Extinderea afirmaţiei adversarului dincolo de limitele ei naturale, interpretarea ei de maniera cea mai generală posibil. Lucrul e mai uşor de Tăcut cu oamenii care fac afirmaţii generalizante.

      Ex.: Chinezii.

      Femeile., bărbaţii.

      Tinerii.

      Homosexualii.

      Invers, pentru a asigura victoria propriei afirmaţii, ea trebuie restrânsă şi trebuie vorbit strict de cazuri particulare. ‘

      2. Jocul de cuvinte.

      Utilizarea omonimului pentru a extinde afirmaţia la ceea ce, în afara cuvântului ca atare, nu are mare lucru sau absolut nimic în comun cu obiectul dezbaterii, apoi respingerea de o manieră strălucitoare astfel impresia de a fi respins afirmaţia însăşi.

      Ex.:

      — Nu sunteţi încă iniţiat în misterele filosofiei kantiene.

      — A, cât priveşte misterele, sunt lucruri care nu mă interesează.

      Şi

      3. Generalizarea.

      A lua afirmaţia făcută relativ ca şi când ar fi făcută de o manieră generală, sau măcar conceperea ei într-un raport pe de-a întregul diferit şi respingerea ei în acest sens.

      Ex.:

      — Anumiţi homosexuali pot avea comportamente perverse.

      — Homosexualii sunt oameni normali iar nu perverşi.

      4. Camuflarea intenţiilor.

      Când vrei să ajungi la o concluzie, nu trebuie să o laşi să se întrevadă, ci să obţii discret admiterea mai întâi a premiselor ei, risipindu-le neglijent în conversaţie. Trebuie obţinută aprobarea premiselor de-a valma, pentru a ne ascunde intenţiile şi a evita ca adversarul să încerce tot felul de manevre pentru a ne contrazice teza.

      Se pot chiar utiliza premise care nu au nici o legătură cu teza, pentru a-l pune pe piste false.

      5. Argumentele false ale adversarului.

      Ce e adevărat nu poate avea premise false, iar ce e fals nu poate niciodată să decurgă din premise adevărate. În acest fel se pot respinge propoziţiile false ale adversarului prin mijlocirea altor propoziţii false pe care el le consideră adevărate. Căci asupra lui ne concentrăm şi modul lui de gândire trebuie să-l folosim.

      Ex.: Dacă interlocutorul e adeptul unei secte de orice tip cu care noi nu suntem de acord, putem utiliza împotriva lui preceptele acelei secte.

      6. Afirmaţia peremptorie.

      Orice discurs se sprijină pe premise. Pentru a elabora o teză, trebuie să ne sprijinim pe un anumit număr de afirmaţii. Iar pentru a ne sprijini pe un „adevăr evident”, postulând ce anume am demonstra cu el, interlocutorul poate fi condus la recunoaşterea validităţii tezei noastre.

      Replica promptă la această stratagemă constă în respingerea sistematică a oricărei premise a interlocutorului nostru.

      Ex.: Afirmarea incertitudinii medicinei prin afirmarea incertitudinii oricărei cunoaşteri umane.

      7. Încâlceala totală.

      Formularea mai multor întrebări în acelaşi timp şi extinderea contextului, pentru a ascunde ceea ce vrem cu adevărat să fie admis. În schimb, expunerea rapidă a argumentaţiei noastre plecând de la concesiile obţinute, căci acei care au o înţelegere lentă nu pot urma exact demonstraţia şi nu pot să-l vadă eventualele lacune.

      Ex.: Orice dezbatere din Camera comunelor furnizează o mulţime de exemple în materie.

      8. Provocarea furiei adversarului.

      Înfurierea adversarului, căci în starea de furie el e în afara capacităţii de a face o judecată corectă şi de a-şi vedea interesul. Îl vom înfuria fiind pe faţă nedrepţi cu el, provocându-l şi, în general, dând dovadă de sfidare. Dacă îl cunoaştem personal, îi putem exhiba punctul slab. Vorbind deschis de lucrurile de care îi este ruşine, îi vom tulbura gândirea şi va fi incapabil să formuleze o judecată coerentă.

