• Bine... Apropie-te încă puţin! De la cincizeci de metri, văzură că
nu se zărea nici o armă
lângă
corpul
targui-uhxi şi că avea palmele deschise şi mâinile depărtate şi perfect vizibile, căci căzuse cam la zece metri de cămilă, ca şi cum ar fi încercat să-şi continue drumul, complet epuizat. în sfârşit, se opriră la mai puţin de şapte metri, cu mitraliera aţintită
direct spre pieptul lui, ceea ce însemna că
la cea mai mică
mişcare l-ar fi
ciuruit. Mohamed Kader coborî din maşină, îşi luă mitraliera şi, făcând un ocol
prin spatele cămilei ca să nu fie în linia de tragere a caporalului Osman, se
apropie de targui-u\ al cărui turban părea puţin aplecat într-o parte, aproape căzut peste vălul murdar. Grăsanul înfipse ţeava armei în stomacul celui căzut, care nu făcu nici o mişcare, nu scoase nici un sunet, îl lovi apoi cu patul armei şi, în cele din urmă, se aplecă deasupra lui, ca să-i asculte bătăile inimii. Din locul lui din spatele mitralierei, caporalul se nelinişti:
• Ce se întâmplă? E viu sau mort?
• Mai mult mort decât viu... Abia respiră şi e complet deshidratat. Dacă nu-i dăm să bea, nu mai rezistă nici măcar şase ore.
• Percheziţionează-1! II percheziţiona minuţios.
• Nu are arme, spuse cu convingere, dar apoi se întrerupse, în timp ce deschidea un săculeţ de piele şi răstrna pe nisipul tare o grămadă de monede şi diamante. Fir-ar să fie! exclamă.
Caporalul Abdel Osman sări din maşină, în doi timpi şi trei mişcări ajunse alături de tovarăşul său şi întinse mâna spre monedele şi grămada de pietre mari care se rostogoleau pe jos.
• Ce-i asta ? Feciorul ăsta de curvă e bogat! Al dracului de bogat!
Grăsanul Mohamed Kader îşi puse arma alături şi strânse monedele şi pietrele, punându-le din nou în sac. Fără să-şi ridice privirea, spuse:
• Da. Dar asta o ştie doar el - se opri o clipă. Şi acum noi.
• Ce vrei să spui ? II privi drept în ochi:
• Nu fi tâmpit! Dacă-1 ducem înapoi viu, or să ne dea o lună de permisie, dar când se va întrema, îşi va cere banii şi comandantul o să-şi dea seama într- o clipă cine i-a luat. Tăcu.
• Dar ce s-ar întâmpla dacă am găsi cadavrul câteva ore mai târziu?
• Ai fi în stare să laşi un om să moară aşa ?
• îi facem o favoare, zise. Ce crezi că se va întâmpla când vor pune
mâna pe el, după tot ce-a făcut? Au să-1 ciomăgească, au să-1 tortureze şi,
până la urmă, au să-1 spânzure. Nu?
• Asta nu e treaba mea. Eu îmi fac datoria întinse mâna şi dădu la o parte vălul ce acoperea
faţa omului care zăcea inconştient. Priveşte-1 în faţă! Eşti în stare să-1 omori? Deşi nu voia, grăsanul Mohamed Kader observă chipul plin de spuzeală,
gălbejit şi zbârcit, pe care o barbă aspră şi albă îl îmbătrânea vizibil. Vru să-şi
îndepărteze imediat privirea, dar ceva îi atrase atenţia şi strigă deodată:
• Ăsta nu poate fi targui-\i\\ E Abdulel-Kebir ! Ca şi cum descoperirea l-ar fi avertizat de vreun pericol, puse mâna pe
puşcă, dar chiar în acel moment răsunară
două