8. Provocarea furiei adversarului.
Înfurierea adversarului, căci în starea de furie el e în afara capacităţii de a face o judecată corectă şi de a-şi vedea interesul. Îl vom înfuria fiind pe faţă nedrepţi cu el, provocându-l şi, în general, dând dovadă de sfidare. Dacă îl cunoaştem personal, îi putem exhiba punctul slab. Vorbind deschis de lucrurile de care îi este ruşine, îi vom tulbura gândirea şi va fi incapabil să formuleze o judecată coerentă.
Ex.: Ştiind că interlocutorul nostru a fost deja condamnat pentru un delict în penal sau în civil, putem aminti deschis acest lucru în dezbatere pentru a-l mina integritatea.
9. Amestecarea pistelor.
Întrebările nu se vor pune în ordinea cerută de concluzia pe care vor s-o stabilească, ci prin tot felul de permutări; în felul acesta, nu poate şti unde vrem să ajungem cu ele şi nu-şi poate lua măsuri de precauţie. Se pot utiliza şi răspunsurile sale pentru a trage din ele felurite concluzii, chiar opuse, în funcţie de natura lor. Această stratagemă e înrudită cu cea de-a patra, în măsura în care se disimulează procedeul.
Ex.: Inspectorul de poliţie, în interogatoriul său, va pune tot felul de întrebări fără nici o legătură aparentă între ele, pentru ca la sfârşit să poată desprinde concluzii care merg în sensul anchetei sale, fără ca anchetatul să-şi fi dat seama.
10. Prin antiteză.
Când ne dăm seama că adversarul respinge intenţionat întrebările care ar fi avut nevoie de un răspuns pozitiv pentru a ne susţine teza, trebuie să-l punem întrebări despre teza contrară, ca şi cum pe aceasta din urmă am vrea să o aprobe; sau cel puţin să-l punem să aleagă între cele două, în aşa fel încât să nu ştie care e teza la care vrem să adere.
Ex.: Important este să dominăm adversarul, să-l arătăm că greşeşte şi că noi avem dreptate. Putem deci să ne prefacem un timp că aderăm la teza lui, să-l sprijinim cu propriile noastre argumente, pentru ca apoi să-l găsim în eroare într-un punct care invalidează teza.
11. Inducţia.
Să-l facem pe adversar să creadă că a recunoscut el însuşi un „adevăr general admis” determinându-l să admită mai multe cazuri particulare prin inducţie.
Ex.: Oţelul este un metal solid la temperatura ambiantă. Şi aurul este un metal solid la temperatura ambiantă. La fel precum aluminiul, bronzul etc. Deci, se poate spune că toate metalele sunt solide la temperatura ambiantă.
12. Titulatura sforăitoare.
Alegem o denumire flatantă pentru a desemna teza noastră, funcţia noastră, titlul nostru. Sau, invers, utilizăm termeni murdari pentru a desemna o teză pe care căutăm să o discredităm. Un orator îşi trădează adesea dinainte intenţiile prin felul cum numeşte lucrurile.
Ex.: A-l desemna pe protestanţi drept „Biserica Unită” în vreme ce catolicii îi consideră „eretici”. A vorbi despre muncitori ca de nişte „lăudăroşi” sau despre intelectuali ca de nişte „scârţa-scârţa pe hârtie”, pentru a le discredita funcţia socială.
13. Contrastul îmbietor.
Pentru a-l face să accepte teza noastră, trebuie să-l prezentăm contrariul ei şi să-l lăsăm să aleagă, având grijă să subliniem aspectul peiorativ al acestei antiteze. Adversarul, pentru a nu lăsa impresia că cultivă arta paradoxului, nu va putea să facă altfel decât să se ralieze manierei noastre de a gândi.
Ex.: Este ca atunci când griul, aşezat lângă negru, pare alb, iar lângă alb pare negru.
14. Triumful proclamat.
Când a răspuns la mai multe întrebări fără ca aceste răspunsuri să meargă în sensul concluziei spre care tindem, îi putem juca o farsă redutabilă declarând că s-a dovedit astfel deducţia la care vroiam să ajungem, fără ca ea să rezulte, de fapt, de nicăieri. Lucrul trebuie proclamat triumfal.