      Ex.: Ştiind că interlocutorul nostru a fost deja condamnat pentru un delict în penal sau în civil, putem aminti deschis acest lucru în dezbatere pentru a-l mina integritatea.

      9. Amestecarea pistelor.

      Întrebările nu se vor pune în ordinea cerută de concluzia pe care vor s-o stabilească, ci prin tot felul de permutări; în felul acesta, nu poate şti unde vrem să ajungem cu ele şi nu-şi poate lua măsuri de precauţie. Se pot utiliza şi răspunsurile sale pentru a trage din ele felurite concluzii, chiar opuse, în funcţie de natura lor. Această stratagemă e înrudită cu cea de-a patra, în măsura în care se disimulează procedeul.

      Ex.: Inspectorul de poliţie, în interogatoriul său, va pune tot felul de întrebări fără nici o legătură aparentă între ele, pentru ca la sfârşit să poată desprinde concluzii care merg în sensul anchetei sale, fără ca anchetatul să-şi fi dat seama.

      10. Prin antiteză.

      Când ne dăm seama că adversarul respinge intenţionat întrebările care ar fi avut nevoie de un răspuns pozitiv pentru a ne susţine teza, trebuie să-l punem întrebări despre teza contrară, ca şi cum pe aceasta din urmă am vrea să o aprobe; sau cel puţin să-l punem să aleagă între cele două, în aşa fel încât să nu ştie care e teza la care vrem să adere.

      Ex.: Important este să dominăm adversarul, să-l arătăm că greşeşte şi că noi avem dreptate. Putem deci să ne prefacem un timp că aderăm la teza lui, să-l sprijinim cu propriile noastre argumente, pentru ca apoi să-l găsim în eroare într-un punct care invalidează teza.

      11. Inducţia.

      Să-l facem pe adversar să creadă că a recunoscut el însuşi un „adevăr general admis” determinându-l să admită mai multe cazuri particulare prin inducţie.

      Ex.: Oţelul este un metal solid la temperatura ambiantă. Şi aurul este un metal solid la temperatura ambiantă. La fel precum aluminiul, bronzul etc. Deci, se poate spune că toate metalele sunt solide la temperatura ambiantă.

      12. Titulatura sforăitoare.

      Alegem o denumire flatantă pentru a desemna teza noastră, funcţia noastră, titlul nostru. Sau, invers, utilizăm termeni murdari pentru a desemna o teză pe care căutăm să o discredităm. Un orator îşi trădează adesea dinainte intenţiile prin felul cum numeşte lucrurile.

      Ex.: A-l desemna pe protestanţi drept „Biserica Unită” în vreme ce catolicii îi consideră „eretici”. A vorbi despre muncitori ca de nişte „lăudăroşi” sau despre intelectuali ca de nişte „scârţa-scârţa pe hârtie”, pentru a le discredita funcţia socială.

      13. Contrastul îmbietor.

      Pentru a-l face să accepte teza noastră, trebuie să-l prezentăm contrariul ei şi să-l lăsăm să aleagă, având grijă să subliniem aspectul peiorativ al acestei antiteze. Adversarul, pentru a nu lăsa impresia că cultivă arta paradoxului, nu va putea să facă altfel decât să se ralieze manierei noastre de a gândi.

      Ex.: Este ca atunci când griul, aşezat lângă negru, pare alb, iar lângă alb pare negru.

      14. Triumful proclamat.

      Când a răspuns la mai multe întrebări fără ca aceste răspunsuri să meargă în sensul concluziei spre care tindem, îi putem juca o farsă redutabilă declarând că s-a dovedit astfel deducţia la care vroiam să ajungem, fără ca ea să rezulte, de fapt, de nicăieri. Lucrul trebuie proclamat triumfal.