Tras, împins, Pelorat fu adus în raza de lumină a celei mai apropiate ferestre. Trevize simţi căldura în spate, în ciuda efectului izolator al costumului spaţial.

― Priveşte spre soare, Janov, spuse el, şi închide ochii.

Se lămuri imediat ce nu era în regulă cu viziera. Era muşchiul, care creştea abundent acolo unde sticla vizierei întâlnea ţesătura metalizată a costumului spaţial. Viziera lui Pelorat avea pe margini puf verde. Trevize nu avea nici o îndoială că şi viziera lui era în aceeaşi situaţie.

Frecă muşchiul de pe viziera lui Pelorat, cu degetul mănuşii. O parte se desprinse, acoperindu-i mănuşa cu o crustă verde, însă în timp ce o privea strălucind în soare, aceasta deveni mai dură şi mai uscată. Încercă din nou, şi de această dată muşchiul se desprinse ca o coajă, căzând. Începuse să capete o culoare maronie. Frecă din nou, cu râvnă, marginile vizierei lui Pelorat.

― Curăţă-mi viziera, aşa cum fac şi eu cu a ta, spuse el.

Apoi, mai târziu:

― Sunt curat? Perfect, şi tu la fel... Să mergem. Nu mai avem ce face pe aici.

În oraşul pustiu şi fără aer, soarele era neplăcut de fierbinte. Clădirile de piatră străluceau aproape dureros de puternic. Trevize miji ochii privindu-le, şi, pe cât posibil, încercă să meargă pe arterele umbrite. Se opri în faţa unei crăpături care brăzda faţada unei clădiri. O crăpătură suficient de largă pentru a-şi putea introduce degetul prin ea, cu mănuşă cu tot. Băgă degetul, îl scoase, îl privi, şi murmură:

― Muşchi.

Se duse până la marginea umbrei şi ţinu o vreme degetul la soare.

― Dioxidul de carbon este explicaţia, spuse el. Oriunde se poate face rost de dioxid de carbon ― în rocile aflate în descompunere ― oriunde ― acolo va creşte şi muşchiul. Noi, precum ştii, suntem o sursă bogată de dioxid de carbon, probabil mai bogată decât orice altceva de pe planeta asta, şi cred că unele cantităţi infime de gaz scapă pe la marginile vizierei.

― Deci muşchiul va creşte acolo.

― Da.

Drumul înapoi spre navă părea lung, mult mai lung decât la ducere, desigur, mai ales că acum soarele dogorea mai puternic decât în zori. Însă când ajunseră, nava se afla în continuare la umbră. Cel puţin din acest punct de vedere, Trevize calculase corect.

― Priveşte! spre Pelorat.

Trevize văzuse. Marginile uşii principale erau încărcate de muşchi verde.

― Tot scăpări de dioxid de carbon? întrebă Pelorat.

― Bineînţeles. Cantităţi insignifiante, sunt sigur, dar muşchiul ăsta este cel mai fin detector de dioxid de carbon pe care l-am văzut până acum. Sporii săi probabil că se găsesc pretutindeni, şi oriunde se întâlnesc cu câteva molecule de dioxid de carbon, germinează.

Îşi potrivi radio-ul pe lungimea de undă a navei şi spuse:

― Bliss, mă auzi?

Vocea lui Bliss răsună în urechile amândorura:

― Da. Sunteţi pregătiţi să intraţi? Aţi avut noroc?

― Suntem în faţa uşii exterioare, spuse Trevize, dar nu deschide uşa camerei de presurizare. Repet, nu o deschide.

― De ce?

― Bliss, vrei să faci ce-ţi spun? După aceea vom discuta pe îndelete.

Trevize scoase blasterul şi coborî cu grijă intensitatea la minimum, apoi îl privi, nehotărât. Nu îl folosise niciodată reglat astfel. Privi împrejur. Nu descoperi nimic suficient de fragil pentru a putea face o verificare.

În disperare de cauză, ochi la baza colinei pietroase în umbra căreia se adăpostea Far Star... Ţinta nu deveni incandescentă. Automat, pipăi locul în care trăsese. Era cald? Nu-şi putea da seama cu certitudine, prin ţesătura izolatoare a costumului.

Ezită din nou, apoi aprecie că învelişul navei trebuia să aibă o rezistenţă la fel de mare, sau în orice caz de acelaşi ordin de mărime, ca şi piatra colinei. Îndreptă blasterul spre marginea uşii şi apăsă scurt contactul, ţinându-şi respiraţia.

Câţiva centimetri din substanţa asemănătoare muşchiului arseră pe loc. Agită mâna pe lângă pata maronie, şi slabul curent produs în aerul rarefiat fu suficient pentru a împrăştia fragmentele moarte.

― Merge? întrebă neliniştit Pelorat.

― Da, merge, spuse Trevize. Am reglat blasterul la minimum.

Parcurse cu fasciculul caloric conturul uşii, şi, la atingerea acestuia, verdele dispăru. Complet. Lovi uşa principală pentru a creea o vibraţie care să ducă la desprinderea rămăşiţelor, şi un praf maroniu căzu la sol... un praf atât de fin încât pluti uşor în atmosfera rarefiată, ridicat de slabe mişcări în masa gazului.

― Cred că acum o putem deschide, spuse Trevize.

Folosind tastele brăţării de la încheietura mâinii, realiză combinaţia de unde radio care activau din interior mecanismul de deschidere. Uşa se debloca şi, la jumătatea cursei de deschidere, Trevize spuse:

― Nu mai pierde timpul, Janov, intră... Nu aştepta să se coboare scara. Urcă-te!

După care urcă şi el, curăţând conturul uşii cu blasterul. Curăţă şi scara, după ce aceasta se deplie. Apoi comandă închiderea uşii principale, continuând să folosească fasciculul caloric până la etanşarea completă.

― Suntem în camera de presurizare, Bliss, spuse Trevize. Vom sta aici câteva minute. Continuă să nu faci nimic!

― Totuşi, spune-mi ceva, nu mă lăsa în aer, se auzi vocea lui Bliss. Sunteţi în regulă? Cum se simte Pel?

― Sunt aici, Bliss, spuse Pel, şi sunt foarte bine. Nu ai motive de îngrijorare.

― Bine, Pel, dacă spui tu... dar mai târziu va trebui să-mi explici, îţi dai seama.

― Îţi promitem, spuse Trevize.

După care activă iluminarea camerei de presurizare. Cele două siluete îmbrăcate în costume spaţiale se treziră una în faţa celeilalte.

― Evacuăm la maximum aerul planetar din această cameră, spuse Trevize, aşa că avem de aşteptat până se termină.

― Şi aerul din navă? Îl lăsăm să intre?

― Deocamdată, nu. Sunt la fel de nerăbdător ca şi tine să mă dezbrac de costumul spaţial, Janov. Însă vreau să mă asigur că vom scăpa de toţi sporii care au intrat odată cu noi... sau lipiţi de noi.

În iluminarea nu foarte satisfăcătoare a camerei de presurizare, Trevize îndreptă blasterul spre partea interioară a conturului uşii principale, împrăştiind căldura, metodic, apoi urmară podeaua, pereţii, apoi din nou podeaua.

― Acum este rândul tău Janov.

Pelorat tresări speriat.

― S-ar putea să ţi se facă neplăcut de cald, spuse Trevize. Însă nu vei simţi nimic altceva. Dacă devine insuportabil, să-mi spui.

Plimbă fascicului invizibil pe deasupra vizierei, mai ales pe la margini, apoi, încetul cu încetul, pe deasupra întregului costum spaţial.