rr-rNu.
• O să mor!
• Nu te mai mişca. Trebuie să stai liniştit. Cum fac cămilele. Ca mine. Lasă-ţi inima să
se liniştească
şi să
lucreze
încet, iar plămânii să-şi ia minimul de aer de care au nevoie.
• Doar o înghiţitură, îl imploră. O înghiţitură...
• Te-ai simţi mai rău. O să bei când s-o lăsa seara. . %f&&?
• Când s-o lăsa seara! se îngrozi Abdul. Mai sunt cel puţin opt ore!
Dar înţelese că era inutil să insiste, închise ochii, îşi goli mintea şi încercă să-şi relaxeze fiecare muşchi, fără să se gândească la apă, nici la deşertul ce-i înconjura, nici la groaza ce i se instalase, ca o fiinţă vie, în coşul pieptului. Se strădui ca mintea să-i părăsească complet trupul şi să-1 lase acolo,
singur, sprijinit de cămilă, cum înţelesese că
făcea targui-ul, ce părea că-şi
atinsese scopul de a se transforma în piatră. Şi se privi pe el însuşi, frânt în
două părţi, din care una părea a fi un simplu martor, total străin de realitatea
setei, căldurii sau deşertului, pe când cealaltă înveliş uman incapabil să simtă sau să sufere.
devenise o coajă
goală, un Şi, fără
a reuşi să
adoarmă
de tot, evada spre locuri foarte îndepărtate,
spre timpuri trecute, mai fericite, spre amintirea fiilor săi, pe care îi văzuse
ultima dată
când erau copii mici şi acum deveniseră
oameni în toată
firea şi,
aveau, la rândul lor, copii.
Se amestecară în mintea lui idei, realitatea şi fantezia, şi se îngrămădiră în acelaşi timp scene trăite intens cu altele, aparent mai autentice, care totuşi nu erau decât rodul imaginaţiei sale nestăpânite. Se trezi de două ori, speriat de ideea că era încă închis, şi îl sperie şi mai
mult realitatea că
era liber, pentru că
temniţa lui se transformase în cea mai
mare închisoare ce existase vreodată pe pământ. Şi targui-ul era tot acolo, în faţa lui, ca o statuie, fără
să facă
nici o