22. Petitio principii.
Dacă ne cere să-l recunoaştem unele lucruri din care ar decurge direct problema dezbătută, trebuie să refuzăm pretinzând că în acest caz argumentum ad hominem: raţionament vicios care se referă la persoana adversarului iar nu la ideile şi poziţiile pe care le susţine.
Ar fi vorba de un petitio principii4; căci el şi martorii disputei vor avea tendinţa să considere o propoziţie apropiată unei probleme ca fiind identică acelei probleme; îl privăm astfel de cel mai bun dintre argumentele sale.
23. Respingerea exagerărilor.
Contradicţia şi cearta incită uneori adversarul să ne exagereze afirmaţia. Contrazicându-l, îl putem împinge astfel să facă o afirmaţie, eventual exactă în limitele date, situată în afara adevărului: numai că, odată ce am respins această exagerare, va părea că am respins deopotrivă teza originală.
Invers, trebuie să ne păzim de a ne lăsa antrenaţi prin contradicţie la exagerarea sau lărgirea câmpului tezei noastre. De asemenea, adesea adversarul va încerca în mod direct să restrângă limitele pe care le-am fixat: trebuie să-l oprim imediat şi să-l readucem la limitele afirmaţiei noastre.
Petitio principii: raţionament circular, sofism în care concluzia e subînţeleasă din premise, constând în declararea ca adevărat a lucrului care abia urmează să fie demonstrat.
Ex.: „Iată ce-am spus şi nimic în plus.” 24. Forţarea tezei.
Teza adversarului va fi forţată spre a extrage din ea concluzii false şi a-l deforma conceptele, obţinând astfel propoziţii care nu există în ea şi care nu reflectă deloc opinia adversarului, fiind dimpotrivă absurde sau periculoase. Cum din teza lui par a decurge propoziţii care fie se contrazic între ele, fie contrazic adevărurile recunoscute, această stratagemă trece drept o respingere indirectă, o apagogie (demonstraţie prin absurd).
25. Găsirea unei excepţii.
Trebuie realizată o apagogie prin intermediul excepţiei. Dacă adversarul procedează prin inducţie, are nevoie de un mare număr de cazuri pentru a-şi afirma teza generală. Nu avem nevoie decât să-l punem un singur caz în contradicţie cu propoziţia, pentru ca aceasta să fie răsturnată.
Ex.: Teza „toate rumegătoarele au coarne” excepţie a cămilei.
E contestabilă prin unica
26. Întoarcerea argumentului împotriva lui.
O tehnică strălucită constă în întoarcerea propriului argument al adversarului împotriva sa, atunci când argumentul pe care vrea să-l utilizeze la sfârşit poate fi şi mai bun dacă îl întoarcem împotriva lui.
Ex.:
— E un copil, trebuie să fim indulgenţi cu el.
— Tocmai pentru că e copil trebuie pedepsit, pentru a-l împiedica să deprindă obiceiuri urâte.
27. Agravarea furiei adversarului.
Dacă un argument îl înfurie instantaneu pe adversar, trebuie să ne străduim să împingem acel argument şi mai departe: nu numai pentru că e bine să-l înfuriem (vezi stratagema nr. 8), dar pentru că putem presupune că a atins punctul sensibil al raţionamentului său şi că pe acest punct îl vom putea cu siguranţă ataca mai abitir decât crezusem înainte.
28. Ridiculizarea autorităţii contând pe naivitatea auditoriului.
Stratagema aceasta e utilizabilă mai ales atunci când nişte savanţi au o dispută în faţa auditorilor ignoranţi. Stratagema constă în avansarea unei obiecţii non-valabile, dar căreia numai specialistul îi poate recunoaşte lipsa de valabilitate. Specialistul ne este adversar, nu auditorii. În ochii lor, deci, el va putea părea învins, mai ales dacă obiecţia face ca afirmaţia lui să apară într-o lumină ridicolă. Oamenii sunt întotdeauna gata să râdă, astfel că îi avem pe glumeţi de partea noastră. Pentru a demonstra nulitatea obiecţiei, adversarul va fi nevoit să facă o lungă demonstraţie urcând până la principiile ştiinţifice şi la alte date şi îi va fi dificil să se facă ascultat.
