Mai întâi, esenţialul în orice controversă este ca în prealabil o teză să fie afirmată de către adversar (sau de noi înşine, prea puţin contează). Pentru a o respinge, există astfel două căi posibile:
1. Modurile: a.ad rem1 b.ad hominem2 sau ex concessis – altfel spus, demonstrăm fie că: a. această teză nu e în acord cu natura lucrurilor, adevărul obiectiv absolut; b. fie că ea contrazice alte afirmaţii sau concesii ale adversarului, adică adevărul subiectiv relativ. În acest ultim caz, nu e vorba decât de o dovadă relativă care nu are nimic de-a face cu adevărul obiectiv.
1Potrivit cu adevărul după natură, obiectiv;
2Aici, adevăr subiectiv (v. nota din infra).
2. Metodele: a. respingerea directă b. şi cea indirectă a. Respingerea directă atacă teza în fundamentele ei, b. cea indirectă, în consecinţe.
A. Cea directă demonstrează că teza nu e adevărată, b. cea indirectă, că ea nu poate fi adevărată.
Iată baza oricărei controverse. Însă toate acestea pot avea loc în chip real sau numai în aparenţă. Şi cum nu e uşor să ai certitudini în materia aceasta, dezbaterile pot fi lungi şi înverşunate. Nu se poate şti cu certitudine cine are obiectiv dreptate, iar lucrul acesta nu poate fi hotărât decât prin controversă.
În rest, în orice controversă sau argumentaţie, e nevoie să te sprijini pe ceva, un principiu plecând de la care vei judeca problema supusă: nu se va putea discuta cu cineva care contestă aceste principii.
Stratageme
1. Exagerarea.
Extinderea afirmaţiei adversarului dincolo de limitele ei naturale, interpretarea ei de maniera cea mai generală posibil. Lucrul e mai uşor de Tăcut cu oamenii care fac afirmaţii generalizante.
Ex.: Chinezii.
Femeile., bărbaţii.
Tinerii.
Homosexualii.
Invers, pentru a asigura victoria propriei afirmaţii, ea trebuie restrânsă şi trebuie vorbit strict de cazuri particulare. ‘
2. Jocul de cuvinte.
Utilizarea omonimului pentru a extinde afirmaţia la ceea ce, în afara cuvântului ca atare, nu are mare lucru sau absolut nimic în comun cu obiectul dezbaterii, apoi respingerea de o manieră strălucitoare astfel impresia de a fi respins afirmaţia însăşi.
Ex.:
— Nu sunteţi încă iniţiat în misterele filosofiei kantiene.
— A, cât priveşte misterele, sunt lucruri care nu mă interesează.
Şi
3. Generalizarea.
A lua afirmaţia făcută relativ ca şi când ar fi făcută de o manieră generală, sau măcar conceperea ei într-un raport pe de-a întregul diferit şi respingerea ei în acest sens.
Ex.:
— Anumiţi homosexuali pot avea comportamente perverse.
— Homosexualii sunt oameni normali iar nu perverşi.
4. Camuflarea intenţiilor.
Când vrei să ajungi la o concluzie, nu trebuie să o laşi să se întrevadă, ci să obţii discret admiterea mai întâi a premiselor ei, risipindu-le neglijent în conversaţie. Trebuie obţinută aprobarea premiselor de-a valma, pentru a ne ascunde intenţiile şi a evita ca adversarul să încerce tot felul de manevre pentru a ne contrazice teza.
Se pot chiar utiliza premise care nu au nici o legătură cu teza, pentru a-l pune pe piste false.
5. Argumentele false ale adversarului.
Ce e adevărat nu poate avea premise false, iar ce e fals nu poate niciodată să decurgă din premise adevărate. În acest fel se pot respinge propoziţiile false ale adversarului prin mijlocirea altor propoziţii false pe care el le consideră adevărate. Căci asupra lui ne concentrăm şi modul lui de gândire trebuie să-l folosim.
Ex.: Dacă interlocutorul e adeptul unei secte de orice tip cu care noi nu suntem de acord, putem utiliza împotriva lui preceptele acelei secte.
6. Afirmaţia peremptorie.
Orice discurs se sprijină pe premise. Pentru a elabora o teză, trebuie să ne sprijinim pe un anumit număr de afirmaţii. Iar pentru a ne sprijini pe un „adevăr evident”, postulând ce anume am demonstra cu el, interlocutorul poate fi condus la recunoaşterea validităţii tezei noastre.
Replica promptă la această stratagemă constă în respingerea sistematică a oricărei premise a interlocutorului nostru.
Ex.: Afirmarea incertitudinii medicinei prin afirmarea incertitudinii oricărei cunoaşteri umane.
7. Încâlceala totală.
Formularea mai multor întrebări în acelaşi timp şi extinderea contextului, pentru a ascunde ceea ce vrem cu adevărat să fie admis. În schimb, expunerea rapidă a argumentaţiei noastre plecând de la concesiile obţinute, căci acei care au o înţelegere lentă nu pot urma exact demonstraţia şi nu pot să-l vadă eventualele lacune.
Ex.: Orice dezbatere din Camera comunelor furnizează o mulţime de exemple în materie.
