că, în noaptea aceea sau în ziua următoare, aveau să dea
peste cadavrul în pustiu şi probabil că, la fel, găvanele ochilor săi aveau să privească spre nord-est, căutând marginea acelei interminabile întinderi.
Dar n-a fost un cadavru, ci sute. Se împiedică de ele în întuneric; desluşi formele lor în
penumbra razelor fantomatice ale lunii în creştere, şi lumina zilei îl găsi înconjurat de ele, o mulţime de oameni şi animale împrăştiate în jurul său, cât se vedea cu ochii în depărtare, şi în acel moment Gacel Sayah, inmouchar din
stirpea Kel-Talgimus, supranumit de ai săi Vânătorul, îşi dădu seama că prima fiinţă umană care întâlnea rămăşiţele Marii Caravane. era Fâşii de pânză acopereau pe alocuri corpurile călăuzelor şi ale
conducătorilor caravanei, mulţi dintre ei îşi strângeau la piept armele şi gerbele
goale, iar cămilele aveau peste cocoaşele lor şei tuarege decolorate de soare,
harnaşamente de argint şi cupru, legături mari cu marfă care-şi împrăştiaseră peste nisipul tare conţinutul preţios.
desfăcute de vreme,
Colţi de elefant, statuete de abanos, mătăsuri care se rupeau când le atingeai, monede de aur şi argint şi, probabil, în pungile celor mai bogaţi
negustori, diamante cât bobul de năut. Acolo se afla Marea Caravană din
legende, străvechiul vis al tuturor visătorilor deşertului, o mie şi una de bogăţii, pe care nici măcar Şeherezada n-ar fi îndrăznit să şi le imagineze vreodată.
Era acolo, dar nu simţi nici o bucurie văzând-o, ci doar o profundă nelinişte şi o tulburare de nestăpânit, căci, privind mumiile acelor sărmane fiinţe şi observând expresia de teroare şi suferinţă de pe feţele lor, i se păru că se privea pe el însuşi după zece sau douăzeci de ani, poate după o sută, o mie sau un milion de ani, cu pielea ca pergamentul, ochii privind în gol şi gura deschisă într-un ultim geamăt, în căutarea apei. Şi plânse pentru ei. Pentru prima dată de când se ştia, Gacel Sayah
plângea pentru cineva şi, cu toate că-şi dădea seama că să-i plângă pe cei ce muriseră de atâta
era stupid şi absurd
amar de vreme, văzându-i acolo, în faţa lui, şi înţelegând imensa disperare a ultimelor lor clipe, tăria lui de caracter cedă.
îşi puse cortul printre morţi şi se aşeză să-i privească, întrebându-se care din ei era Gacel, unchiul său, miticul războinic aventurier, angajat să protejeze caravana împotriva atacurilor bandiţilor şi hoţilor, dar care nu reuşise s-o protejeze de adevăratul ei duşman: deşertul. Rămase treaz toată ziua în tovărăşia morţilor ; era pentru prima oară
când cineva se afla alături de ei de când moartea îi prinsese din urmă pe drum şi le ceru spiritelor lor, care poate cutreierau la nesfârşit pe acele meleaguri,
să-1 ajute să scape de un destin atât de tragic, arătându-i drumul pe care nu
putuseră să-1 găsească pe când fuseseră în viaţă.
Şi morţii îi vorbiră cu gurile lor fără limbă, cu găvanele ochilor goale şi cu mâinile lor ciolănoase înfipte în nisip. Nu ştiau să-i arate drumul bun, dar şirul
nesfârşit de mumii ce se pierdea înspre sud-est îi striga că direcţia în care
mergea el, cea pe care o urmaseră
ei, era greşită
şi nu ducea decât la zile
întregi de singurătate şi sete, fără nici o posibilitate de întoarcere.
îi rămânea deci o singură posibilitate, să se îndrepte spre est, abătându- se din drum apoi spre sud, şi să spere că în acea direcţie hotarele „pământului pustiu" erau mai aproape.
Gacel îi cunoştea bine pe tuaregii care călăuzeau caravanele şi ştia că, atunci când unul dintre ei greşea direcţia, se încăpăţâna în greşeala lui
indiferent de urmări, pentru că
acea greşeală
însemna că
pierduse cu totul
noţiunea spaţiului, a distanţei şi a locului unde se afla şi nu-i mai rămânea
decât să-şi caute salvarea mergând înainte, cu credinţa că călăuzi până
instinctul îl va