Ex.: Adversarul afirmă: „În decursul alcătuirii formaţiunilor muntoase primitive, masa plecând de la care granitul şi tot restul acelor munţi s-a cristalizat era lichidă din pricina căldurii, deci topită. Căldura trebuia deci să fi fost în jur de 200 de grade Reaumur, iar masa s-a cristalizat deasupra suprafeţei mării care o acoperea”. Avansăm argumentul că: „la această temperatură şi chiar cu mult înainte, încă de la 80 de grade, marea de multă vreme ar fi început să fiarbă şi s-ar fi evaporat în atmosferă”. Auditoriul izbucneşte în hohote de râs. Pentru a ne învinge, adversarul va trebui să demonstreze că punctul de fierbere nu depinde numai de gradul de temperatură ci şi de presiunea atmosferică şi că aceasta din urmă, îndată ce de exemplu marea s-ar transforma în vapori de apă, ar fi crescut în aşa măsură încât n-ar mai fi existat fierbere, nici măcar la 200 de grade.
Reaumur. Dar nu va face acest lucru, fiindcă, printre non-fizicieni, ar avea nevoie de o întreagă conferinţă.
29. Crearea unei diversiuni (asemănătoare punctului 18)
Dacă simţim că vom fi învinşi, trebuie să facem o diversiune, adică să începem dintr-o dată să vorbim de cu totul altceva ca şi cum asta ar face parte din subiectul dezbătut şi ar fi un argument împotriva adversarului. Lucrul se face cu discreţie dacă diversiunea are vreo legătură cu tema discutată; el se va face fără nici o prudenţă, însă, dacă nu-l priveşte decât pe adversar şi nu are nimic de-a face cu obiectul dezbaterii.
Orice dispută între oamenii obişnuiţi ne arată că această stratagemă e aproape instinctivă. Într-adevăr, când cineva îi face reproşuri altuia, acesta nu răspunde respingându-le, ci făcând reproşuri personale adversarului său, lăsându-le deoparte pe cele pe care le-a primit, părând astfel să le recunoască temeinicia. În certuri, o astfel de diversiune nu valorează nimic pentru că lăsăm în urmă reproşurile primite, iar martorii află tot răul posibil referitor la cele două părţi prezente. În lipsă de altceva, o putem utiliza în controverse.
Ex.:
— Ai un nas mare!
— Nu aşa de mare ca al tău!
— Puţi!
— Eşti nebun!
— Şi tu!
— Ba tu! Pac! Poc! Paf!
30. Mistificarea.
În loc să facem apel la raţiune, trebuie să ne servim de autoritatea recunoscută în materie după gradul cunoştinţelor adversarului. „Fiecare preferă să creadă decât să judece”, a spus Seneca. Suntem deci favorizaţi dacă avem de partea noastră o autoritate respectată de adversar. Însă autoritatea va fi cu atât mai valabilă, cu cât cunoştinţele şi aptitudinile lui sunt mai limitate. Dacă acestea sunt de prim ordin, el nu va recunoaşte decât foarte puţin sau chiar deloc o autoritate. La rigoare, va avea încredere doar în oamenii specializaţi într-o ştiinţă, o artă sau o meserie pe care o cunoaşte puţin sau deloc şi încă aici cu multă fereală. În schimb, oamenii obişnuiţi au un profund respect pentru specializările de orice tip. Ei ignoră faptul că motivul pentru care profesăm un lucru nu-l reprezintă dragostea pentru acel lucru, ci veniturile pe care ni le aduce. Şi că acel care predă un lucru îl cunoaşte rareori până în esenţa sa, căci, studiindu-l până în esenţă, nu i-ar mai rămâne în general timp să îl predea. Pentru profan, însă, există multe autorităţi demne de respect. Prin urmare, dacă nu găsim una adecvată, trebuie să aflăm una care ar părea că este astfel şi să cităm ce a afirmat cineva într-un alt sens sau în circumstanţe diferite. Autorităţile din care adversarul nu pricepe nici un cuvânt sunt cele care fac în general cel mai mare efect. Ignoranţii au un respect deosebit pentru figurile retoricii greceşti şi latine.
Putem, în caz de necesitate, nu doar să deformăm ci chiar să falsificăm deschis tot ce au spus autorităţile, sau chiar să inventăm pur şi simplu; de obicei, adversarul nu are cartea la îndemână şi nici nu ştie să se folosească de ea.
