Trevize spuse, cu o undă de nervozitate pe care nu reuşi să şi-o disimuleze:
― Bliss, avem şi mâncare Gaiană.
― Ştiu, spuse Bliss, dar aş prefera să o păstrez. Nu ştiu câtă vreme vom rămâne în spaţiu, şi în cele din urmă va trebui să mă deprind cu hrana Izolaţilor.
― E chiar atât de rea? Sau Gaia trebuie să mănânce numai Gaia?
Bliss oftă:
― De fapt, avem o zicală care spune: “Când Gaia mănâncă Gaia, nimic nu se pierde şi nimic nu se câştigă.” Nu se produce decât un transfer de conştiinţă pe un nivel de conştiinţă mai scăzut sau mai înalt. Orice aş mânca pe Gaia este Gaia, şi atunci când mare parte din hrană este metabolizată şi devine parte din mine, rămâne tot Gaia. Hrana are astfel şansa de a participa la un nivel de conştiinţă mai ridicat, în timp ce, bineînţeles, altă parte din ceea ce mănânc se transformă în reziduuri şi coboară pe scara conştiinţei.
Luă o îmbucătură serioasă, mestecă viguros, apoi spuse:
― În acest mod se realizează o circulaţie la scară mare. Plantele cresc şi sunt mâncate de animale. Animalele mănâncă şi sunt mâncate. Orice organism care moare este incorporat în celulele solului, bacteriilor de descompunere, şi aşa mai departe... toată Gaia. La această vastă circulaţie participă chiar şi materia anorganică, şi fiecare participant are şansa de a trăi periodic la un nivel mai elevat al conştiinţei.
― Chestia asta, făcu Trevize, e valabilă pe orice planetă. Fiecare atom din mine poate că a făcut parte anterior din multe organisme vii, inclusiv oameni; sau poate a avut lungi perioade în care a fost în mare, sau într-un zăcământ de cărbune, sau într-o rocă, sau în vântul care suflă asupra noastră.
― Însă pe Gaia, spuse Bliss, toţi atomii fac de asemeni parte dintr-o conştiinţă planetară superioară, despre care tu nu ştii nimic.
― Bine, atunci ce se întâmplă cu legumele astea de pe Sayshell, pe care le mănânci acum? Devin şi ele Gaia?
― Devin... destul de încet. Iar excreţiile mele încetează a mai fi Gaia. În cele din urmă, materiile eliminate se rup de Gaia, rămânând fără contactul indirect, hiperspaţial, pe care eu îl păstrez datorită înaltului nivel de conştiinţă. Acest contact hiperspaţial face ca hrana ne-Gaiană să devină Gaia, pe măsură ce o mănânc.
― Şi cu rezervele noastre de hrană Gaiană ce se întâmplă? Vor deveni, încetul cu încetul, ne-Gaiene? Dacă este aşa, atunci mai bine consumă-le acum.
― Nu e cazul să-ţi faci griji, spuse Bliss. Rezervele de hrană Gaiană au fost astfel tratate încât vor rămâne Gaia un interval de timp destul de lung.
Pelorat interveni deodată:
― Dar ce se va întâmpla atunci când noi vom mânca hrană Gaiană? Că tot veni vorba, ce ni s-a întâmplat cînd am consumat hrană Gaiană, pe Gaia? Devenim şi noi Gaia, încetul cu încetul?
Bliss dădu din cap, şi pe figură i se aşternu o expresie stranie, de stânjeneală:
― Nu, ceea ce aţi mâncat a rămas pierdut pentru noi. Sau mai bine zis, am pierdut acele părţi care au fost metabolizate în ţesuturi. Excreţiile voastre au rămas Gaia sau au revenit foarte lent Gaia, astfel că în cele din urmă a fost restabilit echilibrul, însă numeroşi atomi din Gaia au devenit non-Gaia, ca rezultat al vizitei voastre.
― De ce? întrebă curios Trevize.
― Pentru că nu aţi fi fost în stare să suportaţi transformarea, chiar şi una parţială. Aţi fost oaspeţii noştri, aduşi pe lumea noastră prin constrângere, dacă se poate spune astfel, şi a trebuit să vă ferim de pericole, chiar cu preţul pierderii unor mici fragmente ale Gaiei. Am vrut să plătim acest preţ, deşi nu ne-a făcut plăcere.
― Ne pare rău, spuse Trevize, însă eşti sigură că hrana ne-Gaiană, sau anumite feluri de hrană ne-Gaiană, nu ţi-ar putea face rău?
― Nu, spuse Bliss. Ceea ce este comestibil pentru voi este comestibil şi pentru mine. Eu am în plus problema metabolizării hranei. Aceasta reprezintă o barieră psihologică şi îmi cam strică pofta de mâncare. De aceea mănânc mai încet, dar am să depăşesc neplăcerea, cu timpul.
