preferat al stăpânului, său.
inmouchar-ul Gacel, şi îl lăsa să
aştepte la uşa cortului
în fiecare dimineaţă, targu^-ul îşi lua puşca, urca pe spinarea albului său mehari2 cu picioare lungi şi se îndepărta spre oricare din cele patru puncte cardinale, în căutarea vânatului.
Gacel îşi iubea dromaderul atât cât e în stare un om al deşertului să
iubească un animal de care de multe ori depindea viaţa sa şi, în secret, când
nimeni nu putea să-1 audă, îi vorbea cu voce tare, de parcă animalul l-ar fi
înţeles, şi îi spunea R'Orab, Corbul, în bătaie de joc pentru părul lui foarte alb, ce se confunda deseori cu nisipul, făcându-1 invizibil când în spatele lui se afla vreo dună înaltă.
Nu exista mehari mai iute şi mai rezistent de partea aceasta a Tamanrasset-ului, şi un bogat negustor, proprietarul unei caravane de peste trei sute de animale, se oferise să i-1 schimbe pe cinci de-ai lui, la alegerea sa, dar n-a acceptat.
1. Tuareg. Uneori se preferă termenul pentru plural.
târgui pentru singular şi „tuaregi"
2. Dromader domestic, care, înşeuat, este folosit în Africa pentru curse rapide. Poate parcurge până la optzeci de kilometri pe zi.
Gacel ştia că dacă într-o bună zi, din cine ştie ce motiv, i s-ar fi întâmplat
ceva în vreuna din aventurile lui solitare, R'Orab era singura cămilă de pe
lumea asta în stare să-1 aducă înapoi în tabără, în cea mai neagră noapte.
Adesea adormea, legănat de clătinarea lui şi învins de oboseală, şi nu o dată familia lui 1-a luat de la intrarea în jaima ca să-1 bage în pat.
„Francezii" spuneau despre cămile că sunt animale stupide, nemiloase şi răzbunătoare, ce nu ascultă decât de ţipete şi lovituri, dar un adevărat imohag
ştia că
un bun dromader din deşert, în special un
mehari pursânge, îngrijit şi
învăţat, putea ajunge la fel de inteligent şi credincios ca un câine şi, bineînţeles, de o mie de ori mai folositor în ţinuturile nisipului şi vântului.
Francezii se purtau cu dromaderii la fel în toate perioadele anului, fără să
înţeleagă că în lunile lor de împerechere animalele deveneau nervoase şi
periculoase, mai ales dacă creştea temperatura din cauza vânturilor de răsărit, şi de asta francezii n-au fost niciodată buni călăreţi ai deşertului şi niciodată n- au reuşit să-i subjuge pe tuaregi, care, în vremurile bătăliilor şi înfruntărilor, i- au învins întotdeauna, deşi francezii erau mai mulţi ca număr şi aveau armament mai bun.
Mai târziu, francezii au pus stăpânire pe oaze şi puţuri, au fortificat puţinele locuri cu apă din deşert cu tunurile şi mitralierele lor, iar călăreţii liberi
şi neîmblânziţi, Fiii Vântului, s-au văzut obligaţi să se predea în faţa a ceea ce, dintru începutul veacurilor, fusese duşmanul lor: setea.
Dar francezii nu erau mândri că
învinseseră
Poporul Vălului, fiindcă, în
realitate, nu reuşiseră
să-1 înfrângă
într-un război deschis, şi nici negrii lor
senegalezi, nici camioanele, nici măcar tancurile lor nu le fuseseră de folos într- un deşert
pe care tuaregii şi ai lor mehari îl cunoşteau dintr-un capăt într-altul.
Tuaregii erau puţini şi risipiţi, pe când soldaţii soseau din metropolă sau
din colonii ca norii de lăcuste, până ce veni ziua în care nici o cămilă, nici un
bărbat, nici o femeie, nici un copil n-a mai putut să bea apă în Sahara fără voia Franţei.
In ziua aceea, bărbaţii aruncat armele.
imohag, sătui să-şi vadă
familiile murind, au
