El o privi, stânjenit:

― Cu unul care cu adevărat nu poate fi deosebit de o fiinţă umană?

― Da.

― Păi atunci, mie mi se pare că un robot care nu poate fi în nici un fel deosebit de o fiinţă umană este o fiinţă umană.

― Asta vroiam să aud de la tine, Pel.

Pelorat aşteptă, apoi spuse:

― Ei bine, acum că m-ai auzit, n-ai de gând să-mi spui că eşti o fiinţă umană naturală şi că nu trebuie să mă mai lupt cu situaţii ipotetice?

― Nu, n-am să fac asta. Ai definit o fiinţă umană naturală ca fiind o entitate posedând toate proprietăţile unei fiinţe umane naturale. Dacă eşti mulţumit că eu am toate aceste proprietăţi, atunci punem capăt discuţiei. Avem o definiţie valabilă, şi nu este nevoie de o alta. La urma urmei, de unde ştiu eu că nu eşti chiar tu un robot care nu se poate deosebi de o fiinţă umană?

― Pentru că îţi spun eu că nu sunt.

― A, dar poate ai fost programat să-mi spui că eşti o fiinţă umană. S-ar putea să crezi chiar tu însuţi asta, prin program. Nu avem decât definiţia, şi este tot ceea ce putem avea.

Îşi puse braţele pe după gâtul lui Pelorat şi îl sărută. Sărutul deveni din ce în ce mai înflăcărat, şi se prelungi până când Pelorat reuşi să spună, înăbuşit:

― Dar i-am promis lui Trevize că n-o să-l deranjăm transformându-i nava într-un refugiu pentru doi guguştiuci.

Bliss spuse, dezmierdându-l:

― Hai să ne lăsăm purtaţi de val şi să nu mai pierdem timpul gândindu-ne la ceea ce am promis.

― Dar nu pot face asta, spuse Pelorat tulburat. Ştiu că poate te deranjează, Bliss, dar mă gândesc mereu că eu, prin constituţie nu mă pot lăsa purtat de sentimente. Este o obişnuinţă îndelungată, şi probabil că pe ceilalţi îi deranjează foarte mult. N-am reuşit să trăiesc niciodată cu o femeie care să nu se plângă în cele din urmă. Prima mea nevastă... dar presupun că nu este momentul potrivit pentru o astfel de discuţie...

― Da, este foarte nepotrivit, dar nu în mod fatal. Nici tu nu eşti primul meu amant.

― O! spuse Pelorat un pic descumpănit.

Apoi, dându-şi seama de zâmbetul discret al lui Bliss, spuse:

― Adică, bineînţeles că nu. Nici nu mă aşteptam... Oricum, primei mele neveste nu i-a plăcut acest fel de a fi.

― Dar mie îmi place. Găsesc că nesfârşita ta scufundare în gânduri este atrăgătoare.

― Asta nu pot s-o cred, dar uite că mi-a mai venit un gând. Robot sau om, nu contează. Aici am căzut de acord. Totuşi, eu sunt un Izolat, iar tu o ştii bine. Nu fac parte din Gaia, şi atunci când suntem în intimitate, participi la emoţii exterioare Gaiei deşi uneori mă laşi să pătrund pentru o scurtă perioadă în conştiinţa globală. Şi s-ar putea ca intensitatea trăirilor să nu fie la fel de mare ca atunci când Gaia ar face dragoste cu Gaia.

― Dragostea cu tine, Pel, are propriile ei delicii, spuse Bliss. Nu caut să obţin mai mult.

― Dar nu se pune problema ca tu să mă iubeşti pe mine. Tu nu eşti doar tu. Dacă Gaia consideră asta o perversiune?

― Dacă ar considera-o, atunci aş şti, pentru că eu sunt Gaia. Şi din moment ce-mi face plăcere să fiu cu tine, şi Gaiei îi place. Când facem dragoste, Gaia împărtăşeşte senzaţia într-o măsură mai mare sau mai mică. Când spun că te iubesc, înseamnă că Gaia te iubeşte, deşi doar acea parte din ea pe care o reprezint eu primeşte acest rol imediat... Pari un pic nelămurit.

― Fiind izolat, Bliss, nu reuşesc să înţeleg foarte bine.

― Oricând se poate face analogia cu corpul unui Izolat. Dacă fluieri o melodie, întregul tău corp, organismul tău, doreşte să fluiere melodia, dar sarcina imediată de a fluiera revine buzelor, limbii, şi plămânilor. Degetul mare de la piciorul drept nu face nimic.

