Totuşi, când dezbatem cu oameni obişnuiţi, putem eventual să utilizăm opinia universală ca autoritate.
În general, se va putea constata că atunci când două spirite obişnuite se ceartă, ele aleg de fapt ca arme două autorităţi, folosinduse de ele pentru a-şi administra lovituri. Dacă un cap mai isteţ are de-a face cu aşa ceva, cel mai bine e să accepte să recurgă el însuşi la această armă, alegând-o în funcţie de slăbiciunile adversarului său. Căci, comparând arma cu argumentele, acestea din urmă sunt ca un Siegfried în armură, plonjat în talazurile neputinţei de a gândi şi judeca.
În tribunal, nu ne luptăm de fapt decât prin autorităţi interpuse, adică cu autoritatea bine stabilită a legilor.
31. Declararea incompetentei.
Dacă nu ştii ce să opui argumentelor expuse de adversar, trebuie să te declari cu ironie incompetent. În acest mod, insinuezi subtil, în faţa unui auditoriu care te stimează, că sunt inepţii.
Ex.: „Ceea ce afirmaţi depăşeşte slabele mele posibilităţi de înţelegere; e probabil foarte exact, dar nu izbutesc să înţeleg şi atunci renunţ să judec.” Odată cu apariţia Criticii raţiunii pure, sau mai degrabă imediat ce cartea a început să facă senzaţie, numeroşi profesori din vechea şcoală eclectică au declarat „nu înţelegem nimic din ea”, crezând că în acest fel au anulat-o dintr-un condei. Însă, când anumiţi adepţi ai şcolii noi le-au dovedit că aveau dreptate şi că într-adevăr nu înţeleseseră nimic, le-au stricat buna dispoziţie. Stratagema trebuie folosită numai când eşti sigur că te bucuri pe lângă auditori de o consideraţie net superioară celei de care are parte adversarul.
Ex.: Atunci când un profesor polemizează cu un elev.
La drept vorbind, această metodă face parte din precedenta stratagemă şi constă în a te prevala foarte maliţios de autoritatea ta în loc să furnizezi argumente valabile.
Contraatacul constă în a afirma: „Dar, îngăduiţi-mi, având în vedere marea dumneavoastră pătrundere de spirit, ar trebui să vă fie uşor să înţelegeţi; pesemne că de vină este slaba calitate a expunerii mele” şi de a repeta acest lucru atât de mult, încât el să fie nevoit să înţeleagă şi deci să recunoască faptul că nu pricepuse într-adevăr nimic înainte. În felul acesta i-am întors replica. Vroia să insinueze că spunem „prostii” şi iată că noi i-am dovedit „prostia”. Totul prin cea mai desăvârşită politeţe.
32. Introducerea unei asocieri degradante.
Putem elimina rapid sau cel puţin să facem să pară suspectă o afirmaţie contrară a adversarului, rânduind-o într-o categorie execrabilă, chiar dacă nu se potriveşte acolo decât prin similitudine sau foarte vag.
Ex.: Ăsta e comunism, e ateism, e tiranie, e banditism etc.
E identică acestei categorii,
Afirmaţia presupune două lucruri:
1. Că aserţiunea „e bine ştiut că.” sau măcar e conţinută în ea.
2. Că această categorie este deja complet respinsa şi nu poate conţine nici un cuvânt adevărat.
33. Opunerea teoriei, practicii „Poate că este adevărat în teorie, dar în practică e fals.” Această afirmaţie stabileşte o imposibilitate: ceea ce e just în teorie trebuie să fie şi în practică; dacă nu e cazul, înseamnă că există o eroare în teorie; în consecinţă, ea este la fel de falsă în teorie.
34. Insistarea pe momentul de derută.
Dacă un adversar nu dă un răspuns direct la o întrebare sau la un argument, dar se derobează printr-o altă întrebare sau printr-un răspuns indirect, ori chiar încearcă să deturneze dezbaterea, aceasta e dovada evidentă că am atins un punct slab (uneori fără să ştim): nu e cazul să tăcem. Trebuie deci să insistăm asupra acestui punct slab şi să nu slăbim adversarul, chiar şi atunci când nu desluşim încă în ce constă cu adevărat slăbiciunea pe care am descoperit-o.
35. A-l sugera că-şi taie craca de sub picioare.
Dacă reuşim să-l sugerăm adversarului că opinia lui, în cazul în care ar fi valabilă, l-ar dezavantaja considerabil, o va abandona cu viteza cu care şi-ar retrage mâna când a atins un fier înroşit.
