― N-am găsit mai mult de două sau trei cratere, de dimensiuni foarte reduse.

― Are vreo importanţă, Golan? Serios?

― Importanţă? Desigur. Ce întrebare-i asta?

Pelorat gesticulă a neputinţă:

― Pentru mine, totul este un mister. La liceu m-am specializat în istorie. Pe lângă istorie, am mai învăţat sociologie şi psihologie, limbaje şi literatură antică. Iar la universitate m-am specializat în mitologie. Nu m-am apropiat niciodată de planetologie sau de vreuna din ştiinţele fizicii.

― Nu este nici o crimă, Janov. ! Şi eu aş vrea să ştiu ceea ce ştii tu. Cunoştinţele tale în limbaje antice şi în mitologie ne-au fost de un enorm folos. Iar când vine vorba de planetologie, atunci mă ocup eu. Vezi tu, Janov, planetele se formează prin ciocnirea mai multor obiecte mici, care rămân împreună după ciocnire. Ultimele obiecte care intră în coliziune cu planeta formează cratere. Cel puţin, aşa se întâmplă în mod normal. Dacă avem de-a face cu o gigantă gazoasă, atunci ea este în principal în stare lichidă sub o atmosferă gazoasă, şi coliziunile împrăştie stropi, nelăsând nici un fel de urmă. Planetele mai mici, care sunt solide, alcătuite fie din gheaţă, fie din rocă, prezintă urme de cratere, iar acestea rămân la nesfârşit, dacă nu cumva intervine ceva care să le şteargă. Sunt trei tipuri de astfel de intervenţii. În primul rând, o planetă poate avea o suprafaţă îngheţată acoperind un ocean lichid. În acest caz, orice obiect cu care se ciocneşte pătrunde prin gheaţă şi împroaşcă apa. În urma sa, gheaţa se regenerează şi vindecă ţesutul rănit, dacă se poate spune aşa. O astfel de planetă, în nici un caz nu va fi locuibilă. În al doilea rând, dacă o planetă este intens activă, vulcanică, atunci craterele care se formează sunt mereu acoperite de scurgerea perpetuă a lavei sau de căderea cenuşei vulcanice. Totuşi, nici o astfel de planetă ― sau satelit ― nu are mari şanse să fie locuibilă. Ajungem deci, în al treilea caz, la lumile locuibile. Aceste lumi pot avea calote de gheaţă polare, dar cea mai mare parte a oceanului trebuie să fie în stare lichidă. Pot avea vulcani activi, dar aceştia trebuie să fie puţin numeroşi, şi împrăştiaţi la distanţe mari unul de altul. Aceste lumi nu pot nici vindeca nici umple craterele. Se produc, totuşi, efecte de eroziune. Vântul şi apa curgătoare vor eroda craterele, iar dacă există viaţă, acţiunile creaturilor vii sunt şi ele de natură puternic erozivă. Înţelegi?

Pelorat se gândi, apoi spuse:

― Dar, Golan, nu te înţeleg de loc. Această planetă de care ne apropiem...

― Vom ateriza mâine, spuse vesel Trevize.

― Această planetă de care ne apropiem nu are oceane.

― Doar nişte calote subţiri de gheaţă, la poli.

― Şi nici cine ştie ce atmosferă.

― Doar o sutime din densitatea atmosferei de pe Terminus.

― Şi nici viaţă.

― Nu am detectat nimic în acest sens.

― Atunci, ce anume ar fi putut şterge craterele?

― Oceanul, atmosfera, şi viaţa, spuse Trevize. Ascultă, dacă planeta ar fi fost moartă de la început, orice crater care s-ar fi format ar continua să existe şi astăzi; întreaga suprafaţă ar fi fost presărată de cratere. Absenţa craterelor dovedeşte că nu putea fi lipsită de la început de aer şi apă, şi în trecutul apropiat poate că a avut o atmosferă şi un ocean demne de a fi luate în considerare. De altfel, există bazine uriaşe, vizibile, care probabil au conţinut pe vremuri mări şi oceane, ca să nu mai vorbim de urmele râurilor, acum secate. Aşa că vezi tu, a existat o eroziune, iar acea eroziune a încetat cu foarte puţin timp în urmă, astfel încât nu s-au putut forma multe cratere noi.

Pelorat nu părea convins:

― N-oi fi eu planetolog, dar am impresia că o planetă suficient de mare pentru a-şi putea menţine o atmosferă densă timp de ― poate ― miliarde de ani, nu are cum să şi-o piardă dintr-o dată, nu-i aşa?

― De acord cu tine, spuse Trevize. Dar această lume a adăpostit fără îndoială viaţa înainte ca atmosfera să i se risipească; probabil viaţă umană. Presupun că a fost o lume terraformată, aşa cum sunt aproape toate lumile locuite din Galaxie. Necazul este că nu ştim cu adevărat care erau condiţiile înainte de sosirea vieţii umane; sau ce anume s-a întreprins pentru a o face comodă fiinţelor umane; sau în ce condiţii a dispărut viaţa. Poate a avut loc o catastrofă care a aspirat atmosfera. Sau poate că exista un dezechilibru ciudat pe care oamenii l-au ţinut sub control atâta vreme cât au stat aici; după ce oamenii au plecat, s-a pornit un ciclu vicios de reducere a atmosferei. Poate vom afla răspunsul după ce vom ateriza, ori poate că nu. Nu contează.

