― Sunt câteva litere gravate în piatra de deasupra intrării, spuse Pelorat, dar eroziunea le face greu de citit.

― Le poţi descifra, Janov?

― Un fel de instituţie financiară. Cel puţin, pot descifra un cuvânt care ar putea fi “bancă”.

― Ce e aia?

― O clădire în care bunurile se depun, se retrag, se schimbă, se împrumută... dacă este vorba de ceea ce cred eu.

― Un întreg edificiu pentru aşa ceva? Fără computere?

― Cu computere, dar care nu se ocupă de toate problemele.

Trevize ridică din umeri. Detaliile istoriei antice nu i se păreau deosebit de interesante.

Îşi continuară drumul, mărind din ce în ce mai mult pasul, petrecând din ce în ce mai puţin timp în dreptul fiecărei clădiri. Tăcerea, moartea, erau de-a dreptul deprimante. Colapsul lent, durând de milenii, făcea ca acest loc să pară cadavrul unui oraş, din care nu mai rămăseseră decât oasele.

Se aflau la o latitudine mare în zona temperată, dar Trevize avu impresia că simte căldura soarelui în spate.

Pelorat, aflat la aproximativ o sută de metri în dreapta, strigă deodată:

― Priveşte aici!

Vocea lui răsună puternic în urechile lui Trevize, care spuse:

― Nu striga, Janov. Îţi pot auzi foarte clar chiar şi şoaptele, indiferent cât de departe ai fi. Ce este?

Pelorat spuse, coborând imediat vocea:

― Această clădire este “Casa Lumilor”. Cel puţin, asta cred că înseamnă inscripţia.

Trevize veni lângă el. În faţa lor se afla o clădire pe trei nivele, cu un acoperiş neregulat. Acesta era presărat cu mari fragmente de piatră, ca şi cum pe vremuri acolo se aflase o sculptură, acum prăbuşită în bucăţi.

― Eşti sigur? întrebă Trevize.

― Dacă vom intra înăuntru, vom afla.

Urcară cinci trepte scunde, largi, şi traversară o piaţă enormă. În aerul rarefiat, tălpile lor metalice produceau o vibraţie slabă.

― Acum înţeleg ce-ai vrut să spui prin “impozante, inutile, şi costisitoare”, murmură Trevize.

Intrară într-un hol, vast şi impunător; lumina pătrundea prin ferestre înalte, luminând prea puternic suprafeţele pe care cădea, lăsând restul în obscuritate. Atmosfera rarefiată difuza foarte puţin lumina.

În centru se afla o siluetă umană mai înaltă decât un om obişnuit, sculptată în piatră sintetică. Un braţ îi căzuse. Celălalt braţ era crăpat de la umăr. Se dădu înapoi, ca şi cum apropierea l-ar fi putut ispiti să comită un vandalism incalificabil. (Se gândise că dacă ar atinge braţul crăpat, acesta s-ar rupe.)

― Mă întreb cine-o fi? spuse Trevize. Nici o inscripţie, nicăieri. Probabil cei care l-au sculptat erau siguri că faima lui nu mai avea nevoie de nici un semn pentru identificare, dar acum...

Simţi că e pe cale să alunece pe panta consideraţiilor filozofice, şi îşi îndreptă atenţia în altă parte.

Pelorat privea în sus. Trevize îi urmări unghiul capului. Pe perete se aflau inscripţii ― gravuri ― pe care el nu le putea citi.

― Incredibil, spuse Pelorat. Vechi, poate, de douăzeci de mii de ani, şi, aici, protejate împotriva soarelui şi a umezelii, sunt încă lizibile.

― Pentru mine, nu, făcu Trevize.

― Scrierea este veche şi ornamentată. Hai să vedem... şapte... unu... doi...

Vocea sa se stinse într-un murmur, apoi vorbi din nou.

