învăţase să-1 cunoască
şi îl văzuse cum se descurcă
în fiecare clipă de
când erau împreună, fără să pară că l-ar speria cineva sau ceva, absolut sigur pe pământul pe care păşea şi pe lumea ostilă în care se mişca. Era un om calm,
ermetic şi distant, ce părea că se află deasupra posibilelor probleme şi
primejdii, dar care acum, când vorbea de „pământul pustiu", o făcea cu un respect ce nu putea să nu-1 alarmeze. Pentru orice fiinţă umană, ergul pe care îl traversau ar fi însemnat
sfârşitul tuturor drumurilor, începutul tuturor nebuniilor şi moartea fără nici o
speranţă. Pentru târgui nu fusese decât etapa „comodă" a unei călătorii care,
în curând, avea să devină cu adevărat dificilă. Abdul-el-Kebir se îngrozea doar
imaginându-şi ce însemna „dificil" pentru acel om. La rândul său, Gacel dădea o bătălie cu el însuşi, întrebându-se dacă nu
îşi supraestimase puterile, neţinând seama de un sfat (sau o fi fost o lege?) pe care, de-a lungul generaţiilor, şi-1 transmiseseră cei din neamul său din gură în gură: „Fereşte-te de Tikdabra".
Rub-al-Jali, la sud de Peninsula Arabă, şi Tikdabra, în inima Saharei, erau regiunile cele mai neospitaliere de pe planetă, unde Cerurile trimiteau spiritele celor mai groaznici asasini, pruncucigaşi şi violatori şi unde sălăşluiau sufletele
chinuite ale celor ce întorseseră sfinte. spatele duşmanului în timpul războaielor Gacel Sayah învăţase de mic să nu ia în serios spiritele, fantomele sau
arătările, dar cunoştea alte „pământuri pustii", mai puţin vestite şi mai puţin teribile decât Tikdabra, şi, prin urmare, îşi putea face o idee clară despre ce îi aştepta în zilele următoare. îl observă pe însoţitorul său. De fapt, îl studiase din primul moment, de
când descoperise o scânteiere de spaimă în ochii lui când îi mărturisise că-i
ucisese pe temnicerii săi. Dacă suportase atâţia ani de puşcărie şi nu se dăduse
bătut, hotărât să reia lupta, era, fără îndoială, un om curajos, cu un
temperament ieşit din comun. Dar temperamentul în luptă - Gacel ştia bine
asta nu are nimic de-a face cu temperamentul necesar ca să înfrunţi deşertul. Cu deşertul nu se luptă, pentru că deşertul nu poate fi învins niciodată, în faţa deşertului trebuie să rezişti, minţindu-1 şi înşelându-1, ca să sfârşeşti salvându- ţi propria viaţă, când el crede că eşti deja în puterea lui. Pe „pământul pustiu" nu trebuie să fii erou din carne şi oase, ci piatră fără sânge, pentru că pietrele sunt singurele care reuşesc să facă parte din peisaj. Şi lui Gacel îi era teamă că Abdul-el-Kebir, la fel ca orice alt om care nu se
născuse imohag şi nu crescuse pe nisip şi printre pietre, nu avea nici cea mai
infimă capacitate de a se transforma în piatră. îl observă din nou. Neîndoielnic, era un om ce nu se temea de oameni,
dar pe care îl copleşeau singurătatea şi liniştea acelei naturi tăcute şi blând agresive, unde totul era ondulări uşoare şi culori şterse, unde nu te pândeau animalele de pradă şi nu se ascundeau scorpionii sau şerpii, unde nici măcar un
ţânţar însetat nu venea să te ameninţe în amurg, dar care duhnea a moarte
deşi nu mirosea a nimic, căci în aseptica mare de dune până dispăruseră cu o mie de ani în urmă.
şi mirosurile începuse să dea primele semne de nelinişte, prăbuşindu-se în faţa
nesfârşitei imensităţi a mării de nisip, când problemele nici nu începuseră să se ivească. Pulsul lui bătea acum cu putere când ajungea pe culmile celor mai
înalte dune, bătrânele ghourde roşietice şi tari ca bazaltul, şi nu zărea de
