Imaginează-ţi că te plimbi prin pădure într-o zi plăcută de vară. Este foarte cald şi umed şi eşti încălţat cu pantofi uşori şi la modă, în loc de bocancii tăi de excursie, pentru că până la urmă eşti în pădure, nu în junglă, şi în plus eşti adult şi poţi lua singur decizii în ceea ce te priveşte! Începi să urci pe un deal când, deodată, simţi o durere ascuţită. Te uiţi în jos şi constaţi că ai călcat pe o placă de lemn putrezită, care a fost cândva ţintuită într-un copac, dar care între timp s-a decis să se transforme într-o capcană mortală. Un cui lung şi ruginit a penetrat talpa pantofului tău. Îl scoţi afară, înjuri şi te plângi cu privire la lume în general şi la cruda ta soartă în particular. Nimeni n-ar fi putut anticipa aşa ceva. Dar până la urmă parcă nu doare chiar aşa de tare. Îţi scoţi pantoful şi ciorapul să te uiţi şi nu pare să fie nimic prea serios, doar puţină sângerare. Aşa că îţi continui drumul, mormăind pe sub mustaţă.
Dar în tot acest timp, celulele tale au trecut printr-o experienţă foarte diferită. Când cuiul a trecut prin pantof, vârful acestuia ţi-a intrat în degetul mare. Ţi-a străpuns pielea, la fel ca orice obiect metalic ascuţit. Pentru celulele tale, era doar o zi obişnuită până când lumea lor a explodat. Din perspectiva lor, un vast asteroid metalic tocmai a produs un crater uriaş. Mult mai rău însă, cuiul era acoperit cu pământ, praf şi sute de mii de bacterii, care se găsesc brusc dincolo de porţile zidului de apărare al pielii tale, altfel impenetrabil. Iar asta a devenit noua stare de fapt.
Imediat, bacteriile se răspândesc în grotele calde dintre celulele tale neajutorate, pregătite să consume nutrienţii întâlniţi şi să exploreze puţin. Aici pare să fie mult mai bine decât în sol! Există hrană şi apă, este cald şi confortabil, iar în jur par să fie doar victime sigure, asemenea unor copii neajutoraţi. Bacteriile n-au nici o intenţie să mai plece vreodată. Iar bacteriile din sol nu sunt singurii oaspeţi nepoftiţi. Mii de bacterii care îşi vedeau de treabă pe suprafaţa pielii tale şi în ciorapii tăi umezi, s-au decis acum să vadă cu ochii lor acest paradis care a apărut de nicăieri. Ce zi minunată şi norocoasă!
Corpul tău îşi manifestă politicos dezacordul cu această poziţie. Sute de mii de celule civile au fost ucise, zdrobite de obiectul străin care a străpuns atât de subit pielea. Altele sunt rănite şi disperate. La fel ca în cazul unei catastrofe la scară umană, civilii ţipă terorizaţi, trimiţând mesaje de alertă şi panică tuturor celor apţi să le primească. Aceste semnale de panică, cadavrele celulelor moarte şi duhoarea a mii de bacterii se răspândesc în ţesuturile învecinate, declanşând o alarmă urgentă.
Sistemul tău Imunitar înnăscut reacţionează imediat. Celulele santinelă sunt primele care îşi fac apariţia – ele îşi făceau rondul în linişte atunci când a avut loc impactul, iar acum se îndreaptă rapid către locul faptei, atrase de ţipete şi de resturile dezastrului. Aceste celule se numesc macrofage şi sunt cele mai mari celule imune pe care le poate genera corpul tău. Din punct de vedere fizic, macrofagele sunt impresionante. Dacă o celulă de mărime medie ar fi cât un om, macrofagele ar fi de dimensiunea unui rinocer negru. Şi, la fel cum se întâmplă cu aceştia, e bine să n-ai de-a face cu ele. Scopul lor este să devoreze celulele moarte şi inamicii vii, să organizeze apărarea şi să contribuie la vindecarea rănii. Sunt misiuni de mare importanţă, deoarece chiar în acest moment bacteriile proliferează în ritm alert. Ele trebuie să fie oprite urgent, înainte să se instaleze cu adevărat.
