oprească să salute pe nimeni de data aceasta.
Se aşeză pe una din băncile de pe bulevard, ca unul dintre mulţii pierde-
vară
ce mişunau prin oraş, cu convingerea că
dintr-o clipă
în alta vor apărea
Laila şi fiii săi, ieşind chiar pe poarta aceea, dar, în cel mai adânc colţişor al
sufletului său, cu toate că
încerca în toate felurile s-o facă să
tacă, o voce
teribilă îi striga că îşi pierde timpul.
La amiază, Madani ieşi din nou, însoţit de zgomotul motocicliştilor săi, şi
nu se mai întoarse, iar pe înserat, când nu mai avu nici o îndoială că nu
intenţionau să-i înapoieze familia, Gacel se ridică de pe bancă şi se îndepărtă, fără ţintă, conştient că, oricât ar fi încercat, acolo, în zăpăceala marelui oraş, nu avea nici o posibilitate să-şi găsească fiinţele iubite.
Ameninţarea la adresa preşedintelui nu servise la nimic şi se întreba - fără să afle răspunsul - de ce mai aveau nevoie să-i reţină pe ai săi, dacă Abdul- el-Kebir era liber. Nu putea fi vorba decât de o răzbunare stupidă şi laşă, pentru că cei ce făcuseră asta nu puteau încerca nici o plăcere făcând rău unor fiinţe lipsite de apărare, care nu aveau nici o vină.
— Poate nu m-au crezut, cugetă. Poate îşi închipuie că un târgui ignorant nu se va putea apropia niciodată de preşedinte.
Şi poate că
aveau dreptate, fiindcă
în zilele acelea Gacel îşi dăduse
seama de micimea lui în comparaţie cu universul complex al unei capitale unde cunoştinţele, experienţa sau hotărârea sa nu-i slujeau la nimic.
O pădure de clădiri scăldate de o imensă mare sărată, unde în multe
colţuri se înălţau fântâni din care într-o zi
ţâşnea mai multă
apă
dulce decât
consuma un beduin într-o viaţă
întreagă, ridicată
pe un pământ pietros ce
servea drept cuib pentru mii de şobolani, se transforma, în mod logic, într-un loc unde cel mai şiret, curajos, nobil şi inteligent imohag din binecuvântatul neam Kel-Talgimus se simţea la fel de neputincios în faţa luptei ca şi cel mai umil dintre sclavii akli.
— Aţi putea să-mi spuneţi cum pot ajunge la Palatul preşedintelui?
A trebuit să întrebe asta de cinci ori şi să asculte apoi cu maximă atenţie
tot atâtea răspunsuri, pentru că labirintul de străduţe, toate semănând între
ele, i se părea indescifrabil, dar, tot insistând, ajunse, aproape către miezul nopţii, în faţa imensului parc delimitat de un grilaj înalt ce înconjura, pe cele patru laturi, cea mai luxoasă clădire pe care o văzuse în viaţa lui.
O gardă de onoare cu dolmane roşii şi chipiuri frumoase cu panaş defila ascultând în mod automat comenzile şi când, în cele din urmă, se retrase, lăsă
în urma ei, la colţuri, santinele semeţe, ce păreau mai degrabă fiinţe din carne şi oase.
statui decât
Cercetă pe îndelete uriaşul parc şi privirea îi căzu pe un grup compact de palmieri eleganţi, ce se înălţau la mai puţin de două sute de metri de intrarea principală, dominând totul în jur.
Deseori, acolo, în de-acum îndepărtatul său deşert, Gacel stătuse căţărat zile întregi în coroana unui palmier ca aceia, dormind legat de tulpinile groase
ale frunzelor, când pândea câte o turmă de antilope, al căror nas foarte fin le
anunţa întotdeauna, în orice împrejurare, prezenţa omului.
