sfârşise acolo însemna că
în spatele lui nu Cămila şchioapă avea să moară curând acolo, la mai puţin de un
kilometru în sens opus, şi avea să se transforme de asemenea într-o mumie,
privindu-se fără să se vadă, fiecare cadavru marcând o jumătate de drum.
Moarte, vor uni nordul cu sudul „pământului pustiu" din Tikdabra, limitele puterilor lor de sărmane animale ale deşertului. Ce speranţă
îi mai rămânea deci lui, care trebuia să
meargă
înainte cu
două cămile fantomatice, sfârşite de oboseală, şi un om care se dăduse bătut şi pe care numai el, cu efort, îl mai ţinea în viaţă? Nu vru să
răspundă, pentru că
ştia răspunsul la întrebare, şi se întrebă
cine o fi fost stăpânul acelui mehari alb şi pe unde se afla.
Examina pielea şi părţile dezgolite ale căpăţânii. în orice parte a deşertului ar fi fost în stare să-şi dea seama de cât timp murise animalul, dar
aici, cu căldura şi uscăciunea aceea, pe pământul unde nu căzuse niciodată o
picătură de apă şi nu supravieţuise nici o fiinţă, puteau să fi trecut foarte bine trei ani sau o sută. Era o mumie, şi Gacel nu se pricepea prea bine la mumii.
Simţea că începe să-1 moleşească arşiţa şi făcu cale întoarsă. Mulţumi în sinea lui că stătea la
umbră şi cercetă cu atenţie chipul lui Abdul-elKebir, care gâfâia, aproape incapabil să respire normal. Tăie gâtul cămilei şi îi dădu să bea sângele şi restul de lichid din stomac, aproape putrezit, mai puţin de şase degete din gamela de tablă.
Din nou mulţumi în gând că era în continuare inconştient, pentru că altfel n-ar fi putut nicicum înghiţi asemenea scârboşenie, având în vedere că nu era un om obişnuit să bea apă stătută, aşa cum făceau adesea tuaregii. „De fapt, e totuna dacă moare din cauza asta sau de sete, se gândi. Şi
dacă o suportă, va putea merge mai departe."
Se întinse, hotărât să adoarmă, dar de data asta somnul nu veni imediat, ca de obicei după oboseala unui drum lung. II obseda scheletul cămilei moarte,
teribil de singur acolo, în mijlocul pustiului, şi încercă să şi-1 imagineze pe
nebunul târgui care sfidase Tikdabra, plecând din Gao sau Tombuctu în căutarea oazelor din nord. Mehari-u\ rămăsese înşeuat, dar îşi pierduse călăreţul şi încărcătura pe
drum, ceea ce însemna că
stăpânul murise înaintea lui şi că
el continuase
singur, căutându-şi salvarea fără s-o găsească.
Atât beduinii, cât şi tuaregii scoteau harnaşamentele de pe animalele care erau gata să moară, chiar dacă asta nu era decât o dovadă de respect şi
recunoştinţă pentru serviciile aduse. Dacă stăpânul acestuia n-o făcuse,
însemna fără îndoială că nu putuse s-o facă. Cu siguranţă