― Tu eşti jumătatea feminină a omului, nu-i aşa? întrebă el. Jumătatea inferioară?
― Jumătatea cu gabaritul mai redus, Bander. Da.
― Atunci, ceilalţi doi sunt jumătăţi masculine?
― Într-adevăr.
― Ai avut un copil, jumătate-feminină?
― Bander, numele meu este Bliss. Până acum, nu am născut nici un copil. Acesta este Trevize. Acesta este Pel.
― Şi care dintre aceşti doi masculi te vor asista atunci când îţi va veni vremea? Sau te vor asista amândoi? Sau nici unul?
― Pel mă va asista, Bander.
Bander îşi îndreptă atenţia spre Pelorat:
― Văd că ai păr alb.
― Da, spuse Pelorat.
― Dintotdeauna a avut această culoare?
― Nu, Bander, a devenit aşa odată cu înaintarea în vârstă.
― Ce vârstă ai?
― Cincizeci şi doi de ani, Bander, spuse Pelorat.
Apoi adăugă repede:
― Ani Galactici Standard.
Bander continua să meargă (către conacul îndepărtat, presupuse Trevize), dar ceva mai încet.
― Nu ştiu cât de lung este un An Galactic Standard, spuse el, dar nu poate fi foarte diferit faţă de anul nostru. La ce vârstă vei muri, Pel?
― N-aş putea spune. Aş mai putea trăi vreo treizeci de ani.
― Deci optzeci şi doi de ani. Cu viaţă scurtă, şi divizaţi în jumătăţi. Pare de necrezut, şi totuşi strămoşii mei îndepărtaţi erau la fel ca voi, şi trăiau pe Pământ... Dar unii dintre ei au părăsit Pământul pentru a întemeia lumi noi, în jurul altor stele. Lumi minunate, bine organizate, şi numeroase.
― Nu multe. Cincizeci, interveni Trevize cu voce tare.
Bander îi acordă lui Trevize o plivire arogantă. Acum părea mai puţin bine dispus.
― Trevize, spuse el. Acesta este numele tău.
― Golan Trevize este numele meu întreg. Am zis că erau cincizeci de lumi Spaţiene.
Lumile noastre se numără cu milioanele.
― Deci cunoaşteţi povestea pe care doresc să v-o spun? făcu Bander cu voce liniştită.
― Dacă povestea este că au existat cândva cincizeci de lumi Spaţiene, atunci o cunoaştem.
― Noi nu ţinem cont doar de număr, jumătate-de-om, spuse Bander. Noi ţinem cont şi de calitate. Eram cincizeci, dar toate milioanele voastre nu valorează împreună nici măcar cât una din cele cincizeci. Iar Solaria era a cincizecea şi, în consecinţă, cea mai bună.
Solaria depăşea cu mult celelalte lumi Spaţiene, în aceeaşi măsură în care lumile Spaţiene depăşeau Pământul. Doar noi, de pe Solaria, am învăţat cum trebuie trăită viaţă. Noi nu ne-am adunat şi îngrămădit ca animalele, aşa cum făceau cei de pe Pământ, aşa cum făceau şi alte lumi, chiar Spaţiene. Noi am trăit în singurătate, servindu-ne de roboţi, şi văzându-ne oricât de des doream, dar pe cale electronică. Foarte rar ne-am întâlnit în carne şi oase.
Sunt mulţi ani de când n-am mai privit o fiinţă umană aşa cum vă privesc acum pe voi, dar voi nu sunteţi decât jumătăţi de oameni, şi deci prezenţa voastră nu îmi restrânge libertatea mai mult decât ar face-o o vacă, sau un robot. Cu toate acestea, şi noi am fost odinioară
jumătăţi de oameni. Indiferent cât de mult ne perfecţionaserăm libertatea, deşi stăpâneam nenumăraţi roboţi, libertatea nu era niciodată totală. Pentru a putea produce urmaşi, trebuiau să coopereze doi indivizi. Era posibil, desigur, să obţii spermatozoizi şi ovule, să
declanşezi procesul de fertilizare, iar creşterea embrionară să aibă loc artificial, automatizat.
Era posibilă creşterea adecvată a copiilor, sub supravegherea roboţilor. Toate acestea se puteau face, dar jumătăţile de oameni nu erau dispuse să renunţe la plăcerea care însoţea însămânţarea biologică. În consecinţă, se dezvoltau ataşamente emoţionale perverse, şi libertatea dispărea. Înţelegeţi că situaţia trebuia schimbată?
― Nu, Bander, spuse Trevize, nu înţelegem, pentru că noi nu măsurăm libertatea după standardele tale.
― Asta din cauză că nu ştiţi ce este libertatea. Nu aţi trăit decât în muşuroaie, nu cunoaşteţi alt mod de viaţă decât să fiţi mereu forţaţi ― până în cele mai mici detalii ― să vă
supuneţi voinţa în faţa altora sau, lucru la fel de dezgustător, luptându-vă să supuneţi voinţa altora în interesul vostru. Unde este libertatea? Libertatea nu înseamnă nimic dacă
nu trăieşti aşa cum doreşti! Exact aşa cum doreşti! Apoi a venit vremea când Pământenii au început din nou sa se răspândească în spaţiu, ca nişte roiuri scăpate de sub control. Ceilalţi Spaţieni au încercat să intre în competiţie. Noi, Solarienii, nu am făcut aşa ceva. Noi am prevăzut că aglomerarea duce la un eşec inevitabil. Ne-am mutat în subteran şi am întrerupt orice contact cu restul Galaxiei. Eram hotărâţi să rămânem noi înşine, indiferent de preţ. Am construit roboţi şi arme adecvate care să protejeze suprafaţa planetei, aparent părăsită, şi care şi-au îndeplinit admirabil misiunea. Au venit nave, şi au fost distruse până
când au încetat să mai vină. Planeta a fost uitată, exact aşa cum ne-am dorit. Între timp, în subteran, am încercat să ne rezolvăm problemele. Ne-am reglat genele cu precauţie şi delicateţe. Am avut eşecuri, dar şi succese, şi am ştiut să profităm de ele. A fost nevoie de multe secole, dar în cele din urmă am devenit fiinţe umane complete; avem plăcerea totală
în orice moment dorim, şi producem, atunci când considerăm necesar, ovule fertilizate care se vor dezvolta sub grija competentă a roboţilor.