Ex.: Interlocutorul va fi complet destabilizat de faptul că, negăsind nici o legătură între discurs şi concluzie, lăsăm să se înţeleagă faptul că ea nu e totuşi aşa de greu de sesizat. Are deci de ales între a pierde partida şi a părea un ins cu o gândire lentă. Sunt toate şansele să aleagă postura perdantului, pentru a da de înţeles că a priceput legătura închipuită şi a-şi păstra reputaţia de „inteligent”.

      15. Ieşirea din încolţire.

      Dacă am formulat o teză paradoxală pe care ne e greu să o demonstrăm, trebuie să-l prezentăm adversarului orice propoziţie exactă, însă de o exactitate nu foarte evidentă, pentru ca el s-o accepte sau să o respingă. Dacă, din neîncredere, o respinge, o declarăm absurdă şi triumfăm; dar dacă o acceptă, înseamnă că am susţinut afirmaţii rezonabile şi ne putem regla tirul în consecinţă de-aici înainte.

      Sau putem să adăugăm stratagema nr. 14, afirmând astfel că paradoxul nostru e demonstrat. Pentru acest lucru e nevoie să fim de o prudenţă extremă, însă există oameni care reuşesc să practice lucrul acesta cu multă dibăcie, într-un mod instinctiv.

      16. Incitarea la autodiscreditare coerentă.

      Când adversarul face o afirmaţie, vom căuta să vedem dacă ea nu e într-o anumită măsură, fie şi în aparenţă, în contradicţie cu ceva ce el a spus sau a admis anterior, sau cu principiile unei şcoli sau ale unei secte căreia îi face el elogiul, sau cu actele adepţilor acestei secte, fie că sunt sincere sau nu, ori cu propriile lui fapte sau gesturi. Această stratagemă e foarte uşor de aplicat deoarece, neavând până acum posibilitatea să facă „curăţenie” în ideile lor primite de-a gata, cei mai mulţi dintre oameni sunt paradoxuri ambulante.

      Ex.: Dacă argumentează în favoarea sinuciderii, îl întrebăm pe loc: „Atunci, de ce nu te sinucizi?”.

      17. Introducerea unei distincţii.

      Dacă adversarul se apără bine punându-ne în dificultate, putem să depăşim adesea situaţia printr-o distincţie subtilă la care nu ne gândisem înainte – presupunând că obiectul dezbaterii admite o dublă interpretare sau două cazuri distincte.

      18. Deturnarea conversaţiei.

      Dacă ne dăm seama că adversarul a dezvoltat o argumentaţie carei va permite să ne învingă, trebuie să-l împiedicăm să ajungă la capătul demonstraţiei întrerupând la timp cursul discuţiei, eschivându-ne sau deturnând dezbaterea spre alte afirmaţii.

      Ex.: Când adversarul vă spune că greşiţi, anunţaţi-l că i s-a desfăcut un şiret la pantof.

      19. Generalizarea.

      Dacă adversarul ne cere în mod expres să argumentăm împotriva unui anumit aspect al afirmaţiei sale şi dacă nu avem nimic valabil de spus, trebuie să ne lansăm într-o dezbatere generală prin care arătăm că ne opunem.

      Ex.: Dacă trebuie să spunem de ce o anumită ipoteză fizică nu e fiabilă, vom vorbi despre caracterul înşelător al cunoaşterii umane şi îl vom ilustra cu tot felul de exemple.

      20. Conchiderea.

      Dacă i-am ascultat premisele pe care le-a admis, nu trebuie să îi mai cerem şi concluzia, ci să o desprindem noi înşine; şi chiar dacă a imaginat una sau alta dintre premise, o vom considera ca admisă şi vom trage concluzia. Îi vom da astfel adversarului iluzia că aprobă de fapt această concluzie, de vreme ce e susţinută de premisele lui proprii.

      21. La o întrebare stupidă, un răspuns stupid.

      În cazul unui argument specios sau sofistic al adversarului de care nu suntem păcăliţi, putem desigur să-l demontăm arătând ceea ce e insidios şi înşelător în el. Preferabil este însă să-l opunem un contraargument la fel de specios şi sofistic spre a nu fi mai prejos. Căci ceea ce contează aici nu este adevărul, ci victoria.

      Ex.: Dacă adversarul avansează un argument ad hominem3, e de ajuns să-l dezarmăm printr-un contraargument ad hominem; şi, în general, în loc să discutăm vreme îndelungată despre natura reală a lucrurilor, e mai rapid să producem un argument ad hominem când ni se iveşte ocazia.

      22. Petitio principii.

      Dacă ne cere să-l recunoaştem unele lucruri din care ar decurge direct problema dezbătută, trebuie să refuzăm pretinzând că în acest caz argumentum ad hominem: raţionament vicios care se referă la persoana adversarului iar nu la ideile şi poziţiile pe care le susţine.

      Ar fi vorba de un petitio principii4; căci el şi martorii disputei vor avea tendinţa să considere o propoziţie apropiată unei probleme ca fiind identică acelei probleme; îl privăm astfel de cel mai bun dintre argumentele sale.

      23. Respingerea exagerărilor.

      Contradicţia şi cearta incită uneori adversarul să ne exagereze afirmaţia. Contrazicându-l, îl putem împinge astfel să facă o afirmaţie, eventual exactă în limitele date, situată în afara adevărului: numai că, odată ce am respins această exagerare, va părea că am respins deopotrivă teza originală.

