― Aşteaptă!

Pelorat se întinse să îl tragă pe Trevize de mânecă:

― Încotro să ne luăm zborul? Nici tu, nici eu, şi nici Bliss nu ştim unde se află Pământul. Nici computerul nu ştie, mi-ai spus mai demult că nu deţine vreo informaţie despre Pământ. Ce vrei să faci? Nu poţi rătăci prin spaţiu la întâmplare, dragul meu prieten.

Auzind acestea, Trevize zâmbi, aproape cu satisfacţie. Pentru prima oară de când căzuse în mâna planetei Gaia, se simţea stăpân pe propria-i soartă.

― Te asigur, Janov, spuse el, că nu am deloc intenţia să rătăcesc. Ştiu exact încotro mă îndrept.

7

Pelorat bătu uşor la uşa cabinei de pilotaj. Aşteptă câteva momente lungi, în care nu primi nici un răspuns, apoi intră în vârful picioarelor. Îl găsi pe Trevize privind foarte absorbit câmpul de stele.

― Golan..., începu Pelorat.

Apoi aşteptă.

Trevize ridică privirea:

― Janov! Stai jos... Unde-i Bliss?

― Doarme... După câte văd, am ieşit în spaţiu.

― Vezi bine.

Trevize nu era surprins de uşoara uimire a celuilalt. În noile nave gravitice, pur şi simplu nu aveai cum să-ţi dai seama de momentul decolării. Nu interveneau efecte inerţiale; nici puseuri de acceleraţie; nici zgomot; nici vibraţie.

Posedând capacitatea de a se izola faţă de câmpurile gravitaţionale exterioare (izolare ce putea merge chiar până la sută la sută), Far Star se ridica de pe suprafaţa unei planete ca şi cum ar fi plutit într-un fel de ocean cosmic. Şi în tot acest timp, câmpul gravitaţional din interiorul navei rămânea, în mod paradoxal, la valoarea normală.

În zborurile atmosferice, bineînţeles că accelerările erau inutile, astfel încât lipseau zgomotul şi vibraţiile datorate trecerii rapide prin aer. Însă odată ce atmosfera era lăsată în urmă, se putea accelera până la valori mari, fără ca pasagerii să fie afectaţi.

Era ultima noutate în materie, şi Trevize nu îşi dădea seama cum mai putea fi îmbunătăţită. Doar dacă nu cumva va veni o vreme când oamenii vor descoperi o modalitate de a străbate hiperspaţiul fără a avea nevoie de nave, şi fără a-şi mai face griji vizavi de câmpurile gravitaţionale prea intense. Deocamdată, Far Star va trebui să se mai îndepărteze câteva zile de soarele Gaiei, înainte ca intensitatea câmpului gravitaţional să scadă suficient de mult pentru a putea încerca Saltul.

― Golan, bunul meu prieten, spuse Pelorat. Pot vorbi cu tine, câteva momente? Nu eşti prea ocupat?

― Nu sunt ocupat deloc. Odată ce l-am instruit în mod corect, computerul se ocupă de toate. Iar câteodată parcă ghiceşte dinainte ce instrucţiuni am de gând să-i dau; nu apuc să le formulez, că sunt deja îndeplinite.

Trevize mângâie cu dragoste suprafaţa pupitrului.

― Am devenit foarte buni prieteni, Golan, spuse Pelorat, în scurta perioadă de timp de când ne cunoaştem, deşi trebuie să recunosc că mie nu mi s-a părut deloc o perioadă scurtă. S-au întâmplat atâtea! Pentru mine este ciudat să descopăr, când mă gândesc la viaţa mea destul de lungă, că jumătate din întâmplările pe care le-am trăit s-au aglomerat în ultimele câteva luni. Sau aşa mi se pare mie. Aş putea chiar să presupun...

Trevize ridică o mână:

― Janov, sunt sigur că începi să te îndepărtezi de la subiectul iniţial. Începuseşi prin a spune că am devenit foarte buni prieteni într-o perioadă de timp foarte scurtă. Da, aşa este, şi în continuare suntem foarte buni prieteni. În aceeaşi ordine de idei, o cunoşti pe Bliss de şi mai puţină vreme, dar aţi devenit chiar şi mai buni prieteni.

― Asta, desigur, este cu totul altceva, spuse Pelorat dregându-şi vocea oarecum stânjenit.

― Desigur, spuse Trevize, dar ce trebuie să rezulte din tânăra dar solida noastră prietenie?

― Dacă suntem în continuare prieteni, aşa cum ai spus chiar adineauri, atunci va trebui să aduc vorba despre Bliss, care aşa cum ai spus chiar adineauri, îmi este deosebit de dragă.

― Înţeleg. Şi, ce-i cu asta?

― Ştiu, Golan, că nu îţi place Bliss, dar de dragul meu, aş dori...

Trevize ridică din nou mâna:

― Stai o clipă, Janov. Nu mă topesc după Bliss, dar nici nu o urăsc. De fapt, nu am nici un pic de animozitate împotriva ei. Este o tânără atrăgătoare şi, chiar dacă nu ar fi, atunci de dragul tău aş fi gata să o găsesc atrăgătoare. Mie Gaia îmi displace.

― Dar Bliss este Gaia.

― Ştiu, Janov. Iată motivul pentru care lucrurile sunt atât de complicate. Atâta vreme cât mă gândesc la Bliss ca la o persoană, nu e nici o problemă. Însă dacă mă gândesc la ea ca fiind Gaia, atunci totul se schimbă.

