Insh'Allah ! Acesta fusese capriciul său şi singura soluţie era să accepţi că reuşise să complice
mai mult decât era nevoie propria sa operă, creând un deşert într-un deşert. Avea dreptate Gacel: vântul se oprea chiar la marginea dunelor, pentru a
face loc unui aer rarefiat, unde, după ce străbăteai mai puţin de o sută de
metri, temperatura creştea cu cincisprezece grade, ca o palmă de aer cald ce
te îndemna să te întorci înapoi, în căutarea blândei protecţii a mării de nisip
care până în acea clipă păruse insuportabilă. îşi începură drumul când soarele se ascunsese deja la orizont, dar
atmosfera nu se răcori, de parcă acel loc blestemat ar fi fost în afara celor mai simple legi ale naturii şi masa de aer rarefiat ar fi avut proprietatea de a deveni impenetrabilă, un clopot de sticlă ce izola „pământul pustiu" de restul planetei. Cămilele mugeau şi mugetul lor era un strigăt de groază, pentru că
instinctul le avertiza că drumurilor.
acel pământ, cald şi solid ducea spre sfârşitul tuturor Cu întunericul sosiră stelele, şi Gacel alese una pe care trebuiau s-o
urmeze tot timpul, iar mai târziu îşi făcu apariţia o lună
palidă
ce proiecta,
poate pentru prima oară fantasmagorică.
de la începutul veacurilor, umbre pe alba întindere
Targui-ul mergea pe jos cu pas egal şi monoton, ca o maşină insensibilă, în timp ce Abdul călărea pe cea mai rezistentă cămilă, o femelă tânără, pe care
oboseala şi lipsa apei păreau că
n-o afectaseră; şi când o lumină
lăptoasă
începu să
şteargă
stelele de pe cer, cel dintâi se opri, obligă
animalele să
îngenuncheze şi apoi înălţă deasupra lor pânza mare din păr de cămilă. După
o oră, Abdul-el-Kebir începu să
simtă că
se asfixia şi că
aerul nu-i
ajungea la plămâni. — Apă, ceru. Gacel se limită
să deschidă
ochii şi să
clatine uşor din cap, în semn de
refuz.
• O să mor!