Ex.: Un om al bisericii susţine o dogmă filosofică. Trebuie să-l atragem atenţia că aceasta contrazice direct o dogmă fundamentală a.
Bisericii sale.
În general, un dram de voinţă de convingere cântăreşte mai mult decât un chintal de inteligenţă şi raţionament. Ceea ce ne este defavorabil pare în general absurd intelectului nostru. Această stratagemă s-ar putea intitula „atacarea copacului la rădăcină”.
36. Năucirea cu vorbe.
Năucirea, zăpăcirea adversarului cuvinte.
Printr-un potop delirant de.
Ex.: Debitarea pe un ton foarte serios a unor prostii care au un aer savant şi profund.
În contrapartidă, cel care nu se lasă impresionat va putea extrage din acest potop de vorbe confuziile şi le va putea denunţa, demonstrând cât sunt de ieşite din context şi de incoerente.
37. Respingerea prin anularea probei (Această stratagemă ar trebui să figureze printre primele.) În cazul în care adversarul are dreptate şi avansează o dovadă slabă în spijinul său, ne este uşor să respingem această dovadă, pretinzând astfel că respingem întregul. Dacă nici o altă dovadă mai exactă nu-l vine în minte, am câştigat.
Ex.: Contestarea cuiva care, pentru a dovedi existenţa lui Dumnezeu, invocă argumentul ontologic, care este perfect refutabil. În felul acesta ajung să piardă avocaţii slabi o cauză bună: vor să o justifice printr-o lege inadecvată, când cea potrivită nu le vine în minte.
38. Ultima stratagemă: injuria.
Dacă vedem că adversarul e superior şi că nu vom avea câştig de cauză, trebuie să trecem la afirmaţii nepoliticoase, jignitoare şi vulgare.
A fi nepoliticos înseamnă aici a abandona obiectul polemicii (de vreme ce partida e pierdută) pentru a-l viza pe adversar, atacându-l în toate felurile pentru ceea ce este. Însă atunci când treci la atacuri personale, abandonezi complet obiectul dezbaterii şi îţi îndrepţi atacurile exclusiv asupra adversarului. Devii astfel supărător, răutăcios, jignitor, vulgar.
În acest caz aptitudinile spiritului fac apel la cele ale corpului sau la animalitate. Această stratagemă este foarte apreciată deoarece e la îndemâna tuturor şi este, deci, frecvent folosită.
Problema este să ştim ce apărare poate folosi adversarul.
Deoarece, dacă şi el procedează în acelaşi fel, se ajunge la o încăierare, la un duel sau la un proces de defăimare.
Ar fi o eroare gravă să credem că e de ajuns să nu fim noi înşine nepoliticoşi. Căci, demonstrându-l cuiva în mod calm că greşeşte şi că, pe cale de consecinţă, apreciază şi gândeşte strâmb, cum e cazul în orice victorie dialectică, îl răneşti mai mult decât dacă i-ai adresa cuvinte jignitoare şi vulgare. De ce? Pentru că, aşa cum spune Hobbes, „Oricare bucurie sufletească, orice stare de bună dispoziţie survine din faptul că există oameni în comparaţie cu care putem să avem o înaltă preţuire de sine”. Nimic nu se compară, pentru om, cu satisfacerea vanităţii şi nici o suferinţă nu este mai mare ca aceea a vanităţii rănite.
Această satisfacere a vanităţii vine în principal din faptul că ne comparăm cu ceilalţi, din toate punctele de vedere, dar mai ales din punctul de vedere al capacităţilor intelectuale. Exact acest lucru se petrece cu adevărat şi foarte violent în orice controversă. De aici furia învinsului, fără ca noi să-l fi făcut vreun rău, de aici recursul său la această ultimă resursă, la această ultimă stratagemă pe care rămânând politicos ar fi nevoit să şi-o reprime.
Şi totuşi, a dovedi mult sânge rece te poate ajuta la fel de mult: trebuie deci, atunci când adversarul trece la atacuri personale, să-l răspunzi calm că asta n-are nimic de-a face cu obiectul dezbaterii, să revii imediat la acesta şi să continui să-l dovedeşti că greşeşte fără să dai atenţie cuvintelor lui jignitoare, deci, într-un anumit sens, să faci ceea ce-l spunea Themistocle lui Eurybiade: „Loveşte, dar ascultă”. Însă lucrul acesta nu e la îndemâna tuturor.