― Ar putea bate ritmul.

― Dar nu este necesar pentru fluierat. A bate ritmul cu degetul mare de la picior nu este acţiunea în sine ci un răspuns la acţiune şi, fără îndoială, toate părţile Gaiei pot reacţiona într-un fel sau altul, într-o mică măsură, la emoţia mea. Aşa cum şi eu reacţionez la ale lor.

― Bănuiesc că nu are rost să mă simt jenat de acest lucru, spuse Pelorat.

― Absolut nici unul.

― Dar îmi dă un straniu sentiment de responsabilitate. Când încerc să te fac fericită, descopăr că trebuie să fac fericit până şi cel mai mic organism de pe Gaia.

― Până şi ultimul atom... dar asta şi faci. Contribui la sentimentul de bucurie colectivă pe care te las să îl împărtăşeşti pentru scurt timp. Contribuţia ta este prea mică pentru a putea fi măsurată cu uşurinţă, dar există. Şi, ştiind că există, bucuria ar trebui să-ţi crească.

― Mi-ar place să fiu sigur că Golan este suficient de ocupat cu manevrele lui prin hiperspaţiu. Aş vrea să rămână ceva mai mult timp în cabina de pilotaj, spuse Pelorat.

― Ai vrea să facem dragoste, nu-i aşa?

― Da, aş vrea.

― Atunci ia o foaie de hârtie, scrie pe ea “Refugiu pentru Proaspăt Căsătoriţi”, lipeşte-o pe partea exterioară a uşii, şi dacă doreşte să intre, treaba lui.

Pelorat se conformă, şi în timpul activităţilor dătătoare de plăcere care urmară, Far Star făcu Saltul. Nici Pelorat şi nici Bliss nu îl simţiră. Nu l-ar fi simţit, chiar dacă i-ar fi acordat atenţie.

10

Nu trecuseră decât câteva luni de când Pelorat îl întâlnise pe Trevize şi părăsise pentru prima oară Terminus-ul. Până atunci, toată viaţa sa semicentenară (Standard Galactic) fusese permanent legată de solul planetei.

În mintea sa, acum devenise un bătrân lup al spaţiului. Văzuse trei planete: Terminus-ul însuşi, Sayshell, şi Gaia. Acum vedea o a patra, chiar dacă imaginea venea printr-un echipament telescopic comandat de computer. Cea de-a patra planetă era Comporellon.

Şi din nou, pentru a patra oară, se simţea vag dezamăgit. Într-un fel, continua să creadă că dacă priveşti din spaţiu spre o lume locuită trebuie să vezi conturul continentelor înconjurate de oceane; sau, dacă era vorba de o lume deşertică, trebuiau să se distingă contururile lacurilor înconjurate de pământ.

Niciodată nu se întâmplase aşa.

Dacă lumea era locuită, avea atmosferă, şi, de asemenea hidrosferă. Şi dacă avea aer şi apă, avea nori; şi dacă avea nori, imaginea era neclară. Deci, Pelorat se trezi încă o dată privind nişte vârtejuri albe, prin care se puteau distinge din când în când câte o pată de albastru deschis sau de brun roşcat.

Se întrebă, posomorât, dacă cineva putea identifica o lume în caz că îi vedea imaginea luată de la ― să spunem ― trei sute de mii de kilometri. Cum se puteau deosebi între ele vârtejurile de nori?

Bliss îl privi cu o oarecare îngrijorare:

― Ce este, Pel? Pari nefericit.

― Găsesc că, văzute din spaţiu, toate planetele arată la fel.

― Şi ce-i cu asta, Janov? spuse Trevize. La fel se întâmplă cu toate contururile reliefului de pe Terminus atunci când apar la orizont, dacă nu ştii ce anume priveşti... un anume vârf de munte, sau o anume insuliţă în larg cu o formă caracteristică.

― Aşa o fi, spuse Pelorat nemulţumit, dar ce anume să cauţi într-o masă de nori aflată în continuă mişcare? Şi chiar dacă încerci să găseşti ceva, ajungi în emisfera întunecată înainte de a te lămuri.

― Priveşte cu ceva mai multă atenţie, Janov. Dacă urmăreşti forma norilor, vei descoperi că aceştia tind să capete o structură care înconjoară planeta, rotindu-se în jurul unui centru. Acel centru este, cu aproximaţie, la unul dintre poli.