Haosul pe care îl întâlnesc le induce macrofagelor o stare de furie pe care n-au mai trăit-o vreodată. În doar câteva secunde, ele se iau la trântă cu bacteriile şi îşi aruncă în mod violent corpul peste acestea – imaginează-ţi un rinocer feroce care încearcă să zdrobească nişte iepuraşi panicaţi călcându-i în picioare. Desigur, iepuraşii preferă să nu fie zdrobiţi, aşa că o iau la goană, încercând să scape din strânsoarea acestor celule vânjoase. Dar planul lor de fugă este zadarnic, deoarece macrofagele sunt capabile să-şi întindă părţi ale corpului, asemenea tentaculelor unei caracatiţe, orientându-se doar după mirosul emanat de bacteriile panicate. Când reuşesc să agaţe una dintre bacterii, soarta acesteia este pecetluită. Strânsoarea unei macrofage este prea puternică, iar rezistenţa este inutilă: bacteria ghinionistă este capturată, înghiţită şi digerată de vie.
Dar în pofida acestei eficienţe feroce şi a efortului viguros depus, rana este prea masivă, distrugerea prea vastă, suprafaţa expusă prea mare. Pe măsură ce macrofagele devorează un inamic după altul, ele încep să realizeze că pot cel mult să încetinească această invazie, dar nu s-o oprească. Astfel încât ele cer ajutor, trimiţând semnale urgente de alertă şi începând să pregătească câmpul de luptă pentru întăririle care vor sosi în scurt timp. Din fericire pentru ele, aceste rezerve sunt deja pe drum. Mii de neutrofile aflate în sânge au auzit strigătele de ajutor, au simţit mirosul morţii celulare şi au pornit deja la drum. Ajunse la locul infecţiei, ele părăsesc oceanul de sânge şi păşesc pe câmpul de luptă. La fel ca macrofagele, şi ele au fost activate de semnalele de alertă, care le-au transformat din nişte personaje relaxate în ucigaşi însetaţi de sânge.
Ele încep imediat să înghită cu totul bacteriile, fără să le pese însă prea mult de ce se întâmplă în împrejurimi. Neutrofilele sunt cu ochii pe ceas: odată activate, ele au la dispoziţie doar câteva ore înainte să moară de epuizare, iar armele lor nu se regenerează. Încearcă aşadar să fie cât mai eficiente şi folosesc aceste arme fără vreo reţinere – rezultatul fiind acela că nu doar ucid bacteriile, ci provoacă distrugeri serioase ţesuturilor pe care în principiu ar trebui să le protejeze. Dar lor nu le pasă deloc de daunele colaterale, deoarece pericolul răspândirii bacteriilor în corpul tău este prea grav ca să se mai preocupe şi de civili. Dar ele nu doar luptă, ci se şi sacrifică – unele dintre ele explodează, aruncând astfel în jurul lor plase ample şi toxice. Aceste plase sunt îmbibate cu substanţe chimice toxice care izolează câmpul de luptă, capturează şi ucid bacteriile şi le îngreunează încercările de a fugi şi de a se ascunde.
Întorcându-ne în lumea macroscopică a individului, e momentul în care te opreşti şi te uiţi din nou la leziune. Mica rană este deja acoperită de o coajă foarte subţire. În acest moment, suprafaţa rănii s-a închis, odată cu migrarea a milioane de celule specializate ale sângelui care invadează câmpul luptei: este vorba despre plachete sangvine, celule ale sângelui al căror rol principal este să intervină de urgenţă şi să închidă rănile. Ele generează un fel de plasă mare şi lipicioasă în care se prind atât plachete cât şi globule roşii ghinioniste, producând astfel în condiţii de urgenţă o barieră izolatoare care opreşte rapid pierderea de sânge şi împiedică intrarea altor invadatori. Această măsură permite noilor celule ale pielii să înceapă să închidă treptat uriaşa spărtură din lumea lor celulară.13
Una peste alta, degetul tău mare s-a cam umflat, pare să se fi încălzit şi doare uşor. Neplăcut, desigur, dar nu mare lucru, te gândeşti în timp ce îţi blestemi neglijenţa şi te pregăteşti să-ţi continui drumul, şchiopătând uşor. Sau cel puţin aşa crezi. În realitate, ceea ce se simte ca o uşoară umflătură este de fapt o reacţie premeditată a sistemului imunitar. Celulele care se luptă la locul infecţiei au declanşat un proces defensiv esenţial: inflamaţia.
