― Ai văzut ceva ce nu am văzut eu, şi de care nu mi-ai vorbit?

― Nu, spuse Pelorat. Ai văzut şi tu, şi după cum ţi-am mai spus, am încercat să-ţi explic. Însă tu nu erai dispus să mă asculţi.

― Bine, mai încearcă o dată.

― Nu-l brusca, Trevize, spuse Bliss.

― Nu-l bruschez. Cer informaţii. Iar tu, încearcă să nu te mai porţi cu el ca şi cum ar fi un bebeluş.

― Vă rog, spuse Pelorat, ascultaţi-mă pe mine, nu începeţi iar o dispută... Îţi aduci aminte, Golan, că am discutat despre primele încercări de a descoperi originea speciei umane? Proiectul lui Yariff? Ştii, acela în care se încerca reprezentarea grafică a datelor de colonizare, în ipoteza că planetele au fost colonizate la fel în toate direcţiile, plecând din punctul de origine? Şi deci, mergând dinspre lumile mai noi înspre cele vechi, ne-am apropia, din orice direcţie, spre lumea de origine.

Trevize dădu din cap, nerăbdător:

― Îmi aduc aminte că nu a mers, datele colonizărilor nefiind de încredere.

― Adevărat, bătrâne. Dar lumile cu care a lucrat proiectul lui Yariff făceau parte din a doua expansiune a rasei umane. Pe atunci, călătoriile spaţiale erau foarte avansate, iar colonizările au avut loc într-un mod neregulat. Era simplu să parcurgi distanţe foarte mari în Salturi, iar colonizarea nu era obligatoriu să se producă simetric. Cu siguranţă că şi asta s-a adăugat incertitudinii datelor de colonizare. Dar gândeşte-te puţin, Golan, la lumile Spaţiene. Ele făceau parte din primul val de colonizare. Pe atunci, zborul hiperspaţial era mai puţin avansat, şi probabil că Salturile erau micuţe, sau chiar inexistente. În cursul celei de-a doua expansiuni au fost colonizate milioane de lumi, probabil într-o manieră haotică; în primul val au fost colonizate doar cincizeci, probabil într-o manieră ordonată. Milioanele de lumi ale celei de-a doua expansiuni au fost colonizate pe parcursul unei perioade de douăzeci de mii de ani; cele cincizeci din prima expansiune au fost colonizate într-o perioadă de câteva secole... aproape instantaneu, prin comparaţie. Cele cincizeci, luate împreună, ar trebui să fie dispuse într-o simetrie aproximativ sferică faţă de lumea de origine. Avem coordonatele celor cincizeci de lumi. Le-ai fotografiat, îţi aduci aminte, când te-ai urcat pe statuie. Acela care a distrus documentele referitoare la Pământ, ori a omis aceste coordonate, ori nici măcar nu s-a gândit că ne vor da informaţia de care avem nevoie. Tot ceea ce ai de făcut, Golan, este să corectezi aceste coordonate ţinând cont de deriva stelelor în ultimii douăzeci de mii de am, apoi să găseşti centrul sferei. Vei cădea foarte aproape de soarele Pământului.

Trevize rămăsese cu gura căscată, şi nu o închise decât la câteva momente după terminarea expunerii.

― De ce nu m-am gândit şi eu la asta? spuse el.

― Am încercat să-ţi spun, când încă mai eram pe Melpomenia.

― Da, desigur. Îmi cer scuze, Janov, pentru că am refuzat să ascult. Adevărul este că am crezut...

Se opri, încurcat. Pelorat chicoti încet:

― Că nu am nimic important de spus. În general ai dreptate, dar de data aceasta era o problemă care aparţinea de domeniul meu, înţelegi. Sunt sigur că, în rest, ai toate motivele să nu-ţi pierzi timpul ascultându-mă.

― Nu e adevărat, spuse Trevize. Nu este deloc aşa, Janov. Mă simt ca un idiot, şi pe merit. Îmi cer din nou scuze... Şi acum, trebuie să alerg la computer.

Merse împreună cu Pelorat în cabina de pilotaj. Pelorat, ca întotdeauna, privi cu un amestec de minunare şi neîncredere cum ia naştere un organism om/computer.

― Va trebui să fac unele ipoteze, Janov, spuse Trevize cu o expresie seacă datorată concentrării atenţiei asupra computerului. Trebuie să presupun că primul număr reprezintă distanţa în parseci, iar celelalte două numere sunt unghiuri în radiani; primul dintre unghiuri fiind sus-jos, ca să spun aşa, iar celălalt stânga-dreapta. Va trebui să presupun că semnul plus sau minus este folosit ca în convenţia Galactică Standard, şi că valoarea zero-zero-zero reprezintă coordonatele Melpomeniei.

― Mie mi se pare logic şi simplu, spuse Pelorat.

― Chiar aşa? Sunt şase posibilităţi de aranjare a numerelor, patru posibilităţi de aranjare a semnelor, distanţele pot fi în ani-lumină şi nu în parseci, unghiurile în grade şi nu în radiani. Deci avem nouăzeci şi şase de variante posibile. În plus, dacă distanţele sunt în ani-lumină, nu ştiu care este lungimea anului folosit. Mai adaugă de asemeni şi faptul că nu ştiu care sunt convenţiile pentru măsurarea unghiurilor. Bănuiesc că pentru primul dintre unghiuri, măsurarea se face pornind de la ecuatorul Melpomeniei, însă în al doilea caz, care este primul meridian?

Pelorat se încruntă:

― Din ce spui tu aici, se pare că nu avem nici o şansă.