Ex.: Interlocutorul va fi complet destabilizat de faptul că, negăsind nici o legătură între discurs şi concluzie, lăsăm să se înţeleagă faptul că ea nu e totuşi aşa de greu de sesizat. Are deci de ales între a pierde partida şi a părea un ins cu o gândire lentă. Sunt toate şansele să aleagă postura perdantului, pentru a da de înţeles că a priceput legătura închipuită şi a-şi păstra reputaţia de „inteligent”.
15. Ieşirea din încolţire.
Dacă am formulat o teză paradoxală pe care ne e greu să o demonstrăm, trebuie să-l prezentăm adversarului orice propoziţie exactă, însă de o exactitate nu foarte evidentă, pentru ca el s-o accepte sau să o respingă. Dacă, din neîncredere, o respinge, o declarăm absurdă şi triumfăm; dar dacă o acceptă, înseamnă că am susţinut afirmaţii rezonabile şi ne putem regla tirul în consecinţă de-aici înainte.
Sau putem să adăugăm stratagema nr. 14, afirmând astfel că paradoxul nostru e demonstrat. Pentru acest lucru e nevoie să fim de o prudenţă extremă, însă există oameni care reuşesc să practice lucrul acesta cu multă dibăcie, într-un mod instinctiv.
16. Incitarea la autodiscreditare coerentă.
Când adversarul face o afirmaţie, vom căuta să vedem dacă ea nu e într-o anumită măsură, fie şi în aparenţă, în contradicţie cu ceva ce el a spus sau a admis anterior, sau cu principiile unei şcoli sau ale unei secte căreia îi face el elogiul, sau cu actele adepţilor acestei secte, fie că sunt sincere sau nu, ori cu propriile lui fapte sau gesturi. Această stratagemă e foarte uşor de aplicat deoarece, neavând până acum posibilitatea să facă „curăţenie” în ideile lor primite de-a gata, cei mai mulţi dintre oameni sunt paradoxuri ambulante.
Ex.: Dacă argumentează în favoarea sinuciderii, îl întrebăm pe loc: „Atunci, de ce nu te sinucizi?”.
17. Introducerea unei distincţii.
Dacă adversarul se apără bine punându-ne în dificultate, putem să depăşim adesea situaţia printr-o distincţie subtilă la care nu ne gândisem înainte – presupunând că obiectul dezbaterii admite o dublă interpretare sau două cazuri distincte.
18. Deturnarea conversaţiei.
Dacă ne dăm seama că adversarul a dezvoltat o argumentaţie carei va permite să ne învingă, trebuie să-l împiedicăm să ajungă la capătul demonstraţiei întrerupând la timp cursul discuţiei, eschivându-ne sau deturnând dezbaterea spre alte afirmaţii.
Ex.: Când adversarul vă spune că greşiţi, anunţaţi-l că i s-a desfăcut un şiret la pantof.
19. Generalizarea.
Dacă adversarul ne cere în mod expres să argumentăm împotriva unui anumit aspect al afirmaţiei sale şi dacă nu avem nimic valabil de spus, trebuie să ne lansăm într-o dezbatere generală prin care arătăm că ne opunem.
Ex.: Dacă trebuie să spunem de ce o anumită ipoteză fizică nu e fiabilă, vom vorbi despre caracterul înşelător al cunoaşterii umane şi îl vom ilustra cu tot felul de exemple.
20. Conchiderea.
Dacă i-am ascultat premisele pe care le-a admis, nu trebuie să îi mai cerem şi concluzia, ci să o desprindem noi înşine; şi chiar dacă a imaginat una sau alta dintre premise, o vom considera ca admisă şi vom trage concluzia. Îi vom da astfel adversarului iluzia că aprobă de fapt această concluzie, de vreme ce e susţinută de premisele lui proprii.
21. La o întrebare stupidă, un răspuns stupid.
În cazul unui argument specios sau sofistic al adversarului de care nu suntem păcăliţi, putem desigur să-l demontăm arătând ceea ce e insidios şi înşelător în el. Preferabil este însă să-l opunem un contraargument la fel de specios şi sofistic spre a nu fi mai prejos. Căci ceea ce contează aici nu este adevărul, ci victoria.
Ex.: Dacă adversarul avansează un argument ad hominem3, e de ajuns să-l dezarmăm printr-un contraargument ad hominem; şi, în general, în loc să discutăm vreme îndelungată despre natura reală a lucrurilor, e mai rapid să producem un argument ad hominem când ni se iveşte ocazia.