Ex.: Un preot francez care, pentru a nu fi obligat să paveze strada din faţa casei lui, ca alţi cetăţeni, citează o formulă biblică: paveant illi, ego non pavebo („Să tremure, eu nu voi tremura”). Ceea ce va convinge consiliul municipal.
Trebuie folosite în maniera autorităţii şi prejudecăţile cele mai răspândite. Căci cea mai mare parte a oamenilor gândesc ca Aristotel: „Ceea ce pare just unei mulţimi, noi spunem că e adevărat” {Etica nicomahica): nu există, într-adevăr, nici o opinie, oricât de absurdă ar fi ea, pe care oamenii să n-o fi adoptat rapid, imediat ce au fost convinşi că e general răspândită. Exemplul acţionează asupra gândirii ca şi asupra actelor lor. Oile îl urmează pe berbecul din frunte oriunde le-ar conduce: mai uşor le e să moară decât să gândească. E foarte ciudat că universalitatea unei opinii are atâta greutate pentru ei, de vreme ce pot vedea ei înşişi că opiniile sunt adoptate fără judecată şi doar în virtutea exemplului. Dar nu-şi dau seama deoarece le lipseşte orice cunoaştere de sine. Doar elita spune, odată cu Platon: „unei mulţimi de oameni, o mulţime de idei îi par juste, căci profanul nu are decât prostie în cap şi dacă am vrea să o oprim lucrul ne-ar cere multă osteneală”. Serios vorbind, caracterul universal al unei opinii nu reprezintă nici o probă, nici un criteriu de probabilitate asupra exactităţii ei. (Nu avem decât să ne gândim la toate dogmele recunoscute cândva oficial de societăţi întregi şi care după aceea s-au vădit complet false. De pildă, viziunea lui Ptolemeu contra celei a lui Copernic.)
Ceea ce numim opinie comună este, privind cu atenţie, opinia a două sau trei persoane; şi ne putem convinge de asta doar observând cum se naşte o opinie. [Ca şi în cazul bârfei], putem vedea aşadar că două sau trei persoane au admis-o sau au avansat-o sau au afirmat-o şi că au avut candoarea de a crede că ele au examinat-o în esenţă; prejudecând asupra competenţei suficiente a acestora, au adoptat şi alţii această opinie; la rândul lor, un mare număr de persoane s-au încrezut în aceştia din urmă, lenea lor [sau seducţia] incitându-l să creadă în întregime lucrurile, mai degrabă decât să-şi dea osteneala de a le examina. Aşa a sporit de la o zi la alta numărul acestor adepţi leneşi şi creduli [şi seduşi]; căci o dată ce o opinie a avut de partea ei un număr serios de voci care să o susţină, celelalte voci au presupus că şi-a obţinut susţinerea mulţumită justeţii fundamentelor ei. Ceilalţi au fost apoi constrânşi să admită ceea ce era comun admis, pentru a nu fi consideraţi nişte spirite neliniştite care se revoltă împotriva opiniilor universal acceptate sau nişte impertinenţi care se cred mai deştepţi ca toată lumea. A adera a devenit astfel o datorie. De-atunci încolo, cei care, aflaţi în număr restrâns, erau capabili să judece au fost constrânşi să tacă; iar dreptul să vorbească l-au avut doar cei absolut incapabili săşi formeze o opinie şi o judecată proprii şi care nu erau deci decât ecoul opiniilor altora. Ei sunt, cu toate astea, apărători cu atât mai înverşunaţi şi mai intoleranţi ai acestora. Căci ceea ce detestă ei la cel care gândeşte altfel nu e atât opinia diferită pe care o adoptă acesta, cât înfumurarea de a vrea să judece el însuşi – ceea ce ei nu fac bineînţeles niciodată, lucru de care sunt conştienţi în forul lor interior. Pe scurt, foarte puţini oameni ştiu să gândească, dar toţi vor să aibă opinii; ce altceva le rămâne aşadar de făcut decât să le adopte aşa cum ceilalţi leau propus, în loc să le cântărească ei înşişi? De vreme ce aşa stau lucrurile, cât valorează opinia a un milion de oameni? Tot astfel se întâmplă cu un fapt istoric atestat de zece istorici, pe care se dovedeşte că l-au copiat unii de la alţii şi care pare astfel a se sprijini pe spusele unei singure persoane.