― Sunt listate cincizeci de nume, şi este vorba despre cele cincizeci de lumi Spaţiene, aceasta fiind “Casa Lumilor”. Presupun că numele sunt listate în ordinea colonizării. Aurora este prima, iar Solaria ultima. Dacă observi, sunt şapte coloane, cu câte şapte nume în primele şase coloane, şi cu opt nume în a şaptea. Ca şi cum ar fi conceput o grilă de şapte-pe-şapte, şi după aceea au adăugat Solaria, forţaţi de realitate. Părerea mea, bătrâne, este că această listă a fost concepută înainte ca Solaria să fie terraformată şi populată.

― Şi care este planeta pe care ne aflăm acum? Îţi poţi da seama?

― Ai să remarci că al cincilea nume, de sus în jos, în a treia coloană, spuse Pelorat, al nouăsprezecelea de la începutul listei, este gravat cu litere un pic mai mari decât celelalte. Cei care au făcut lista trebuie să fi fost destul de orgolioşi, manifestând un anume şovinism. De altfel...

― Da, spune!

― Din câte îmi pot da eu seama, este vorba de Melpomenia. Un nume care îmi este complet străin.

― Ar putea fi un alt nume pentru Pământ?

Pelorat dădu energic din cap, dar mişcarea rămase neobservată în exteriorul căştii de cosmonaut.

― În legende se folosesc zeci de cuvinte pentru a face referire la Pământ, spuse el. După cum ştii, Gaia este unul dintre ele. La fel şi Terra, şi Erda, şi aşa mai departe. Toate sunt scurte. Nu cunosc nici un nume lung folosit pentru a desemna Pământul, sau care să semene cu o prescurtare pentru Melpomenia.

― Atunci ne aflăm pe Melpomenia, şi nu pe Pământ.

― Da. Şi în plus ― aşa cum începusem să spun mai devreme ― un şi mai bun indiciu este acela că valorile coordonatelor Melpomeniei sunt “0,0,0”, şi este firesc ca astfel de valori să se refere la planeta pe care stăm.

― Coordonate? făcu uluit Trevize. Lista asta dă şi coordonatele?

― Sunt câte trei numere în dreptul fiecărui nume, şi bănuiesc că este vorba de coordonate. Ce altceva ar putea fi?

Trevize nu răspunse. Deschise un mic compartiment în partea costumului care îi acoperea şoldul drept, şi luă de acolo un instrument compact, legat de compartiment prin fire. Îl duse la ochi şi reglă atent focalizarea, ţintind inscripţia de pe perete. Degetele sale înmănuşate îngreunau mult procedura, care altfel ar fi durat câteva momente.

― Aparat de fotografiat? întrebă inutil Pelorat.

― Va transmite imaginile direct spre computerul navei, spuse Trevize.

Luă câteva fotografii din diferite unghiuri, apoi spuse.

― Aşteaptă! Trebuie să mă urc pe ceva mai înalt. Ajută-mă, Janov.

Pelorat îşi prinse mâinile încrucişând degetele, dar Trevize scutură din cap:

― Nu, aşa nu vei fi stare să-mi suporţi greutatea. Mai bine aşează-te în patru labe.

Pelorat se conformă, cu dificultate, şi, la fel de greoi, după ce puse la loc în compartiment aparatul de fotografiat, Trevize se urcă pe umerii săi. De acolo, ajunse pe piedestalul statuii, împinse încet statuia, pentru a-i verifica soliditatea, apoi puse piciorul pe un genunchi îndoit al statuii, folosindu-l ca punct de sprijin, şi se propulsă în sus, prinzând umărul fără braţ. Încleştând degetele pe o asperitate la nivelul pieptului, se ridică şi, în cele din urmă, după câteva icnituri, reuşi să se aşeze pe umăr. Pentru cei de multă vreme dispăruţi, care veneraseră statuia şi ceea ce reprezenta ea, fapta lui Trevize ar fi părut blasfemie. Trevize se simţi puternic influenţat de acest gând şi încercă să se aşeze doar cu jumătate din greutatea sa.