plecau cJe ac°l°' urmau să fie Era ^n Pe-aProaPe: aPa murdară şi rău mirositOare' care producea diaree, şi
vânat unde se termina «pământul pustiu" şi începea podişul din harnaC^a' cu
pietrişul şi scaieţii săi şi cu vechi albii de râuri care cu mii de ani în urmă curgeau năvalnic sPre îndepărtatul Niger sau spre foarte îndepărtând Ciad. Un bun soldat, şi se presupunea că ei as*a erau, avea obligaţia să supravieţuiască 236 în asemenea circumstanţe, rezistând cât timp ar fi fost nevoie. Că sfârşeau înnebunind într-o asemenea singurătate şi cu o asemenea
vipie nu era o problemă
care să intre în calculele celor ce dăduseră
ordinul şi
care, în mod sigur, nu văzuseră niciodată, nici măcar de departe, Sahara. O picătură de sudoare, prima pe ziua aceea, i se scurse pe mustaţa
groasă
şi-i alunecă
pe gât în jos, spre pieptul păros. Se ridică
fără
chef şi,
aşezat pe pătura murdară, întredeschise ochii, străbătând cu privirea, în mod automat, întinderea albă.
Dintr-o dată, inima îi tresări; luă binoclul şi-1 fixă asupra unui punct aflat drept în faţa lui. După care strigă nerăbdător :
• Kader! Kader! Scoală-te odată, pui de căţea!
Umflatul Mohamed Kader deschise ochii fără chef şi deloc ofensat, căci în anii de convieţuire se obişnuise cu caporalul, care nu-i putea pronunţa numele fără să adauge o insultă drăgăstoasă.
• Ce dracu' s-a-ntâmplat ?
• Uită-te şi spune-mi ce poate fi chestia aia... îi întinse binoclul şi, cum stătea sprijinit în cot, Kader îl fixă spre punctul pe care i-1 arăta. Fără să se tulbure, îi răspunse blând:
• Un om şi o cămilă.
• Eşti sigur?
• Sigur.
• Morţi?
• Aşa se pare... Caporalul Abdel Osman se ridică în picioare şi, urcându-se în partea din
spate a jeepului, se întinse lângă să nu-i tremure mâna. 237
mitralieră
şi fixă
din nou binoclul, încercând
• Ai dreptate, recunoscu în sfârşit. Un om şi o cămilă... Tăcu şi se uită împrejur.
• Celălalt nu-i.
• Nici nu mă