Insh'Allah!
scape şi să-şi salveze Se presupunea că
acum se afla în altă ţară, în afară
de pericol, dar
soldaţii continuau să-i fie duşmani şi persecuţia nu părea să se fi terminat. Şi nu exista nici o şansă de scăpare. Ultima cămilă era devorată acum de
animalele de pradă; cât despre Abdul-el-Kebir, trebuiau să
treacă
nişte zile
bune până să poată face un pas. Doar acea bucată de metal neînsufleţit putea să-i scape de primejdie; şi simţi o profundă senzaţie de furie în faţa neputinţei şi ignoranţei sale. Simplii soldaţi, beduinul cel mai jegos sau chiar un negru akli eliberat, care stătuseră câteva luni împreună cu francezii, erau în stare să facă 246 să meargă
un vehicul mult mai mare ca
ăsta, un camion greu plin de
ciment, dar el, Gacel Sayah, inmouchar recunoscut pentru inteligenţa, curajul şi isteţimea sa, se simţea ca un copil prost în faţa complicatei maşinării întortocheate şi indescifrabile. Obiectele fuseseră dintotdeauna duşmanii săi, le detesta, şi viaţa lui de
nomad se reducea la maximum două duzini din cele mai indispensabile, dar
chiar şi aşa le respingea în mod instinctiv şi lui, ca om liber şi vânător
singuratic ce era, îi ajungeau armele sale, gerba cu apă şi harnaşamentul
cămilei. Zilele petrecute în El-Akab, aşteptând momentul potrivit ca să pună
mâna pe guvernatorul Ben-Koufra, îl puseseră dintr-o dată în faţa unui univers deconcertant, unde tuaregi autentici, la fel de austeri ca el în trecut, prinseseră
gustul „lucrurilor", lucruri pe care nu le cunoscuseră şi de care nu avuseseră
nevoie niciodată înainte, dar acum erau la fel de necesare pentru ei ca apa sau ca aerul pe care-1 respirau.
Şi maşina, senzaţia de a te mişca dintr-o parte într-alta fără nici un motiv aparent se transformaseră, din cât putuse să vadă, în cea mai presantă nevoie, fără ca pe tinerii nomazi şi pe părinţii lor să-i mai mulţumească lungile plimbări
de zile şi săptămâni pe întinderile pustii fără
grabă
şi fără
grijă, conştienţi că
locul unde trebuiau să
ajungă
se află
acolo, la capătul drumului, şi acolo va
rămâne în vecii vecilor, oricât de încet ar merge.
Acum, printr-o ciudată ironie a destinului, el, Gacel, care ura şi dispreţuia atât de mult obiectele şi simţea repulsie faţă de orice vehicul mecanic, se afla acolo, culcat alături de unul din ele, de care depindeau viaţa sa şi cea a oaspetelui său, şi se blestema pentru ignoranţa lui şi pentru că 181
nu se simţea capabil să-1 oblige, dându-i câteva picioare, să acea întindere spre libertatea aflată la doi paşi.
alerge pe
Se lumină de ziuă. Alungă hienele şi şacalii, dar vulturii continuau să vină cu zecile, pângărind cerul cu zborul lor funest, sfârtecând cu ciocurile lor puternice carnea animalului şi a celor doi oameni care cu douăzeci şi patru de ore în urmă erau încă plini de viaţă şi croncănind în cele patru zări că acolo, la marginea hamadei, chiar la hotarul „pământului pustiu" din Tikdabra, omul dezlănţuise încă o dată o tragedie.