Fallom începu să ţopăie, şi Trevize se întrebă dacă era mulţumit doar din cauză că Bliss avusese grijă să îl aducă în această stare, sau dacă, în plus, mai era şi emoţia vizitei la suprafaţă, şi faptul că avea acum trei roboţi noi în loc de unul. Sau dacă era bucuria dată de gândul că îşi va recăpăta fostul părinte adoptiv, pe Jemby. Dar ce mai conta... atâta vreme cât copilul le arăta drumul?
Fallom înainta fără nici o ezitare. Ori de câte ori întâlneau o intersecţie de drumuri, nu stătea să aleagă. Ştia oare cu adevărat unde mergea, sau era pur şi simplu indiferenţa proprie copilăriei? Juca un joc fără vreo finalitate precisă?
Dar Trevize îşi dădu seama, din uşoara îngreunare a mersului, că urcau, iar copilul, înaintând viguros şi dându-şi importanţă, arăta cu degetul, ciripind zgomotos.
Trevize îl privi pe Pelorat, care îşi drese glasul şi spuse:
― Cred că a spus “uşă”.
― Sper că impresia ta este corectă, spuse Trevize.
Copilul se despărţi de Bliss, luând-o la fugă. Arătă cu degetul spre o porţiune a podelei, o pată mai întunecată. Copilul păşi pe ea, sări de câteva ori, apoi se întoarse cu o evidentă expresie de panică, şi începu să vorbească repede şi strident.
Bliss spuse, cu o grimasă:
― Va trebui să asigur energia... Toate astea mă seacă.
Faţa ei se înroşi şi luminăţia scăzu în intensitate, dar chiar în faţa lui Fallom se deschise o trapă. Acesta îşi manifestă încântarea, printr-un râs ascuţit.
Copilul ieşi primul, urmat de cei doi bărbaţi. Bliss veni ultima, şi privi înapoi: luminile se stinseră, trapa se închise. Apoi se opri pentru a-şi trage răsuflarea, vizibil epuizată.
― Ei bine, spuse Pelorat, am ieşit. Unde este nava?
Stăteau cu toţii scăldaţi în lumina amurgului, încă puternică.
― Mi se pare că era în direcţia aceea, murmură Trevize.
― Şi eu am aceeaşi impresie, spuse Bliss. Să mergem, întinse mâna spre Fallom.
Nu se auzeau alte sunete decât cele produse de vânt, de mişcările şi se strigătele animalelor. La un moment dat trecură pe lângă un robot care stătea nemişcat în picioare sprijinit de trunchiul unui copac, ţinând în mâini un obiect cu destinaţie incertă.
Pelorat făcu un pas spre el, curios, dar Trevize îl opri:
― Nu e treaba noastră, Janov. Mergi mai departe.
Trecură pe lângă un alt robot, prăbuşit la o distanţă mai mare.
― Cred că există roboţi împrăştiaţi aşa pe o rază de câţiva kilometri, spuse Trevize.
Apoi, triumfător:
― Aha, uite nava!
Măriră ritmul, apoi se opriră deodată. Fallom începu să chiţăie cu voce ascuţită.
La sol, lângă navă, se afla ceva ce semăna cu o aeronavă concepută primitiv: un rotor neeficient şi fragil. În apropiere, interpuşi între micul grup de Străini şi navă, stăteau în picioare patru siluete umane.
― Prea târziu, spuse Trevize. Am pierdut prea mult timp. Acum ce facem?
Pelorat spuse, uimit:
― Patru Solarieni? Nu se poate. Cu siguranţă că nu ar intra aşa de uşor în contact fizic. Crezi că sunt holo-imagini?
― Sunt foarte materiali, spuse Bliss. Nu încape îndoială. Dar nu sunt Solarieni. Sunt roboţi.
55
― Bine, făcu exasperat Trevize. Înainte!
Reluă drumul spre navă, cu un pas calm, urmat de ceilalţi.
Pelorat spuse, aproape cu sufletul la gură:
― Ce ai de gând să faci?
― Dacă sunt roboţi, trebuie să asculte ordinele!
Roboţii îi aşteptau, şi, pe măsură ce distanţa se micşora, Trevize îi studie cu atenţie.
Da, erau roboţi, cu feţele lipsite de orice expresie. Aveau uniforme care nu lăsau vederii nici un centimetru pătrat de piele în afara feţei. Chiar şi mâinile era acoperite de mănuşi subţiri, opace.
Trevize făcu un gest neglijent, care le cerea indiscutabil să se dea la o parte.
Roboţii nu mişcară.
Cu voce joasă, Trevize îi spuse lui Pelorat.
― Spune-le cu cuvinte, Janov. Fii ferm!
