— Puţi!

      — Eşti nebun!

      — Şi tu!

      — Ba tu! Pac! Poc! Paf!

      30. Mistificarea.

      În loc să facem apel la raţiune, trebuie să ne servim de autoritatea recunoscută în materie după gradul cunoştinţelor adversarului. „Fiecare preferă să creadă decât să judece”, a spus Seneca. Suntem deci favorizaţi dacă avem de partea noastră o autoritate respectată de adversar. Însă autoritatea va fi cu atât mai valabilă, cu cât cunoştinţele şi aptitudinile lui sunt mai limitate. Dacă acestea sunt de prim ordin, el nu va recunoaşte decât foarte puţin sau chiar deloc o autoritate. La rigoare, va avea încredere doar în oamenii specializaţi într-o ştiinţă, o artă sau o meserie pe care o cunoaşte puţin sau deloc şi încă aici cu multă fereală. În schimb, oamenii obişnuiţi au un profund respect pentru specializările de orice tip. Ei ignoră faptul că motivul pentru care profesăm un lucru nu-l reprezintă dragostea pentru acel lucru, ci veniturile pe care ni le aduce. Şi că acel care predă un lucru îl cunoaşte rareori până în esenţa sa, căci, studiindu-l până în esenţă, nu i-ar mai rămâne în general timp să îl predea. Pentru profan, însă, există multe autorităţi demne de respect. Prin urmare, dacă nu găsim una adecvată, trebuie să aflăm una care ar părea că este astfel şi să cităm ce a afirmat cineva într-un alt sens sau în circumstanţe diferite. Autorităţile din care adversarul nu pricepe nici un cuvânt sunt cele care fac în general cel mai mare efect. Ignoranţii au un respect deosebit pentru figurile retoricii greceşti şi latine.

      Putem, în caz de necesitate, nu doar să deformăm ci chiar să falsificăm deschis tot ce au spus autorităţile, sau chiar să inventăm pur şi simplu; de obicei, adversarul nu are cartea la îndemână şi nici nu ştie să se folosească de ea.

      Ex.: Un preot francez care, pentru a nu fi obligat să paveze strada din faţa casei lui, ca alţi cetăţeni, citează o formulă biblică: paveant illi, ego non pavebo („Să tremure, eu nu voi tremura”). Ceea ce va convinge consiliul municipal.

      Trebuie folosite în maniera autorităţii şi prejudecăţile cele mai răspândite. Căci cea mai mare parte a oamenilor gândesc ca Aristotel: „Ceea ce pare just unei mulţimi, noi spunem că e adevărat” {Etica nicomahica): nu există, într-adevăr, nici o opinie, oricât de absurdă ar fi ea, pe care oamenii să n-o fi adoptat rapid, imediat ce au fost convinşi că e general răspândită. Exemplul acţionează asupra gândirii ca şi asupra actelor lor. Oile îl urmează pe berbecul din frunte oriunde le-ar conduce: mai uşor le e să moară decât să gândească. E foarte ciudat că universalitatea unei opinii are atâta greutate pentru ei, de vreme ce pot vedea ei înşişi că opiniile sunt adoptate fără judecată şi doar în virtutea exemplului. Dar nu-şi dau seama deoarece le lipseşte orice cunoaştere de sine. Doar elita spune, odată cu Platon: „unei mulţimi de oameni, o mulţime de idei îi par juste, căci profanul nu are decât prostie în cap şi dacă am vrea să o oprim lucrul ne-ar cere multă osteneală”. Serios vorbind, caracterul universal al unei opinii nu reprezintă nici o probă, nici un criteriu de probabilitate asupra exactităţii ei. (Nu avem decât să ne gândim la toate dogmele recunoscute cândva oficial de societăţi întregi şi care după aceea s-au vădit complet false. De pildă, viziunea lui Ptolemeu contra celei a lui Copernic.)

      Ceea ce numim opinie comună este, privind cu atenţie, opinia a două sau trei persoane; şi ne putem convinge de asta doar observând cum se naşte o opinie. [Ca şi în cazul bârfei], putem vedea aşadar că două sau trei persoane au admis-o sau au avansat-o sau au afirmat-o şi că au avut candoarea de a crede că ele au examinat-o în esenţă; prejudecând asupra competenţei suficiente a acestora, au adoptat şi alţii această opinie; la rândul lor, un mare număr de persoane s-au încrezut în aceştia din urmă, lenea lor [sau seducţia] incitându-l să creadă în întregime lucrurile, mai degrabă decât să-şi dea osteneala de a le examina. Aşa a sporit de la o zi la alta numărul acestor adepţi leneşi şi creduli [şi seduşi]; căci o dată ce o opinie a avut de partea ei un număr serios de voci care să o susţină, celelalte voci au presupus că şi-a obţinut susţinerea mulţumită justeţii fundamentelor ei. Ceilalţi au fost apoi constrânşi să admită ceea ce era comun admis, pentru a nu fi consideraţi nişte spirite neliniştite care se revoltă împotriva opiniilor universal acceptate sau nişte impertinenţi care se cred mai deştepţi ca toată lumea. A adera a devenit astfel o datorie. De-atunci încolo, cei care, aflaţi în număr restrâns, erau capabili să judece au fost constrânşi să tacă; iar dreptul să vorbească l-au avut doar cei absolut incapabili săşi formeze o opinie şi o judecată proprii şi care nu erau deci decât ecoul opiniilor altora. Ei sunt, cu toate astea, apărători cu atât mai înverşunaţi şi mai intoleranţi ai acestora. Căci ceea ce detestă ei la cel care gândeşte altfel nu e atât opinia diferită pe care o adoptă acesta, cât înfumurarea de a vrea să judece el însuşi – ceea ce ei nu fac bineînţeles niciodată, lucru de care sunt conştienţi în forul lor interior. Pe scurt, foarte puţini oameni ştiu să gândească, dar toţi vor să aibă opinii; ce altceva le rămâne aşadar de făcut decât să le adopte aşa cum ceilalţi leau propus, în loc să le cântărească ei înşişi? De vreme ce aşa stau lucrurile, cât valorează opinia a un milion de oameni? Tot astfel se întâmplă cu un fapt istoric atestat de zece istorici, pe care se dovedeşte că l-au copiat unii de la alţii şi care pare astfel a se sprijini pe spusele unei singure persoane.