Asta înseamnă că au comandat vaselor tale de sânge să se deschidă şi să permită unui fluid cald să se infiltreze pe câmpul de luptă, asemenea unui baraj care lasă apa să se scurgă într-o vale. Acest fapt are câteva urmări: în primul rând, fluidul stimulează şi presează celulele nervoase. Extrem de nefericite, acestea încep să transmită semnale către creier, ceea ce face ca individul să devină conştient că ceva nu e în regulă şi că s-a produs o leziune.
Acest lucru nu e de vreun ajutor în lupta cu sutele de mii de inamici care s-au strecurat deja în interior, dar, din fericire, odată cu scurgerea de fluid datorată inflamaţiei a ajuns pe câmpul de luptă un ucigaş silenţios. Multe bacterii sunt paralizate, sau încep să tremure, în timp ce zeci de orificii minuscule încep să le apară într-un mod misterios pe suprafaţă, făcând ca interiorul să li se scurgă în afară, un lucru deosebit de grav şi care duce la moartea acestora. Vom ajunge să cunoaştem în mod intim acest ucigaş silenţios ceva mai târziu.
Pe măsură ce lupta disperată continuă să se desfăşoare şi din ce în ce mai multe bacterii sunt ucise, primii soldaţi imuni încep şi ei să moară. Ei şi-au făcut datoria şi acum nu vor decât să se odihnească. Alte milioane de luptători continuă să avanseze şi să izbească de cât de muţi duşmani pot, înainte să dispară la rândul lor. Ajungem la un moment de răscruce. De aici bătălia se poate îndrepta în mai multe direcţii. În majoritatea situaţiilor, dacă lucrurile merg bine, cam la atât se va limita distrugerea. Toate bacteriile sunt ucise, iar sistemul imunitar ajută celulele civile să înceapă vindecarea. Până la urmă, avem de-a face cu o rană minusculă, din acelea de care ai mereu parte şi pe care le uiţi imediat.
Dar în povestea noastră lucrurile nu merg bine. Printre invadatori se află un patogen. O bacterie a solului care este capabilă să facă faţă sistemului imunitar şi care începe să se multiplice rapid. Bacteriile sunt organisme vii şi reuşesc să se adapteze la multe situaţii. Şi chiar asta încep să facă, declanşând mecanisme defensive care le fac mai greu de ucis sau chiar rezistente în faţa arsenalului sistemului imunitar. Tot ce poate să facă sistemul imunitar înnăscut este să le ţină sub control.
În acest moment, o altă celulă imună este nevoită să ia o decizie importantă. În tot acest timp, ea a acţionat liniştit în spatele frontului, urmărind derularea evenimentelor de pe câmpul de luptă. Acum, la câteva ore de la declanşarea catastrofei şi începutul infecţiei, a sosit în sfârşit momentul să-şi facă simţită prezenţa.
Celula dendritică, eficientul mesager şi spion al sistemului imunitar înnăscut, n-a asistat pasiv la desfăşurarea dezastrului. Celulele dendritice sunt poziţionate în orice loc în care Regatul de Graniţă ar putea fi penetrat. Activate de haosul şi panica declanşate, ele încep urgent să culeagă probe de pe câmpul de luptă. Asemenea macrofagelor, celulele dendritice posedă tentacule lungi cu care prind invadatorii şi îi rup în bucăţi. Dar scopul lor nu este să-i devoreze – nu, ele doar pregătesc probe preluate din invadatorii morţi pentru a putea prezenta rezultatele centrelor de spionaj ale sistemului imunitar. După câteva ore de prelevat probe, celulele dendritice lasă în urmă câmpul de luptă şi pornesc la drum cu scopul de a cere ajutorul Sistemului Imunitar Adaptativ. Unei celule dendritice îi ia cam o zi să ajungă la destinaţie, iar atunci când întâlneşte ce caută, sau mai bine zis, pe cine caută, rezultatul va fi trezirea unei fiare şi declanşarea infernului.
