afle niciodată. Nici el, nici bătrânul
tuturor sclavilor săi, foarte bătrân - bunicul lui îl cumpărase în Senegal pe când era deja om în toată firea:
— Niciodată n-au alergat stelele ca nebunele pe cer, stăpâne, zise.
Niciodată, şi asta poate însemna că se apropie sfârşitul veacurilor.
II întrebă
pe un călător, care nu ştiu să-i răspundă. îl întrebă
pe un al
doilea, care îi zise, cuprins de îndoială:
— Cred că-i o chestie de-a „francezilor".
Dar n-a vrut să accepte acest răspuns, pentru
că, oricât de mult auzise vorbindu-se despre progresele francezilor, nu-i
credea atât de smintiţi încât să-şi piardă stele.
timpul umplând şi mai mult cerul cu
„Trebuie să fie vreun semn ceresc, îşi spuse.
Felul prin care Allah vrea să ne arate ceva, dar ce?"
încercă să caute un răspuns în Coran, dar Coranul nu pomenea de stele
căzătoare cu precizie matematică, şi cu timpul se obişnui cu ele şi cu trecerea lor, ceea ce nu însemna însă că le uitase.
în aerul limpede al deşertului, în întunericul unui pământ fără o lumină pe
sute de kilometri în jur, aveai impresia că
stelele coborau până
când aproape
că atingeau pământul, iar Gacel întindea deseori mâna, ca şi cum ar fi putut
atinge într-adevăr cu vârfurile degetelor luminile pâlpâitoare.
Lăsa să
treacă
aşa o bună
bucată
de vreme, singur cu gândurile lui, şi
cobora apoi, fără să se grăbească, arunca o ultimă privire asupra animalelor şi
a taberei şi se ducea să
se odihnească
după
ce constata că
nici hienele
înfometate, nici viclenii şacali nu ameninţau micul lui univers.
în uşa cortului său, cel mai mare şi mai confortabil din toată
tabăra, se
oprea câteva clipe să asculte. Dacă vântul nu începuse încă să plângă, tăcerea se făcea atât de intensă, că ajungeau să te doară urechile.
Gacel iubea această tăcere.
în fiecare dimineaţă, Suilem sau unul din nepoţii lui înşeua dromaderul