― Dar nu contează nici dacă a existat vreodată viaţă. Ce importanţă are dacă planeta asta a fost dintotdeauna nelocuibilă, sau este nelocuibilă doar acum?

― Dacă este nelocuibilă doar acum, vor exista ruine ale construcţiilor de altădată.

― Şi pe Aurora au existat ruine...

― Corect, dar pe Aurora au trecut douăzeci de mii de ani cu ploaie şi zăpadă, îngheţ şi dezgheţ, vânt şi modificări de temperatură. Şi, de asemenea, a fost viaţă... nu uita viaţa. Poate că nu au mai fost oameni, dar viaţă a fost din belşug. Ruinele pot fi erodate, la fel ca şi craterele. Ba chiar mai repede. Şi, după douăzeci de mii de ani, nu a mai rămas nimic care să ne fie de ajutor... Însă pe această planetă timpul a trecut, poate douăzeci de mii de ani, poate mai puţin, fără vânturi, fără furtuni, fără viaţă. Au existat modificări de temperatură, recunosc, dar numai atât. Ruinele vor fi în stare bună.

― Dacă există ruine, spuse neîncrezător Pelorat. Este posibil ca pe această planetă să nu fi existat vreodată viaţă, iar această pierdere a atmosferei să se datoreze vreunui eveniment care să nu aibă legătură cu oamenii ?

― Nu, nu, spuse Trevize, nu încerca să-mi transmiţi o stare de pesimism, pentru că nu-ţi va merge. Chiar şi de la această distanţă, am depistat rămăşiţele a ceea ce sunt sigur că a fost un oraş... Aşa că aterizăm mâine.

65

Bliss spuse, cu o voce în care răzbătea îngrijorarea:

― Fallom este convinsă că o vom duce înapoi la Jemby, robotul ei.

― Hummm, spuse Trevize studiind suprafaţa planetei care luneca pe sub nava aflată în zbor.

Apoi ridică privirea:

― Păi, este singurul părinte pe care-l cunoştea, nu-i aşa?

― Da, desigur, dar crede că ne-am întors pe Solaria.

― Dar ce, seamănă cu Solaria?

― Cum ar putea ea să îşi dea seama?

― Spune-i că nu este Solaria. Uite; am să-ţi dau una sau două video-cărţi, cu ilustraţii. Arată-i imagini luate de la mică înălţime pe diferite lumi locuite, şi explică-i că există milioane de astfel de lumi. Vei avea suficient timp. Nu ştiu cât ne va lua, mie şi lui Janov, să cutreierăm împrejurimile, după ce alegem o zonă adecvată aterizării.

― Tu şi cu Janov?

― Da. Fallom nu poate veni cu noi, chiar dacă aş vrea, ceea ce s-ar întâmpla doar dacă sunt scrântit la cap. Pe lumea aceasta este nevoie de costume spaţiale, Bliss. Nu există aer de respirat. Şi nu avem vreun costum spaţial pe măsura lui Fallom. Aşa că ea şi cu tine veţi rămâne pe nava.

― De ce eu?

Buzele lui Trevize se întinseră într-un zâmbet din care lipsea buna dispoziţie.

― Recunosc, spuse el, că m-aş simţi mai în siguranţă dacă ai veni şi tu, dar nu o putem lăsa pe Fallom singură în navă. Poate strica ceva, chiar şi fără intenţie. Janov trebuie să mă însoţească pentru că el este în stare să descifreze inscripţiile arhaice pe care le-am putea descoperi. Asta înseamnă că tu va trebui să rămâi cu Fallom. Mă gândeam că-ţi va face plăcere.

Bliss părea nehotărâtă.

― Uite ce e, spuse Trevize. Tu ai vrut ca Fallom să vină cu noi, nu eu. Eu sunt convins că nu ne va face decât necazuri. Deci... prezenţa ei aici implică nişte constrângeri, şi va trebui să te adaptezi. Ea rămâne aici, deci şi tu va trebui să rămâi aici. Asta este situaţia.

― Bănuiesc că nu am de ales, oftă Bliss.

― Exact. Unde este Janov?

― Este cu Fallom.

― Foarte bine. Mergi şi înlocuieşte-l. Vreau să vorbesc cu el.

Trevize continua să studieze suprafaţa planetei. Pelorat intră, dregându-şi vocea pentru a-şi semnala prezenţa.

― E ceva în neregulă, Golan? întrebă el.

― Nu chiar în neregulă, Janov. Sunt doar nehotărât. Această lume este ciudată, şi nu ştiu ce s-a întâmplat cu ea. Mările trebuie să fi fost întinse ca suprafaţă, judecând după bazinele pe care le-au lăsat în urma lor, însă erau puţin adânci. Pot spune, după urmele lăsate, că aceasta a fost o planetă desalinizată, şi plină de canale... sau poate că mările nu erau foarte sărate. Dacă nu erau sărate, se explică absenţa depozitelor masive de sare din bazine. Sau, atunci când oceanul a dispărut, conţinutul lor sărat a dispărut şi el... ceea ce seamănă cu certitudine a acţiune umană.