― Bine, în cazul ăsta am să vorbesc cu tine. Janov, renunţă. Ai trăit cincizeci şi doi de ani cu propriile tale plăceri şi bucurii, şi creierul tău s-a adaptat pentru a le suporta pe acestea. Nu te lăsa dominat de un viciu nou şi neobişnuit. Vei avea de plătit; dacă nu acum, atunci ceva mai târziu.
― Da, Golan, spuse Pelorat cu voce joasă şi privind la vârfurile încălţărilor. Să presupunem că vezi lucrurile astfel: dacă ai fi o creatură unicelulară...
― Ştiu ce vrei să-mi spui, Janov. Las-o baltă! Bliss şi cu mine am mai discutat o dată pe marginea acestei analogii.
― Da, dar gândeşte-te puţin. Să ne imaginăm nişte organisme unicelulare la un nivel de conştiinţă egal cu cel al omului şi cu puterea de a gândi, şi să presupunem că acestea se confruntă cu posibilitatea de a deveni un organism multicelular. Oare organismele unicelulare nu ar jeli pierderea individualităţii, şi nu ar resimţi cu amărăciune viitoarea lor înregimentare în personalitatea unui organism atotcuprinzător? Dar oare nu ar greşi? O celulă separată îşi poate imagina vreodată care este puterea creierului uman?
Trevize dădu din cap cu violenţă:
― Nu, Janov, analogia este falsa. Organismele unicelulare nu au conştiinţă, şi nici capacitatea de a gândi... sau dacă o au, este atât de redusă încât ar putea fi considerată nulă. Pentru astfel de obiecte, să se combine şi să îşi piardă individualitatea înseamnă să piardă ceva ce nu au avut niciodată cu adevărat. Însă o fiinţă umană este conştientă, şi are capacitatea de a gândi. Ea chiar are de pierdut o conştiinţă proprie şi o inteligenţă proprie independentă, aşa că analogia nu este valabilă.
Între cei doi se lăsă liniştea; o linişte aproape apăsătoare; în cele din urmă Pelorat spuse, încercând să orienteze conversaţia într-o altă direcţie:
― De ce te holbezi aşa în ecran?
― Din obişnuinţă, spuse Trevize zâmbind crispat. Computerul îmi spune că nu sunt urmărit de nici o navă Gaiană, şi nici un fel de flotă Sayshelliană nu vine să mă întâmpine. Şi cu toate astea privesc neliniştit, reconfortat doar de propria mea neputinţă de a detecta ceva, deşi senzorii computerului sunt de sute de ori mai ageri şi mai pătrunzători decât ochii mei. Mai mult, computerul este capabil să detecteze cu foarte mare precizie unele proprietăţi ale spaţiului pe care simţurile mele nu le pot percepe în nici un caz... Şi fiind conştient de toate astea, continui totuşi să mă holbez.
― Golan, dacă într-adevăr suntem prieteni..., începu Pelorat.
― Îţi promit că n-am să fac nimic care s-o deranjeze pe Bliss; în măsura în care va fi posibil.
― Acum mai e o problemă. Îmi ascunzi destinaţia, ca şi cum nu ai avea încredere în mine. Unde mergem? Te pomeneşti că ştii unde se află Pământul?
Trevize privi în sus, mirat:
― Îmi pare rău. Am ţinut secretul pentru mine însumi, nu-i aşa?
― Da, dar de ce?
― Într-adevăr, de ce? spuse Trevize. Mă întreb, prietene, dacă nu cumva din cauza lui Bliss.
― Bliss? Deci vrei ca ea să nu ştie. Serios, prietene, poţi avea deplină încredere în ea.
― Nu asta-i cauza. Ce rost ar avea să nu am încredere în ea? Bănuiesc că dacă vrea, poate să-mi smulgă din minte orice secret. Motivul este mult mai copilăresc. Am senzaţia că îi acorzi numai ei atenţie, şi că eu de fapt nu mai exist pentru tine.
Pelorat făcu o mutră perplexă:
― Dar, Golan, nu este adevărat.
― Ştiu, dar încerc să-mi analizeze cu sinceritate propriile sentimente. Ai venit chiar adineauri cu temeri referitoare la prietenia noastră, şi dacă stau să mă gândesc, simt că şi eu am aceleaşi temeri. În sinea mea n-am recunoscut, dar cred că m-am simţit dat la o parte de Bliss. Probabil că am încercat să mă răzbun, ascunzându-ţi unele lucruri. O copilărie, presupun.
― Golan!
― Am recunoscut că a fost o copilărie, nu? Dar care este individul care, din când în când, nu se comportă şi el ca un copil? Oricum, suntem prieteni. Ne-am lămurit, şi în consecinţă am să termin cu joaca. Ne îndreptăm spre Comporellon.
Pentru moment, Pelorat nu-şi aminti:
― Comporellon?
― Sunt sigur că îţi aduci aminte de prietenul meu, trădătorul. Munn Li Compor. Ne-am întâlnit cu el pe Sayshell.
Figura lui Pelorat se lumină dintr-o dată:
― Bineînţeles că îmi aduc aminte. Comporellon era lumea strămoşilor săi.
― În caz că a fost. Nu cred orbeşte în vorbele lui Compor. Dar Comporellon este o lume cunoscută, iar Compor a spus că locuitorii săi au cunoştinţe despre Pământ. Ei bine, vom merge acolo să ne lămurim. S-ar putea să nu descoperim nimic, dar este singurul punct de plecare pe care-l avem.
Pelorat îşi drese vocea, cu un aer neîncrezător:
― Dragul meu prieten, eşti sigur?
― Nu putem fi siguri pe nimic. Avem un punct de plecare şi, oricât de plăpând ar fi, trebuie să ne bazăm pe el.
― Da, dar dacă ne bazăm pe ceea ce ne-a spus Compor, atunci ar trebui să luăm în considerare tot ceea ce ne-a spus. Şi anume, a subliniat că Pământul, ca planetă vie, nu mai există... că suprafaţa sa este radioactivă şi că nu mai adăposteşte nici o formă de viaţă. Şi dacă lucrurile stau aşa, degeaba mergem pe Comporellon.
8
Cei trei luau micul dejun în încăperea strâmtă destinată mesei.
― Totul este foarte bun, spuse Pelorat satisfăcut. Astea fac parte din proviziile luate la început, pe Terminus?
― Nu, spuse Trevize. Alea s-au terminat de mult. Ce avem aici sunt provizii cumpărate pe Sayshell, înainte de a ne îndrepta spre Gaia. Până acum n-ai mai mâncat aşa ceva, nu? Un fel de hrană luată din mare, dar foarte crocantă... Cât despre chestia asta... când am cumpărat-o aveam impresia că este varză, dar nu seamănă deloc la gust cu varza.
Bliss asculta, însă nu spunea nimic. Pescuia cu precauţie mâncarea din farfurie.
― Trebuie să mănânci, dragă, spuse Pelorat cu blândeţe.
― Ştiu, Pel, şi mănânc.