      Invers, trebuie să ne păzim de a ne lăsa antrenaţi prin contradicţie la exagerarea sau lărgirea câmpului tezei noastre. De asemenea, adesea adversarul va încerca în mod direct să restrângă limitele pe care le-am fixat: trebuie să-l oprim imediat şi să-l readucem la limitele afirmaţiei noastre.

      Petitio principii: raţionament circular, sofism în care concluzia e subînţeleasă din premise, constând în declararea ca adevărat a lucrului care abia urmează să fie demonstrat.

      Ex.: „Iată ce-am spus şi nimic în plus.” 24. Forţarea tezei.

      Teza adversarului va fi forţată spre a extrage din ea concluzii false şi a-l deforma conceptele, obţinând astfel propoziţii care nu există în ea şi care nu reflectă deloc opinia adversarului, fiind dimpotrivă absurde sau periculoase. Cum din teza lui par a decurge propoziţii care fie se contrazic între ele, fie contrazic adevărurile recunoscute, această stratagemă trece drept o respingere indirectă, o apagogie (demonstraţie prin absurd).

      25. Găsirea unei excepţii.

      Trebuie realizată o apagogie prin intermediul excepţiei. Dacă adversarul procedează prin inducţie, are nevoie de un mare număr de cazuri pentru a-şi afirma teza generală. Nu avem nevoie decât să-l punem un singur caz în contradicţie cu propoziţia, pentru ca aceasta să fie răsturnată.

      Ex.: Teza „toate rumegătoarele au coarne” excepţie a cămilei.

      E contestabilă prin unica

      26. Întoarcerea argumentului împotriva lui.

      O tehnică strălucită constă în întoarcerea propriului argument al adversarului împotriva sa, atunci când argumentul pe care vrea să-l utilizeze la sfârşit poate fi şi mai bun dacă îl întoarcem împotriva lui.

      Ex.:

      — E un copil, trebuie să fim indulgenţi cu el.

      — Tocmai pentru că e copil trebuie pedepsit, pentru a-l împiedica să deprindă obiceiuri urâte.

      27. Agravarea furiei adversarului.

      Dacă un argument îl înfurie instantaneu pe adversar, trebuie să ne străduim să împingem acel argument şi mai departe: nu numai pentru că e bine să-l înfuriem (vezi stratagema nr. 8), dar pentru că putem presupune că a atins punctul sensibil al raţionamentului său şi că pe acest punct îl vom putea cu siguranţă ataca mai abitir decât crezusem înainte.

      28. Ridiculizarea autorităţii contând pe naivitatea auditoriului.

      Stratagema aceasta e utilizabilă mai ales atunci când nişte savanţi au o dispută în faţa auditorilor ignoranţi. Stratagema constă în avansarea unei obiecţii non-valabile, dar căreia numai specialistul îi poate recunoaşte lipsa de valabilitate. Specialistul ne este adversar, nu auditorii. În ochii lor, deci, el va putea părea învins, mai ales dacă obiecţia face ca afirmaţia lui să apară într-o lumină ridicolă. Oamenii sunt întotdeauna gata să râdă, astfel că îi avem pe glumeţi de partea noastră. Pentru a demonstra nulitatea obiecţiei, adversarul va fi nevoit să facă o lungă demonstraţie urcând până la principiile ştiinţifice şi la alte date şi îi va fi dificil să se facă ascultat.

      Ex.: Adversarul afirmă: „În decursul alcătuirii formaţiunilor muntoase primitive, masa plecând de la care granitul şi tot restul acelor munţi s-a cristalizat era lichidă din pricina căldurii, deci topită. Căldura trebuia deci să fi fost în jur de 200 de grade Reaumur, iar masa s-a cristalizat deasupra suprafeţei mării care o acoperea”. Avansăm argumentul că: „la această temperatură şi chiar cu mult înainte, încă de la 80 de grade, marea de multă vreme ar fi început să fiarbă şi s-ar fi evaporat în atmosferă”. Auditoriul izbucneşte în hohote de râs. Pentru a ne învinge, adversarul va trebui să demonstreze că punctul de fierbere nu depinde numai de gradul de temperatură ci şi de presiunea atmosferică şi că aceasta din urmă, îndată ce de exemplu marea s-ar transforma în vapori de apă, ar fi crescut în aşa măsură încât n-ar mai fi existat fierbere, nici măcar la 200 de grade.

      Reaumur. Dar nu va face acest lucru, fiindcă, printre non-fizicieni, ar avea nevoie de o întreagă conferinţă.

      29. Crearea unei diversiuni (asemănătoare punctului 18)

      Dacă simţim că vom fi învinşi, trebuie să facem o diversiune, adică să începem dintr-o dată să vorbim de cu totul altceva ca şi cum asta ar face parte din subiectul dezbătut şi ar fi un argument împotriva adversarului. Lucrul se face cu discreţie dacă diversiunea are vreo legătură cu tema discutată; el se va face fără nici o prudenţă, însă, dacă nu-l priveşte decât pe adversar şi nu are nimic de-a face cu obiectul dezbaterii.

      Orice dispută între oamenii obişnuiţi ne arată că această stratagemă e aproape instinctivă. Într-adevăr, când cineva îi face reproşuri altuia, acesta nu răspunde respingându-le, ci făcând reproşuri personale adversarului său, lăsându-le deoparte pe cele pe care le-a primit, părând astfel să le recunoască temeinicia. În certuri, o astfel de diversiune nu valorează nimic pentru că lăsăm în urmă reproşurile primite, iar martorii află tot răul posibil referitor la cele două părţi prezente. În lipsă de altceva, o putem utiliza în controverse.

      Ex.:

      — Ai un nas mare!

      — Nu aşa de mare ca al tău!