Hai să ne oprim puţin aici şi să apreciem cât de bine era pregătit corpul tău pentru o astfel de situaţie de urgenţă. Tăieturile, vânătăile şi înţepăturile suferite la contactul cu lucruri ascuţite şi ruginite nu sunt chestiuni care să ne îngrijoreze de obicei. Faptul că te răneşti din când în când face parte din viaţă şi aproape întotdeauna e doar ceva puţin supărător. Dacă infecţia nu poate fi oprită, un tratament cu antibiotice e de obicei suficient să rezolve problema, dar de-a lungul celei mai mari părţi a istoriei omenirii astfel de medicamente potente nu au existat şi o leziune oricât de mică putea fi fatală.
Prin urmare, corpul tău a trebuit să dezvolte mijloace prin care să zdrobească brutal şi rapid invaziile care apăreau inevitabil atunci când regatul de graniţă era compromis. Iar sistemul tău imunitar înnăscut este cu adevărat excelent la acest capitol. Am făcut pe scurt cunoştinţă cu celulele care constituie prima ta linie de apărare, macrofagele, neutrofilele şi celulele dendritice, dar în realitate ele pot face mult mai mult decât ai aflat deja! În plus, trebuie să discutăm despre acea forţă misterioasă şi invizibilă care ucide şi paralizează invadatorii, dar pe care încă n-am numit-o şi nici n-am descris-o.
13. Pregăteşte-te pentru o poveste incredibilă! Plachetele nu sunt de fapt celule, ci fragmente celulare desprinse din alte celule numite megacariocite. Acestea au dimensiuni enorme, fiind cam de şase ori mai mari decât o celulă medie, şi trăiesc în măduva spinării tale. Asemenea caracatiţelor, ele au tentacule pe care le împing în interiorul vaselor tale de sânge şi care încep să crească. Când unul dintre aceste tentacule a crescut suficient, mici bucăţi încep să se desprindă din el. Mici fragmente celulare funcţionale, preluate de torentul sangvin. Aceste fragmente sunt plachetele tale, şi de fiecare dată când te tai sau suferi o leziune, ele sunt cele care o închid. O singură megacariocită produce în decursul vieţii sale în jur de 10 000 de plachete, din tentaculele sale lungi şi moi care pornesc din oasele tale şi pătrund în vasele de sânge. Corpul tău este, indiscutabil, atât de ciudat şi de uimitor!
8. Soldaţii sistemului imunitar înnăscut: Macrofagele şi neutrofilele
Aşa cum tocmai am constatat, macrofagele şi neutrofilele sunt bătăuşii sistemului imunitar. Împreună, ele alcătuiesc o categorie specială de celule, numite fagocite. Nu e chiar cel mai rău nume din imunologie, pentru că înseamnă „celule mâncătoare“. Şi chiar cu asta se ocupă. Macrofage înseamnă „marile mâncătoare“, ceea ce li se potriveşte perfect. Iar pentru că celulele nu posedă guri minuscule, în acest context a mânca trebuie să însemne altceva.
Dacă îţi imaginezi că n-ai avea gură şi ai vrea să mănânci ca o fagocită, lucrurile ar arăta cam în felul următor: iei un sendviş şi îl lipeşti de pielea ta. Nu contează unde, orice loc de pe suprafaţa corpului tău e bun. Pielea ta formează o adâncitură, trage înăuntru sendvişul şi îl închide într-o pungă de piele care pluteşte apoi spre stomac şi se uneşte cu acesta, lăsând să cadă sandviciul în lichidul acid al stomacului.
