa, picioarele mele nu se mai opriră până nu se lumină de ziuă, iar în spatele meu nu se mai vedeau marile dune.
Am ajuns la casa fratelui meu, şi vrerea lui Allah a fost ca el să se simtă mult mai bine, aşa încât să poată asculta povestea nopţii mele de groază, şi pe când i-o istoriseam la lumina caldă a focului, aşa cum v-o spun vouă acum, un
vecin mi-a explicat ce mi se întâmplase şi mi-a povestit ceea ce îi istorisise tatăl său.
Şi grăi aşa:
«Allah e mare! Lăudat fie Allah!
Se zice că
acum mulţi ani, două
familii puternice, Zayed şi Atman, se
urau cu atâta înverşunare, iar sângele unora şi al altora se vărsase de atâtea ori, încât şi-ar fi putut vopsi în roşu nu numai veşmintele, ci şi toate animalele, până la moarte.
Şi cum ultimul care murise era un tânăr din familia Atman, aceasta era dornică de răzbunare.
întâmplarea face că printre dunele unde ai înnoptat tu, nu departe de
mormântul Sfântului Omar Ibrahim, se afla o jaima a familiei Zayed, dar toţi bărbaţii muriseră şi acolo nu mai locuiau decât o mamă cu fiul ei, în bună pace, căci, până şi în familiile ce se urăsc de moarte, să ataci o femeie este socotit un lucru josnic.
Dar iată că
într-o noapte apărură
duşmanii lor şi, după
ce o legară de
mâini pe biata mamă, care gemea şi plângea, îi luară îngroape de viu într-una din dune.
copilul, cu gândul să-1
Strânse erau legăturile, dar se ştie că iubirea de mamă, şi biata femeie izbuti să
nimic nu e mai puternic decât le rupă, dar când ieşi afară,
plecaseră toţi şi nu văzu decât un şir nesfârşit de dune înalte, aşa că alergă de la una la alta, scormonind ici şi colo, plângând şi strigând, ştiind că fiul ei putea să se sufoce dintr-o clipă în alta şi că ea era singura care-1 putea salva.
Şi aşa se făcu dimineaţă.
Iar ea continuă încă o zi, şi încă una, pentru că, în milostivirea Lui, Allah îi dăruise binecuvântarea nebuniei, ca astfel, nemaiînţelegând câtă răutate zace în oameni, să sufere mai puţin.
Şi nu s-a mai ştiut niciodată nimic de acea nefericită femeie, şi se zice că noaptea sufletul ei rătăceşte printre dune, nu departe de mormântul Sfântului
Omar Ibrahim, şi-şi continuă
căutările şi planşetele, şi aşa trebuie să
fie, de
vreme ce tu, care ai dormit acolo fără să ştii, te-ai întâlnit cu ea.
Lăudat fie Allah cel milostiv, care ţi-a îngăduit să ieşi cu bine din asta şi
să-ţi urmezi călătoria, pentru ca acum să te întâlneşti cu noi la lumina iubitoare a focului».
Lăudat fie! 4
Sfârşindu-şi istoria, bătrânul a suspinat adânc şi, întorcându-se spre cei mai tineri, care ascultau pentru prima oară vechea poveste, a grăit aşa:
— Vedeţi dară cum ura şi luptele dintre familii nu duc la nimic altceva
decât la spaimă, nebunie şi moarte, şi adevărul este că în anii mulţi cât am
luptat alături de ai mei împotriva duşmanilor noştri din nord, familia Ibn-Aziz, n- am văzut nimic bun care să le îndreptăţească, fiindcă jafurile unora se plătesc cu jafurile celorlalţi, iar morţii fiecărei părţi n-au preţ, ci, asemenea unui lanţ, trag după sine noi morţi, iar corturile rămân lipsite de braţe puternice şi copiii cresc fără să audă glasul tatălui lor.
