Din acel moment au fost un popor condamnat la uitare, o „naţiune" care nu avea nici o raţiune de a exista, deoarece raţiunile acelei existenţe, războiul şi libertatea, dispăruseră.
Mai rămâneau încă familii izolate, ca aceea a lui Gacel, pierdute la
hotarele deşertului, dar nu mai erau formate din grupuri de războinici mândri şi
trufaşi, ci din oameni ce continuau să
se răzvrătească
în sinea lor, ştiind cu
siguranţă
că niciodată
nu aveau să
mai fie temutul Popor al Vălului al Spadei
sau al Lăncii.
Cu toate acestea, poporul imohag era în continuare stăpânul deşertului, de la hamada până la erg1 sau munţii cei înalţi biciuiţi de vânt, căci adevăratul deşert nu însemna puţurile presărate pe întinderea lui, ci miile de kilometri
pătraţi care le înconjurau, şi departe de apă
nu existau francezi,
âscari2
senegalezi şi nici măcar beduini, fiindcă aceştia din urmă, cunoscători şi ei ai
nisipurilor şi ai întinderilor de piatră, se mişcau doar pe drumurile ştiute, temători de marile suprafeţe necunoscute.
1. în deserturile de nisip, vastă întindere acoperită de dune.
2. Infanterist.
I
Doar tuaregii, şi mai ales tuaregii solitari, înfruntau fără teamă „pământul
pustiu", ce nu era decât o pată
albă
pe hărţi, unde temperatura făcea să-ţi
fiarbă sângele în miezul zilelor călduroase, unde nu creştea nici cel mai uscat
dintre arbuşti şi pe care îl ocoleau până sute de metri înălţime.
şi păsările migratoare în zborul lor la
Gacel străbătuse de două ori în viaţa lui una din aceste pete de „pământ pustiu". Prima dată a fost un rămăşag, când a vrut să demonstreze că este un demn urmaş al legendarului Turki, iar a doua oară, om în toată firea, a vrut să-
şi demonstreze lui însuşi că rişte viaţa în tinereţe.
e în continuare demn de acel Gacel capabil să-şi
Iadul de soare şi vipie, cuptorul pustiit şi înnebunitor exercitau o stranie fascinaţie asupra lui Gacel, fascinaţie ce se născuse într-o noapte, cu mulţi ani în urmă, când la căldura iubitoare a focului auzise vorbindu-se pentru prima dată de Marea Caravană şi cei şapte sute de oameni şi două mii de cămile care
fuseseră
înghiţite de o „pată
albă", fără
ca vreunul dintre oameni sau dintre
animale să se fi întors vreodată.
Se îndrepta de la Gao spre Tripoli şi era considerată
cea mai mare
caravană pe care bogaţii negustori din neamul haussa o organizaseră vreodată,
călăuzită de cei mai buni cunoscători ai deşertului, transportând pe spinările
unor mehari aleşi o adevărată preţioase.