Destul de straniu la scară umană, dar foarte practic în lumea celulară. Întregul proces este de fapt extrem de fascinant. Atunci când o fagocită, de pildă o macrofagă, vrea să înghită un inamic, ea îl înconjoară şi se agăţă strâns de acesta. Odată ce a apucat victima cu putere, o trage mai aproape, formează o adâncitură a membranei în care o înglobează şi o capturează într-un fel de mini-închisoare aflată de acum în interiorul celulei macrofage. Într-un fel, o parte din exteriorul macrofagei devine o pungă cu gunoi perfect închisă, care este adusă înăuntru. Celula macrofagă este echipată cu o multitudine de compartimente umplute cu echivalentul acidului gastric – substanţe care pot dizolva lucrurile. În continuare, aceste compartimente se unesc cu minuscula închisoare şi îşi varsă conţinuturile letale peste victimă, dizolvând-o în părţile care o compun, aminoacizi, zaharide şi grăsimi, care sunt nu doar inofensive, ci chiar utile. Unele dintre acestea devin chiar hrană pentru macrofagă, în timp ce altele sunt scuipate afară, pentru ca şi alte celule să beneficieze de o cină. Viaţa nu detestă nimic mai mult decât risipa.
Procesul este extrem de important, pentru că reprezintă principalul mod în care corpul tău se debarasează de întregi armate de invadatori şi de gunoiul produs de acestea. Într-adevăr, una dintre misiunile principale ale macrofagelor este să înghită şi să digere lucrurile pe care corpul tău nu le vrea în interiorul său, indiferent dacă au provenit în urma unei bătălii sau nu.
Este interesant de ştiut că cele mai multe lucruri înghiţite de macrofage sunt de fapt părţi din tine. Majoritatea celulelor corpului tău au un timp de viaţă limitat, astfel încât să nu acumuleze defecte şi să nu se transforme în ceva nefast, cum ar fi o celulă canceroasă. Prin urmare, în fiecare secundă a vieţii tale aproximativ un milion de celule ale corpului tău mor printr-o formă de sinucidere controlată, numită apoptoză (ne vom mai referi de câteva ori la acest proces în cuprinsul cărţii, deoarece este foarte important). Când celulele decid că le-a sunat ceasul, ele eliberează un semnal care anunţă pe toată lumea că povestea s-a încheiat. Apoi se autodistrug prin apoptoză, ceea ce înseamnă că se sparg în mai multe punguţe mititele pline cu resturi celulare. Atrase de semnalul emis, macrofagele culeg aceste rămăşiţe ale fostei celule şi reciclează piesele componente.
Macrofagele sunt probabil o invenţie extrem de veche a sistemului imunitar, poate chiar primul tip de celulă cu rol defensiv specializat, deoarece aproape toate animalele multicelulare posedă un tip sau altul de astfel de celule. Dintr-un anumit punct de vedere, ele sunt asemenea unor organisme unicelulare. Misiunea lor principală este de a patrula zona de graniţă şi de a procesa gunoiul celular, dar ele contribuie şi la coordonarea altor celule, la pregătirea câmpului de luptă prin producerea inflamaţiei şi la stimularea vindecării leziunii. Iar ca un bonus pe care nu l-au dorit, dacă ai cumva un tatuaj, mare parte din el este înscris în macrofage.14
Macrofagele trăiesc în jur de câteva luni. Miliarde de macrofage îşi văd de treabă chiar sub pielea ta, iar altele patrulează suprafaţa plămânilor tăi şi ţesuturile care-ţi înconjoară intestinele. Alte miliarde se plimbă prin tot corpul tău. În ficat şi splină, ele capturează celulele sangvine îmbătrânite şi le înghit cu totul pentru a recicla fierul valoros pe care acestea îl transportă. În creierul tău, ele constituie aproximativ 15% din numărul total de celule şi sunt de un calm absolut, astfel încât să nu provoace vreo daună celulelor nervoase de neînlocuit de care ai nevoie pentru lucruri importante, cum ar fi să te gândeşti la vreun film sau să continui să respiri.
