o dată
în piatră; dar de această
dată era
una dintre acele „pietre călătoare" din deşert, roci grele care, în mod misterios, se deplasau pe acea întindere, lăsând în urma lor o brazdă lată, fără ca nimeni să ştie cu adevărat dacă le târau forţele magnetice, spiritele condamnaţilor pe vecie sau un simplu capriciu al lui Allah. Caporalul Abdel Osman deschise ochii şi imediat îşi blestemă soarta.
Soarele se înălţase de două suliţe pe cer şi încălzea pământul sau, mai bine zis, nisipul alb şi tare, aproape pietrificat, al întinderii, acea întindere chinuitoare unde îşi instalaseră tabăra în urmă cu şase zile, suferind cea mai insuportabilă
căldură deşert.
de care-şi putea aduce aminte din ultimii treisprezece ani ai săi în
Se răsuci un pic, îşi întoarse puţin faţa şi-1 observă pe grasul Kader, care mai dormea încă, respirând agitat, ca şi cum, în mod inconştient, ar fi luptat să
rămână
în lumea viselor, refuzând să revină la mizerabila realitate ce-i
înconjura. Ordinele erau categorice: să rămână în acel loc şi să supravegheze
„pământul pustiu" până va veni cineva după ei. Asta se putea întâmpla a doua
zi, peste o lună împuşcaţi.
sau peste un an, dar dacă
plecau de acolo, urmau să fie Era un puţ
pe-aproape: apă
murdară
şi rău mirositoare, care producea
diaree, şi vânat unde se termina „pământul pustiu" şi începea podişul din hamada, cu pietrişul şi scaieţii săi şi cu vechi albii de râuri care cu mii de ani în
urmă curgeau năvalnic spre îndepărtatul Niger sau spre foarte îndepărtatul
Ciad. Un bun soldat, şi se presupunea că ei asta erau, avea obligaţia să
supravieţuiască în asemenea circumstanţe, rezistând cât timp ar fi fost nevoie. Că sfârşeau înnebunind într-o asemenea singurătate şi cu o asemenea
vipie nu era o problemă
care să intre în calculele celor ce dăduseră
ordinul şi
care, în mod sigur, nu văzuseră niciodată, nici măcar de departe, Sahara. O picătură de sudoare, prima pe ziua aceea, i se scurse pe mustaţa
groasă
şi-i alunecă