― Nu trebuie să exagerezi. Aurora şi Solaria sunt incluse în listă, şi le cunosc poziţia în spaţiu. Voi folosi coordonatele din tabel, şi voi vedea dacă le pot localiza. Dacă nu nimeresc, voi corecta coordonatele până când voi da peste ele, şi de aici voi afla ce ipoteze greşite am făcut. Odată ipotezele corectate, voi putea căuta centrul sferei.

― Cu toate variantele astea, nu va fi greu să decizi ce trebuie să faci?

― Ce? spuse Trevize.

Era din ce în ce mai absorbit. Apoi, după ce Pelorat repetă întrebarea, spuse:

― Da, sunt şanse ca aceste coordonate să folosească aceleaşi convenţii ca în Standardul Galactic, iar aflarea primului meridian nu este dificilă. Sistemele de coordonate sunt folosite de multă vreme pentru localizarea punctelor în spaţiu, şi majoritatea astronomilor spun că ele datează dintr-o epocă anterioară călătoriilor interstelare. Oamenii sunt deosebit de conservatori în anumite privinţe, şi nu schimbă niciodată convenţiile numerice, odată ce s-au obişnuit cu ele. Uneori cred că ajung chiar să le confunde cu legile naturii... Ceea ce în fond este foarte bine. Dacă fiecare lume ar avea convenţii de măsurare proprii, pe care le-ar schimba la fiecare secol, cred sincer că progresul ştiinţei s-ar opri pentru totdeauna.

Era clar că lucra în timp ce vorbea, pentru că vorbirea îi devenise din ce în ce mai greoaie. Murmură:

― Acum, linişte.

După aceasta, pe faţă îi apărură cutele unei concentrări intense, până când, după câteva minute, se lăsă pe spate în scaun şi inspiră adânc. Spuse încet:

― Convenţiile sunt valabile. Am localizat Aurora. Nu încape nici o îndoială... Vezi?

Pelorat fixă cu intensitate câmpul de stele, şi mai ales pe cea strălucitoare din centru, spunând:

― Eşti sigur?

― Părerea mea nu contează, spuse Trevize. Computerul este sigur. Am vizitat Aurora. Avem caracteristicile sale... diametrul, masa, luminozitatea, temperatura, detaliile spectrale, ca să nu mai amintesc de poziţia stelelor învecinate. Computerul spune că este Aurora.

― Atunci, trebuie să-l credem pe cuvânt.

― Crede-mă, trebuie. Dă-mi voie să reglez ecranul, şi după aceea computerul poate trece la lucru. Are cincizeci de seturi de coordonate şi le va folosi pe toate odată.

În timp ce vorbea, Trevize lucra la ecran. De obicei, computerul lucra în cele patru dimensiuni spaţiu-timp, dar oamenii aveau rareori nevoie de mai mult de doua dimensiuni pentru lămurire. De data aceasta, ecranul păru să se concentreze pe un volum de spaţiu întunecat, la fel de adânc pe cât era de lat şi de înalt. Trevize micşoră până aproape de zero luminozitatea în cabină, pentru a face mai uşor de observat strălucirea stelelor de pe ecran.

― Va începe acum, şopti el.

O clipă mai târziu, apăru o stea... apoi alta... apoi alta. Imaginea se modifica la fiecare nouă apariţie, pentru a le include pe toate. Era ca şi cum spaţiul se dădea înapoi din faţa ochiului, oferind astfel o imagine din ce în ce mai panoramică. În acelaşi timp se mişca în stânga sau în dreapta, în sus sau în jos...

În cele din urmă, apărură cincizeci de puncte luminoase, plutind în spaţiul tri-dimensional.

― Mi-ar fi plăcut să obţin un minunat aranjament sferic, spuse Trevize, dar ceea ce avem aici seamănă mai mult cu suprafaţa unui bulgăre de zăpadă granulată şi dură, bătătorit în grabă.

― Asta înseamnă că nu mai avem nici o speranţă?

― Apar nişte dificultăţi, dar, după părerea mea, erau inevitabile. Stelele nu sunt uniform distribuite, şi cu atât mai mult planetele locuibile, deci este obligatoriu să existe o neuniformitate în poziţia planetelor colonizate. Computerul va corecta fiecare poziţie, ţinând cont de mişcarea probabilă din ultimii douăzeci de mii de ani ― chiar dacă în această perioadă nu s-a produs o derivă semnificativă ― apoi va încerca să le încadreze într-o suprafaţă sferică “optimă”. Cu alte cuvinte, va găsi o suprafaţă sferică astfel încât suma distanţelor de la fiecare punct luminos la respectiva suprafaţă să fie minimă. Apoi vom găsi centrul sferei, iar Pământul va trebui să se afle destul de aproape de acel centru. Cel puţin, aşa sperăm noi... Nu va dura mult.

70

Într-adevăr, nu dură mult. Trevize, care se obişnuise să accepte miracole din partea computerului, rămase el însuşi uimit de rapiditatea operaţiunii.

Instruise computerul să emită un sunet cald şi reverberant după găsirea presupusului centru. Fără vreun motiv special, doar pentru satisfacţia de a-l auzi şi de a afla că probabil căutarea luase sfârşit.

Sunetul veni după câteva minute, şi era blând, ca de gong. Crescu în intensitate până când îşi simţiră trupurile vibrând cu aceeaşi frecvenţă, apoi se stinse discret.

Bhss apăru aproape imediat în cadrul uşii.

― Ce s-a întâmplat? întrebă ea cu ochii măriţi. Alarmă?

― Deloc, spuse Trevize.