Macrofagele nu au vieţi deosebit de interesante. Ele pierd vremea în zona de care sunt responsabile, se plimbă de jur împrejur şi culeg resturi şi celule moarte. Dar dacă sunt iritate, devin războinici de temut. O celulă macrofagă activată şi furioasă poate înghiţi până la o sută de bacterii înainte să moară de epuizare. Mult timp s-a crezut că asta este tot ceea ce sunt, un fel de portari agresivi – dar s-a descoperit că, de fapt, macrofagele joacă mai multe roluri distincte şi că în decursul acestor misiuni interacţionează cu o multitudine de celule diferite.
Astfel, ar fi poate mai bine să ne gândim la macrofage ca la un fel de căpitani locali ai armatei sistemului imunitar înnăscut: în toiul bătăliei ele comandă celorlalte celule ce trebuie să facă şi le informează dacă lupta trebuie sau nu continuată.
În sfârşit, atunci când infecţia a fost învinsă, macrofagele pot încetini sau chiar opri răspunsul imunitar pe câmpul de luptă, pentru a evita producerea de daune colaterale. O reacţie imunitară care continuă să se desfăşoare nu-ţi este benefică, deoarece celulele imune stresează organismul şi consumă masiv energie şi resurse. Prin urmare, pe măsură ce bătălia se încheie, unele macrofage transformă câmpul de luptă într-un şantier activ şi încep pur şi simplu să-i înghită pe ceilalţi soldaţi. Apoi eliberează mesageri chimici care ajută celulele civile să regenereze şi să reconstruiască structurile distruse, cum ar fi vasele de sânge, cu scopul de a grăbi vindecarea rănii. Cum am menţionat, sistemul imunitar detestă risipa.
Celula neutrofilă e un individ ceva mai simpluţ. Există doar pentru a lupta şi a muri pentru binele colectivului de celule. Ea reprezintă luptătorul spartan al sistemului imunitar, oricând gata să se sinucidă într-un mod eroic, dar nebunesc. Sau, dacă doreşti să rămânem în cadrul lumii animale, e ca un cimpanzeu drogat, cu o dispoziţie cruntă şi înarmat cu o mitralieră. Un fel de armă universală concepută să elimine rapid inamicii pe care corpul tău îi întâlneşte cel mai frecvent – şi în special bacteriile. Neutrofilele sunt de departe cele mai numeroase celule imune din sângele tău şi probabil printre cele mai eficiente. De fapt ele sunt atât de periculoase încât sunt dotate cu un fel de buton de autodistrugere. Atunci când nu este nevoie de ele au un timp de viaţă limitat şi trăiesc doar câteva zile, după care comit o formă de sinucidere controlată.
Dar chiar şi în timpul luptei viaţa lor este scurtă, de doar câteva ore. Riscul ca ele să producă distrugeri colaterale infrastructurii corpului este mult prea mare. Prin urmare, o sută de miliarde de neutrofile se sacrifică în mod voluntar în fiecare zi. Şi în fiecare zi se nasc alte o sută de miliarde, gata să se lupte pentru tine la nevoie.15
Dar, în pofida pericolului pe care îl reprezintă pentru corpul tău, ele sunt indispensabile pentru supravieţuirea ta de pe o zi pe alta, iar în absenţa lor sistemul tău defensiv ar fi extrem de şubrezit. Atunci când se luptă, pe lângă abilitatea de a-şi înghiţi inamicii cu totul, neutrofilele posedă două tipuri de arme suplimentare. Ele îşi pot împroşca inamicii cu acid, iar când se sinucid pot genera capcane mortale. Neutrofilele sunt încărcate cu granule, un fel de pacheţele umplute cu o încărcătură letală. Îţi poţi imagina aceste granule ca pe o combinaţie de cuţitaşe şi forfecuţe, al căror rol este să spintece şi să incapaciteze intruşii. Prin urmare, dacă o celulă neutrofilă se întâlneşte faţă în faţă cu un grup de bacterii, ea le va împroşca cu granule care le vor perfora suprafeţele exterioare. Această manevră nu este însă superspecifică şi riscă să lovească pe oricine are ghinionul de a se afla în calea jetului. Adică pe unele dintre celulele tale civile sănătoase. Este unul din motivele pentru care corpul se cam teme de neutrofile. Ele ucid foarte eficient, dar dacă se activează excesiv pot face mai mult rău decât bine.16
Dar lucrul cel mai incredibil pe care îl fac neutrofilele în timpul luptei este să creeze din ADN-ul lor un fel de plase mortale, proces însoţit de sacrificiul acestor celule. Pentru a-ţi face o idee despre ce înseamnă asta, imaginează-ţi că eşti un spărgător şi vrei să intri noaptea într-un muzeu şi să-ţi aduci şi amicii să furaţi împreună. La început te descurci excelent, te strecori pe lângă camerele şi sistemele de securitate şi reuşeşti să pătrunzi în seiful unde sunt ascunse lucrurile de valoare. „Totul merge de minune“, îţi spui în timp ce îndeşi tablourile în rucsac.
