• Să acţioneze cât mai repede posibil.
• Nu vreau s-o facă până nu e absolut sigur de rezultat - veni răspunsul.
Dacă eşuăm, francezii n-or să ne mai dea o a doua ocazie.
• De acord... Ţine-mă la curent.
închise. Ministrul de Interne Aii Madani făcu la fel şi rămase nemişcat în fotoliu un timp îndelungat, cufundat în gânduri, meditând la ceea ce se putea întâmpla în cazul când colonelului Turki nu i-ar fi reuşit lovitura şi Abdul-el-
Kebir ar fi continuat să agite naţiunea. Generalul Al Humaid era primul, dar,
fiindcă îl cunoştea bine, se îndoia că ar fi avut curajul să ia iniţiativa şi să i se
adreseze preşedintelui fără să aibă convingerea că i se vor alătura imediat mai multe garnizoane.
Trecând în revistă diferite nume, calcula că cel puţin şapte provincii, ceea ce însemna a treia parte din forţele armate ale ţării, aveau să treacă de partea lui Abdul-el-Kebir din primul moment.
De aici până la războiul civil declarat nu mai era decât un pas, mai ales
dacă francezii voiau ca acest război să izbucnească. încă nu le iertaseră 226
umilirea din urmă
cu douăzeci de ani şi tot mai visau să
pună
mâna din
nou pe nişte bogăţii pe care le consideraseră ale lor timp de un secol.
Aprinse una dintre frumoasele lui ţigări turceşti cu eleganta ei imamea,
se ridică în picioare şi se apropie de fereastră, de unde admiră marea liniştită, plaja pustie în acea perioadă a anului şi larga promenadă maritimă, întrebându-
se dacă de mult.
sosise momentul să
părăsească definitiv acel birou care îi plăcea atât
Străbătuse un drum lung ca să
ajungă
până
acolo, un drum ce
presupusese întemniţarea unui om pe care, în fond, îl admira şi supunerea totală în faţa altuia pe care, tot în fond, îl dispreţuia. Un drum greu, într-adevăr,
dar al cărui rod fusese că
cea mai mare putere din
ţară
se concentrase, cu
timpul, în mâinile sale şi nimeni - cu excepţia, poate, a acelui târgui blestemat - nu putuse face un pas fără aprobarea lui.
Dar acum simţea că
această
putere începea să
se clatine şi că
i se
scurgea printre degete, ca lutul uscat de soare ce se fărâmiţează şi se face
pulbere, şi cu cât strângea pumnul, dorind s-o reţină, cu atât mai repede se risipea.
Refuza să
accepte că