― Dar, Golan, tu nu i-ai dat Gaiei nici o şansă... Ascultă, dă-mi voie să-ţi mărturisesc ceva. Când fac dragoste cu Bliss, îmi împărtăşeşte şi mie din conştiinţa ei. Aproximativ un minut. Nu mai mult. Ea spune că sunt prea bătrân ca să mă mai adaptez la această conştiinţă... Oh, Golan, nu zâmbi, pentru că şi tu ai fi la fel de bătrân pentru aşa ceva. Dacă un Izolat, ca mine sau ca tine, ar fi să facă parte din Gaia mai mult de un minut sau două, creierul i-ar putea fi afectat, şi dacă durează mai mult de cinci sau zece minute, afecţiunea ar putea fi ireversibilă... Golan, dacă ai trăi şi tu aşa ceva!

― Ce? O afecţiune ireversibilă a creierului? Nu, mulţumesc.

― Golan, te faci că nu mă înţelegi, şi o faci intenţionat. Mă refeream doar la acel scurt moment de fuziune. Nici nu ştii ce pierzi. Nu se poate descrie. Bliss spune că e un sentiment de fericire. E ca şi cum ai spune că trăieşti un sentiment de fericire atunci când în sfârşit bei un strop de apă după ce mai înainte aproape că ai murit de sete. Nici măcar nu pot începe să-ţi explic cu ce se aseamănă. Împărtăşeşti toate plăcerile pe care un miliard de oameni le trăiesc separat. Nu este o fericire continuă; dacă ar fi aşa, ai înceta foarte repede să o mai simţi. Vibrează... tresaltă... are un ritm pulsatoriu, straniu, care te captivează. Este mai multă fericire... nu, nu mai multă... este o fericire mai puternică decât ai putea tu trăi vreodată de unul singur. Îmi vine să plâng atunci când mă lasă pe dinafară.

Trevize dădu din cap:

― Eşti nemaipomenit de convingător, bunul meu prieten, dar vorbeşti de parcă ai căzut în patima pseudoendorfinei, sau a unui alt drog care îţi oferă fericire pe termen scurt, şi în schimb te lasă în oroare pe termen lung. Asta nu e pentru mine! Nu am de gând să-mi vând individualitatea pentru un trecător sentiment de fericire.

― Dar eu îmi păstrez în continuare individualitatea, Golan.

― Cât timp vei reuşi, dacă vei continua tot aşa, Janov? Ai să cerşeşti din ce în ce mai mult acest drog până când, în cele din urmă, creierul îţi va fi deteriorat. Janov, nu trebuie să o mai laşi pe Bliss să îţi facă aşa ceva... Poate chiar ar fi mai bine să vorbesc eu cu ea.

― Nu! Să nu faci asta! Ştii bine că diplomaţia nu este punctul tău forte, şi n-aş vrea să o răneşti. Te asigur că în această privinţă are foarte multă grijă. Este mai îngrijorată decât mine de posibilitatea deteriorării creierului. De asta poţi să fii sigur.

― Bine, în cazul ăsta am să vorbesc cu tine. Janov, renunţă. Ai trăit cincizeci şi doi de ani cu propriile tale plăceri şi bucurii, şi creierul tău s-a adaptat pentru a le suporta pe acestea. Nu te lăsa dominat de un viciu nou şi neobişnuit. Vei avea de plătit; dacă nu acum, atunci ceva mai târziu.

― Da, Golan, spuse Pelorat cu voce joasă şi privind la vârfurile încălţărilor. Să presupunem că vezi lucrurile astfel: dacă ai fi o creatură unicelulară...

― Ştiu ce vrei să-mi spui, Janov. Las-o baltă! Bliss şi cu mine am mai discutat o dată pe marginea acestei analogii.

― Da, dar gândeşte-te puţin. Să ne imaginăm nişte organisme unicelulare la un nivel de conştiinţă egal cu cel al omului şi cu puterea de a gândi, şi să presupunem că acestea se confruntă cu posibilitatea de a deveni un organism multicelular. Oare organismele unicelulare nu ar jeli pierderea individualităţii, şi nu ar resimţi cu amărăciune viitoarea lor înregimentare în personalitatea unui organism atotcuprinzător? Dar oare nu ar greşi? O celulă separată îşi poate imagina vreodată care este puterea creierului uman?

Trevize dădu din cap cu violenţă:

― Nu, Janov, analogia este falsa. Organismele unicelulare nu au conştiinţă, şi nici capacitatea de a gândi... sau dacă o au, este atât de redusă încât ar putea fi considerată nulă. Pentru astfel de obiecte, să se combine şi să îşi piardă individualitatea înseamnă să piardă ceva ce nu au avut niciodată cu adevărat. Însă o fiinţă umană este conştientă, şi are capacitatea de a gândi. Ea chiar are de pierdut o conştiinţă proprie şi o inteligenţă proprie independentă, aşa că analogia nu este valabilă.

Între cei doi se lăsă liniştea; o linişte aproape apăsătoare; în cele din urmă Pelorat spuse, încercând să orienteze conversaţia într-o altă direcţie:

― De ce te holbezi aşa în ecran?

― Din obişnuinţă, spuse Trevize zâmbind crispat. Computerul îmi spune că nu sunt urmărit de nici o navă Gaiană, şi nici un fel de flotă Sayshelliană nu vine să mă întâmpine. Şi cu toate astea privesc neliniştit, reconfortat doar de propria mea neputinţă de a detecta ceva, deşi senzorii computerului sunt de sute de ori mai ageri şi mai pătrunzători decât ochii mei. Mai mult, computerul este capabil să detecteze cu foarte mare precizie unele proprietăţi ale spaţiului pe care simţurile mele nu le pot percepe în nici un caz... Şi fiind conştient de toate astea, continui totuşi să mă holbez.

― Golan, dacă într-adevăr suntem prieteni..., începu Pelorat.