― Dar dacă te infectezi? spuse Pelorat alarmat şi cu o voce stridentă. Nu înţeleg de ce nu m-am gândit mai devreme la asta. Bliss! Orice lume pe care vei ateriza este posibil să posede microorganisme împotriva cărora nu ai nici un fel de apărare şi vei muri dintr-o banală boală infecţioasă. Trevize, trebuie să ne întoarcem.
― Nu intra în panică, Pel dragă, spuse Bliss zâmbind. Microorganismele sunt şi ele asimilate în Gaia, când le mănânc sau când intră în corpul meu pe o altă cale. Dacă sunt susceptibile să îmi provoace vreun rău, atunci vor fi asimilate cu atât mai repede, şi odată devenite Gaia, nu vor mai fi deloc periculoase.
Dejunul se apropia de sfârşit, şi Pelorat îşi sorbea sucul de fructe, aromat şi încălzit.
― Dragul de mine, spuse el lingându-şi buzele, cred că este cazul să schimb din nou subiectul. Am impresia că singura mea ocupaţie la bordul acestei nave este aceea de a schimba subiectul discuţiilor. Oare care să fie cauza?
Trevize spuse cu seriozitate:
― Deoarece atunci când discutăm, Bliss şi cu mine ţinem foarte mult la propriile noastre puncte de vedere, şi suntem dispuşi să le susţinem până în pânzele albe. Depindem de tine, Janov, pentru a reveni la o judecată sănătoasă. La ce subiect ai vrea să te opreşti, bătrâne prieten?
― Am parcurs materialul care se referă la Comporellon, şi întreg sectorul din care acesta face parte este bogat în legende străvechi. Bazele coloniei lor au fost puse cu multă vreme în urmă, în primul mileniu al călătoriilor hiperspaţiale. Comporellienii vorbesc chiar despre un fondator legendar pe nume Benbally, deşi nu se spune de unde a venit. Ei susţin că numele original al planetei era “Lumea lui Benbally”.
― Şi după părerea ta, Janov, cât adevăr este în această afirmaţie?
― Cât un sâmbure, probabil, dar cine poate ghici cât de mare este acest sâmbure?
― În istoria oficială n-am auzit de nimeni cu numele de Benbally. Tu ai auzit?
― Nu, dar ştii că spre sfârşitul erei Imperiale a avut loc o ştergere deliberată a istroriei pre-Imperiale. Împăraţii, în ultimele secole turbulente ale Imperiului, erau foarte preocupaţi să atenueze patriotismul local, considerând-l ― pe bună dreptate ― un factor cu influentă dezintegratoare. În consecinţă, în aproape toate sectoarele Galaxiei, istoria oficială ― cu documente complete şi cronologic precisă ― începe doar cu zilele în care s-a făcut simţită influenţa Trantorului şi sectorul respectiv s-a aliat de bună voie Imperiului, sau a fost anexat.
― N-aş fi crezut că istoria poate fi ştearsă cu atâta uşurinţă, spuse Trevize.
― Din multe puncte de vedere nici nu este, spuse Pelorat, dar un guvern hotărât şi puternic o poate estompa în mare măsură. Dacă este suficient de mult estompată, istoria străveche ajunge să depindă de materiale risipite pe ici-colo şi tinde să degenereze în basme populare. În mod invariabil, asemenea basme populare vor include din ce în ce mai multe exagerări şi vor prezenta sectorul ca fiind mai vechi şi mai puternic decât în realitate. Şi oricât de idioată ar fi o anumită legendă, sau oricât de imposibilă ar părea, localnicii o cred, închipuindu-şi că astfel dau dovadă de patriotism. Vă pot arăta poveşti din fiecare colţişor al Galaxiei care spun că, la origine, colonizarea sa a avut ca punct de plecare chiar Pământul, deşi nu acesta este întotdeauna numele pe care îl dau planetei-mamă.
― Şi cum îi mai spun?
― Îi mai spun în tot felul. Uneori o numesc Singura; uneori, Cea Mai Veche. Sau îi mai spun Lumea cu Lună, ceea ce, după unele autorităţi în materie, se referă la satelitul său gigantic, Luna. Alţii îi mai spun Lumea Pierdută, sau Lumea Părăsită.
Trevize interveni:
― Janov, opreşte-te! O să continui la nesfârşit cu autorităţile şi contra-autorităţile tale. Spui că legendele astea sunt pretutindeni?
― O, da, bunul meu prieten. Pretutindeni. Nu trebuie decât să treci prin ele pentru a te acomoda cu această meteahnă omenească de a începe cu o sămânţă de adevăr şi de a aşterne apoi peste ea neadevăruri, strat după strat... după modelul scoicilor de Rhampora, care îşi construiesc perlele plecând de la un grăunte de nisip. Am dat odată chiar peste această metaforă, când...
