la apă. Ghizilor tuaregi nu le plăcea să
schimbe ruta dacă
nu erau pe
deplin convinşi că ştiu încotro se îndreaptă, căci, prin tradiţie, ştiau de veacuri că nimic nu e mai rău în deşert şi nimic nu-i oboseşte şi nu-i demoralizează mai mult pe oameni decât să umble dintr-un loc în altul fără nici o ţintă. De aceea, fără îndoială, când cel ce călăuzea Marea Caravană, din cauza unei împrejurări
pe care nimeni n-o va şti vreodată, se pomenise dintr-o dată în universul
necunoscut al „pământului pustiu", preferase să continue în aceeaşi direcţie,
încredinţat că Allah avea să facă drumul mult mai scurt decât era în realitate.
Şi acum se afla acolo, uscându-se la soare, dându-i lui Gacel o lecţie pe care acesta şi-o însuşea. Se făcu după-amiază
şi, când soarele încetă să dogorească, ieşi din
umbra adăpostului şi umplu un sac cu monede grele de aur şi diamante mari. Nici o clipă nu avu senzaţia că-i prăda pe morţi de avuţiile lor. Potrivit
legilor nescrise ale deşertului, toate câte se aflau acolo aparţineau celui ce le
găsea, căci sufletele care intraseră
în rai aflaseră
acolo toate bogăţiile dorite,
iar spiritele blestemate ale celor care, din cauza răutăţii lor, rămăseseră nu prea aveau dreptul să hălăduiască pe vecie cu sacii plini.
afară După aceea, împărţi apa ce rămăsese între Abdul, care nici măcar nu
deschise ochii ca să-i mulţumească, şi cămila cea mai tânără, singura care se mai putea ţine pe picioare încă vreo două zile. Bău sângele ultimului animal şi, după ce-1 legă pe bătrân de şa, o porni din nou la drum, lăsând acolo chiar şi
foaia de cort care le făcea umbră, o greutate inutilă de-acum, căci era
conştient că nu se vor mai opri nici ziua, nici noaptea şi că singura posibilitate de a se salva, atât
el, cât şi animalul, era să meargă fără odihnă până aveau să iasă din acel infern. îşi făcu rugăciunile, se rugă pentru el, pentru Abdul şi pentru morţi,
aruncă
o ultimă
privire armatei de mumii, schimbă
direcţia şi porni la drum
ducând de căpăstru cămila, care-1 urmă fără nici un muget de protest,
convinsă salva.
că doar o încredere oarbă
în omul ce mergea înaintea ei o putea Gacel nu-şi dădu seama dacă acea noapte era cea mai lungă sau cea mai
scurtă din viaţa lui, căci picioarele i se mişcau automat şi voinţa lui
supraomenească
îl transformă
încă