Numai că el, Trevize, făcuse ca Planul să deraieze. Prin decizia lui, transforma Fundaţia în nimic. În schimb, făcea loc unei noi societăţi, unui nou model de viaţă. O revoluţie terifiantă, cea mai mare de la apariţia vieţii multicelulare.
Acum se anagajase într-o călătorie hărăzită a-i dovedi că decizia era corectă (sau, dimpotrivă, greşită).
Se trezi pierdut în gânduri, inert. Ieşi din acea stare nemulţumit de sine însuşi, grăbindu-se să ajungă în cabina de pilotaj. Computerul era tot acolo.
Strălucea; totul strălucea. Aparatele fuseseră curăţate cu foarte multă minuţiozitate.
Contactele pe care le închidea, aproape la întâmplare, funcţionau perfect şi, după părerea lui, cu mai multă uşurinţă decât oricând. Sistemul de ventilaţie era atât de silenţios încât trebui să ducă mâna la gurile de aerisire pentru a simţi curenţii de aer.
Cercul de lumină de deasupra computerului strălucea îmbietor. Trevize îl atinse şi lumina se răspândi acoperind întreg pupitrul. Apăru conturul unor mâini: dreapta şi stânga. Inspiră adânc şi îşi dădu seama că rămăsese câteva momente cu respiraţia oprită.
Gaienii nu cunoşteau nimic despre tehnologia Fundaţiei şi ar fi putut strica foarte uşor computerul, fără nici cea mai mică rea-voinţă. Până aici, nu stricaseră nimic... conturul mâinilor era în continuare acolo.
Testul crucial începea însă cu aşezarea propriilor mâini deasupra contururilor şi, preţ
de o clipa, şovăi. Va afla, aproape imediat, dacă ceva era în neregulă... şi dacă era în neregulă, ce putea face? Pentru reparaţii, va trebui să se întoarcă pe Terminus, şi în acest caz era foarte sigur că Primarul Branno nu îl va mai lăsa să plece. Şi dacă nu va reuşi să
plece din nou...
Îşi simţi inima bătând cu putere; nu avea nici un rost să prelungească acest suspans.
Întinse mâinile, dreapta, stânga, şi le aşeză deasupra contururilor de pe pupitru.
Imediat, avu senzaţia că o altă gereche de mâini i le prinde pe ale sale. Simţurile se dilatară, şi putu să vadă Gaia din toate direcţiile, verde şi umedă, şi pe Gaieni încă observându-i.
Dori să privească în sus, şi văzu un cer în mare parte acoperit de nori. Din nou, la dorinţă, norii dispărură şi privi un cer de un albastru imaculat, în care se zărea sfera soarelui Gaiei.
Îşi exprimă din nou dorinţa, şi albastrul dispăru. Văzu stelele.
Le şterse, şi dori să vadă Galaxia, ca un volant la scară redusă. Verifică imaginea computerizată, îi regla orientarea, modificând trecerea aparentă a timpului, o roti întâi într-o direcţie, apoi în cealaltă. Localiză soarele planetei Sayshell, cea mai importantă stea din vecinătatea Gaiei; apoi soarele Terminus-ului; apoi cel al Trantor-ului. Călători din stea în stea prin harta Galactică aflată în măruntaiele computerului.
Apoi îşi retrase mâinile, lăsând lumea reală să îl înconjoare din nou... şi îşi dădu seama că în tot acest timp stătuse în picioare, semi-aplecat deasupra computerului pentru a face contactul palmelor cu pupitrul. Se simţea înţepenit, şi trebui să-şi întindă muşchii spatelui înainte de a se aşeza.
Privi computerul cu o uşurare plină de căldură. Funcţionase perfect. Fusese, dacă se putea spune aşa, plin de afecţiune, şi ceea ce simţea pentru acest aparat nu se putea descrie decât ca dragoste. La urma urmei, cât timp se ţinuse de mâini cu acel lucru (refuza cu încăpăţânare să admită că se gândise la aparat ca la o ea) făcuseră fiecare parte din celălalt, iar dorinţa sa dirijase, controlase, trăise, şi făcuse parte dintr-o entitate mai mare.
El şi aparatul fuseseră, la scară redusă, ceea ce Gaia era la o scară mult mai extinsă.
Gândul îl năpădi pe neaşteptate, iritându-l.
Scutură din cap. Nu! În cazul său şi al computerului, el ― Trevize ― era comandantul absolut. Computerul se supunea în totalitate.
Se ridică şi merse spre bucătăria compactă, în zona unde se lua masa. Era multă
mâncare, de toate felurile, cu instalaţiile de răcire adecvate, şi cu facilităţi de încălzire a hranei. Remarcase deja că video-cărţile din camera sa erau aranjate într-o ordine desăvârşită şi era destul de sigur... nu, absolut sigur... că biblioteca personală a lui Pelorat era de asemeni în ordine. În caz contrar, l-ar fi auzit până acum plângându-se.
Pelorat! îşi aduse aminte. Intră în camera acestuia.
― Janov, e destul loc aici şi pentru Bliss?
― O, da, destul.
― Aş putea aranja un dormitor pentru ea în camera comună.
Bliss ridică spre el o privire contrariată:
― Nu doresc deloc să am un dormitor separat. Sunt foarte mulţumită să stau aici cu Pel. Presupun, totuşi, că mă pot folosi de celelalte camere, dacă voi avea nevoie. De camera pentru gimnastică, de exemplu.
― Bineînţeles. Te poţi folosi de orice cameră, în afară de a mea.
― Foarte bine. Dacă mi s-ar fi cerut, şi eu aş fi sugerat acelaşi aranjament.
Bineînţeles, nici tu nu vei intra în camera noastră.
― Normal, spuse Trevize.
Apoi coborî privirea şi îşi dădu seama că încălţările sale depăşiseră pragul. Se dădu
înapoi cu o jumătate de pas şi spuse, nemulţumit:
― Bliss, astea nu sunt camere pentru luna de miere.
― Având în vedere spaţiul redus, aş spune mai degrabă că este perfectă pentru o lună
de miere. Deşi Gaia a făcut-o de două ori mai încăpătoare faţă de cât era înainte.
Trevize încercă să nu zâmbească.
― Va trebui să fiţi foarte prietenoşi unul cu altul, spuse el.