      Totuşi, când dezbatem cu oameni obişnuiţi, putem eventual să utilizăm opinia universală ca autoritate.

      În general, se va putea constata că atunci când două spirite obişnuite se ceartă, ele aleg de fapt ca arme două autorităţi, folosinduse de ele pentru a-şi administra lovituri. Dacă un cap mai isteţ are de-a face cu aşa ceva, cel mai bine e să accepte să recurgă el însuşi la această armă, alegând-o în funcţie de slăbiciunile adversarului său. Căci, comparând arma cu argumentele, acestea din urmă sunt ca un Siegfried în armură, plonjat în talazurile neputinţei de a gândi şi judeca.

      În tribunal, nu ne luptăm de fapt decât prin autorităţi interpuse, adică cu autoritatea bine stabilită a legilor.

      31. Declararea incompetentei.

      Dacă nu ştii ce să opui argumentelor expuse de adversar, trebuie să te declari cu ironie incompetent. În acest mod, insinuezi subtil, în faţa unui auditoriu care te stimează, că sunt inepţii.

      Ex.: „Ceea ce afirmaţi depăşeşte slabele mele posibilităţi de înţelegere; e probabil foarte exact, dar nu izbutesc să înţeleg şi atunci renunţ să judec.” Odată cu apariţia Criticii raţiunii pure, sau mai degrabă imediat ce cartea a început să facă senzaţie, numeroşi profesori din vechea şcoală eclectică au declarat „nu înţelegem nimic din ea”, crezând că în acest fel au anulat-o dintr-un condei. Însă, când anumiţi adepţi ai şcolii noi le-au dovedit că aveau dreptate şi că într-adevăr nu înţeleseseră nimic, le-au stricat buna dispoziţie. Stratagema trebuie folosită numai când eşti sigur că te bucuri pe lângă auditori de o consideraţie net superioară celei de care are parte adversarul.

      Ex.: Atunci când un profesor polemizează cu un elev.

      La drept vorbind, această metodă face parte din precedenta stratagemă şi constă în a te prevala foarte maliţios de autoritatea ta în loc să furnizezi argumente valabile.

      Contraatacul constă în a afirma: „Dar, îngăduiţi-mi, având în vedere marea dumneavoastră pătrundere de spirit, ar trebui să vă fie uşor să înţelegeţi; pesemne că de vină este slaba calitate a expunerii mele” şi de a repeta acest lucru atât de mult, încât el să fie nevoit să înţeleagă şi deci să recunoască faptul că nu pricepuse într-adevăr nimic înainte. În felul acesta i-am întors replica. Vroia să insinueze că spunem „prostii” şi iată că noi i-am dovedit „prostia”. Totul prin cea mai desăvârşită politeţe.

      32. Introducerea unei asocieri degradante.

      Putem elimina rapid sau cel puţin să facem să pară suspectă o afirmaţie contrară a adversarului, rânduind-o într-o categorie execrabilă, chiar dacă nu se potriveşte acolo decât prin similitudine sau foarte vag.

      Ex.: Ăsta e comunism, e ateism, e tiranie, e banditism etc.

      E identică acestei categorii,

      Afirmaţia presupune două lucruri:

      1. Că aserţiunea „e bine ştiut că.” sau măcar e conţinută în ea.

      2. Că această categorie este deja complet respinsa şi nu poate conţine nici un cuvânt adevărat.

      33. Opunerea teoriei, practicii „Poate că este adevărat în teorie, dar în practică e fals.” Această afirmaţie stabileşte o imposibilitate: ceea ce e just în teorie trebuie să fie şi în practică; dacă nu e cazul, înseamnă că există o eroare în teorie; în consecinţă, ea este la fel de falsă în teorie.

