apă, fără
călăuze şi fără
să aparţină
vreunui popor din
deşert, părea un miracol al Cerului că reuşiseră să supravieţuiască apăsătorului şi pătrunzătorului siroco din ultimele zile.
Din câte putuse înţelege, rătăciseră
fără ţintă
mai bine de o săptămână
printre dune şi terenuri pietroase şi nu ştiură să spună de unde vin, cine sunt, nici încotro se îndreaptă. Era ca şi cum ar fi picat dintr-o dată pe una din acele
stele căzătoare, şi Gacel îi vizita în fiecare dimineaţă şi după-amiază, intrigat
de înfăţişarea lor de oameni de la oraş, de straiele lor atât de nepotrivite ca să străbaţi deşertul şi de frazele de neînţeles pe care le rosteau în somn într-o arabă atât de curată şi cultivată, încât targui-nl abia reuşea să le descifreze.
în sfârşit, a treia zi, pe înserat, 1-a găsit treaz pe cel mai tânăr, care imediat a vrut să ştie dacă sunt departe de graniţă.
Gacel 1-a privit mirat:
• Graniţă ? repetă. Ce graniţă ? Deşertul nu are graniţe... Cel puţin eu nu cunosc nici una.
• Totuşi, insistă undeva...
celălalt, trebuie să
existe o graniţă. E pe-aici pe
• Francezii n-au nevoie de graniţe, îi atrase el atenţia. Stăpânesc Sahara dintr-un capăt într-altul.
Necunoscutul se sprijini într-un cot şi îl observă cu mirare.
• Francezii ? întrebă. Francezii au plecat de mulţi ani... Acum suntem
independenţi, adăugă, în prezent, deşertul e format din independente. Nu ştiai?
ţări libere şi
Gacel rămase pe gânduri câteva clipe. Cineva îi spusese o dată că foarte
la nord se purta un război pentru că
arabii voiau să
se scuture de jugul
rumilor1, dar nu dăduse atenţie acelui fapt, pentru că un asemenea război se
purta de când îşi amintea bunicul lui. Pentru el, a fi independent însemna să
rătăcească
singur pe pământurile lui, şi nimeni nu se deranjase să
vină
să-i
comunice că aparţinea unei noi ţări.
Negă printr-un gest:
• Nu. Nu ştiam, încuviinţă
tulburat. Nu ştiam nici că
există
o graniţă.
Cine e în stare să
stabilească
