cealaltă parte decât repetarea exactă a peisajului lăsat în urmă o dată şi de mii de ori, şi înjura când cămilele aruncau din nou pe jos încărcătura sau se lăsau să cadă la pământ, ameninţând să nu se mai scoale niciodată. Şi era doar începutul. Ridicară cortul şi două avioane reapărură pe la mijlocul dimineţii. Gacel mulţumi că apăruseră şi că zburau insistent deasupra capetelor lor
fără
să-i zărească, fiindcă
înţelese că
acele avioane erau stimulentul de care
avea nevoie Abdul, prezenţa pericolului iminent, a reîntoarcerii la închisoare, a celeilalte morţi, mai murdară şi denigrantă, ce îl aştepta, fără îndoială, dacă ar fi căzut în mâinile urmăritorilor săi. Şi amândoi ştiau că, dacă ar fi dispărut pentru totdeauna în „pământul
pustiu" din Tikdabra, ar fi intrat direct în lumea legendei, la fel cum intrase, la
vremea ei, Marea Caravană şi la fel cum intrau eroii ce nu se predau niciodată. Ar fi trecut un veac până când poporul care-1 iubea avea să-şi piardă speranţa că într-o zi miticul Abdul-el-Kebir se va întoarce din deşert, iar duşmanii săi vor trebui să se lupte cu această fantomă, fiindcă niciodată n-ar fi putut prezenta o dovadă fizică şi palpabilă a morţii sale. Avioanele sfâşiau liniştea teribilă şi s-ar fi spus chiar că lăsau în
atmosferă un miros de benzină ce trezea amintiri.
Când se îndepărtară, ieşiră să le privească cum se roteau ca nişte vulturi în căutarea prăzii.
• Bănuiesc unde mergem. N-ar fi mai bine să încercăm să fugim prin celălalt loc? Targui-ul tăgădui încet. ne întoarcem şi să
• Faptul că bănuiesc nu înseamnă că ne vor şi găsi. Şi chiar dacă ne-ar găsi, ar trebui să vină după noi. Şi asta n-o s-o facă nimeni. Deşertul este acum singurul nostru duşman, dar este şi aliatul nostru. Gândeşte-te la asta şi uită restul.
Dar, deşi încerca, Abdul-el-Kebir nu putea uita restul. în realitate, nu voia să uite, pentru că şi el îşi dăduse seama că, pentru prima oară în viaţa lui, ceva îl îngrozea cu adevărat.
Luminile erau altele, dar nu şi umbrele, căci nu exista nici un obiect în stare să proiecteze cea mai mică pată pe nesfârşita întindere albă. Ultimele dune se stingeau domol, ca nişte limbi însetate sau ca valurile
lungi ale unei mări fără
putere pe o plajă
neţărmurită, capricioasă
graniţă pe
care Natura şi-o impusese fără
o raţiune aparentă, fără
să explice nimănui de
ce acolo se sfârşea nisipul şi începea pustiul.
Şi tăcerea devenise atât de adâncă, încât Abdul îşi auzea bătăile accelerate ale inimii şi zvâcnirile sângelui în tâmple.
închise ochii, într-o zadarnică încercare de a alunga din minte acel peisaj de coşmar, dar i se întipărise atât de tare pe retină, încât avea senzaţia că aceea va fi ultima imagine de care va avea parte în agonia lui.
Nici munţi, nici stânci, nici teren accidentat; nimic altceva decât o depresiune netedă, o foaie de hârtie pe care s-ar fi putut scrie toate cărţile din lume. Insh'Allah! De ce-o fi vrut Dumnezeu, capabil să
imagineze orice, să
plăsmuiască
acolo, în mod atât de evident, realitatea celui mai absolut dintre neanturi?