      34. Insistarea pe momentul de derută.

      Dacă un adversar nu dă un răspuns direct la o întrebare sau la un argument, dar se derobează printr-o altă întrebare sau printr-un răspuns indirect, ori chiar încearcă să deturneze dezbaterea, aceasta e dovada evidentă că am atins un punct slab (uneori fără să ştim): nu e cazul să tăcem. Trebuie deci să insistăm asupra acestui punct slab şi să nu slăbim adversarul, chiar şi atunci când nu desluşim încă în ce constă cu adevărat slăbiciunea pe care am descoperit-o.

      35. A-l sugera că-şi taie craca de sub picioare.

      Dacă reuşim să-l sugerăm adversarului că opinia lui, în cazul în care ar fi valabilă, l-ar dezavantaja considerabil, o va abandona cu viteza cu care şi-ar retrage mâna când a atins un fier înroşit.

      Ex.: Un om al bisericii susţine o dogmă filosofică. Trebuie să-l atragem atenţia că aceasta contrazice direct o dogmă fundamentală a.

      Bisericii sale.

      În general, un dram de voinţă de convingere cântăreşte mai mult decât un chintal de inteligenţă şi raţionament. Ceea ce ne este defavorabil pare în general absurd intelectului nostru. Această stratagemă s-ar putea intitula „atacarea copacului la rădăcină”.

      36. Năucirea cu vorbe.

      Năucirea, zăpăcirea adversarului cuvinte.

      Printr-un potop delirant de.

      Ex.: Debitarea pe un ton foarte serios a unor prostii care au un aer savant şi profund.

      În contrapartidă, cel care nu se lasă impresionat va putea extrage din acest potop de vorbe confuziile şi le va putea denunţa, demonstrând cât sunt de ieşite din context şi de incoerente.

      37. Respingerea prin anularea probei (Această stratagemă ar trebui să figureze printre primele.) În cazul în care adversarul are dreptate şi avansează o dovadă slabă în spijinul său, ne este uşor să respingem această dovadă, pretinzând astfel că respingem întregul. Dacă nici o altă dovadă mai exactă nu-l vine în minte, am câştigat.

      Ex.: Contestarea cuiva care, pentru a dovedi existenţa lui Dumnezeu, invocă argumentul ontologic, care este perfect refutabil. În felul acesta ajung să piardă avocaţii slabi o cauză bună: vor să o justifice printr-o lege inadecvată, când cea potrivită nu le vine în minte.

      38. Ultima stratagemă: injuria.

      Dacă vedem că adversarul e superior şi că nu vom avea câştig de cauză, trebuie să trecem la afirmaţii nepoliticoase, jignitoare şi vulgare.

      A fi nepoliticos înseamnă aici a abandona obiectul polemicii (de vreme ce partida e pierdută) pentru a-l viza pe adversar, atacându-l în toate felurile pentru ceea ce este. Însă atunci când treci la atacuri personale, abandonezi complet obiectul dezbaterii şi îţi îndrepţi atacurile exclusiv asupra adversarului. Devii astfel supărător, răutăcios, jignitor, vulgar.

      În acest caz aptitudinile spiritului fac apel la cele ale corpului sau la animalitate. Această stratagemă este foarte apreciată deoarece e la îndemâna tuturor şi este, deci, frecvent folosită.

      Problema este să ştim ce apărare poate folosi adversarul.

      Deoarece, dacă şi el procedează în acelaşi fel, se ajunge la o încăierare, la un duel sau la un proces de defăimare.

      Ar fi o eroare gravă să credem că e de ajuns să nu fim noi înşine nepoliticoşi. Căci, demonstrându-l cuiva în mod calm că greşeşte şi că, pe cale de consecinţă, apreciază şi gândeşte strâmb, cum e cazul în orice victorie dialectică, îl răneşti mai mult decât dacă i-ai adresa cuvinte jignitoare şi vulgare. De ce? Pentru că, aşa cum spune Hobbes, „Oricare bucurie sufletească, orice stare de bună dispoziţie survine din faptul că există oameni în comparaţie cu care putem să avem o înaltă preţuire de sine”. Nimic nu se compară, pentru om, cu satisfacerea vanităţii şi nici o suferinţă nu este mai mare ca aceea a vanităţii rănite.

      Această satisfacere a vanităţii vine în principal din faptul că ne comparăm cu ceilalţi, din toate punctele de vedere, dar mai ales din punctul de vedere al capacităţilor intelectuale. Exact acest lucru se petrece cu adevărat şi foarte violent în orice controversă. De aici furia învinsului, fără ca noi să-l fi făcut vreun rău, de aici recursul său la această ultimă resursă, la această ultimă stratagemă pe care rămânând politicos ar fi nevoit să şi-o reprime.

      Şi totuşi, a dovedi mult sânge rece te poate ajuta la fel de mult: trebuie deci, atunci când adversarul trece la atacuri personale, să-l răspunzi calm că asta n-are nimic de-a face cu obiectul dezbaterii, să revii imediat la acesta şi să continui să-l dovedeşti că greşeşte fără să dai atenţie cuvintelor lui jignitoare, deci, într-un anumit sens, să faci ceea ce-l spunea Themistocle lui Eurybiade: „Loveşte, dar ascultă”. Însă lucrul acesta nu e la îndemâna tuturor.