Deodată, un paznic se repede la tine urlând şi te pregăteşti pentru luptă. Dar, în loc să dea în tine, paznicul îşi spintecă cuşca toracică, rupându-şi coastele în aşchii ascuţite de os şi scoţându-şi afară intestinele. Şi înainte să-ţi poţi reveni din confuzie, el începe să-şi învârtă spre tine intestinele dotate ici şi colo cu fragmente osoase ascuţite, sub forma celui mai dezgustător bici văzut vreodată. Şocat, ţipi de durere atunci când te loveşte fără milă, provocându-ţi răni adânci şi lăsându-te paralizat şi incapabil să fugi. Apoi te izbeşte în faţă. „Lucrurile n-au mers chiar cum m-am aşteptat“, îţi spui în timp ce paznicul începe să te înghită de viu.
Cam aşa procedează neutrofilele atunci când generează o capcană extracelulară a neutrofilelor. Sau, pe scurt, CEN. Dacă neutrofilele au impresia că se impun măsuri drastice, ele declanşează acest mod dement de sinucidere. Mai întâi nucleul lor începe să se dizolve, eliberând ADN-ul dinăuntru. Pe măsură ce acesta umple celula, de el se ataşează tot felul de proteine şi enzime – acele aşchii osoase ascuţite din povestioara noastră. Iar apoi celula neutrofilă scuipă în afară tot acest ADN, înconjurându-se de el ca de o plasă gigantică. Această plasă-capcană nu doar că imobilizează şi distruge inamicii, dar creează şi o barieră fizică, al cărei rol este să îngreuneze tentativa bacteriilor sau a virusurilor de a-şi croi drum spre interiorul corpului. Evident, cel mai adesea curajoasa neutrofilă moare în timpul acestei acţiuni.
Uneori, chiar şi după ce şi-au vomat întregul ADN, aceşti războinici neînfricaţi continuă lupta, împroşcându-şi duşmanii cu acid, înghiţindu-i cu totul, sau aplicându-le alte tratamente tipice neutrofilelor, înainte de a se sfârşi cu totul din cauza epuizării. Se poate pune întrebarea dacă o celulă care a rămas complet fără materialul său genetic mai poate fi considerată vie. În orice caz, ea nu poate continua prea mult lupta – fără ADN, o celulă nu-şi poate întreţine mecanismele de funcţionare. Orice ar fi această celulă – o entitate vie sau doar un zombi care îşi duce la îndeplinire în mod automat ultimele ordine – ea continuă să facă ceea ce a fost programată să facă: se luptă şi moare pentru ca tu să poţi continua să trăieşti. Indiferent de sistemul defensiv pe care îl aruncă în luptă, neutrofila este unul dintre cei mai aprigi soldaţi ai tăi, de care atât duşmanii cât şi propriul tău corp se tem pe bună dreptate.17
Macrofagele şi neutrofilele, împreună cu alte componente ale sistemului imunitar, mai au o misiune importantă, pe care o vom discuta în detaliu în următorul capitol deoarece este extrem de importantă pentru sistemul tău defensiv: ele produc inflamaţie, un proces atât de important pentru apărarea şi sănătatea ta, încât trebuie neapărat analizat. Aşadar, înainte să ne întoarcem la câmpul de luptă şi la armata care te apără, vom face o mică excursie pentru a învăţa despre câteva mecanisme fascinante şi extrem de importante de care sistemul tău imunitar se foloseşte în timpul luptei.