Arthur SchopenhauerAforisme asupra înţelepciunii în viaţă
De întrebuinţat n-am întrebuinţat pe aceşti premergători, căci a lua de la alţii nu e obiceiul meu, cu atât mai puţin, cu cât atunci se pierde unitatea, care este sufletul scrierilor de acest fel. Dealtminteri, nu trebuie să uităm că înţelepţii tuturor timpurilor ne-au dat totdeauna aceleaşi poveţe, iar nebunii – marea majoritate a tuturor timpurilor – au răspuns totdeauna cu aceleaşi fapte, adică cu fapte contrarii; şi aşa vor rămâne lucrurile şi de acum înainte. De aceea zice Voltaire: „Nous laisserons ce monde-ci aussi sot et aussi méchant que nous l’avons trouvé en y arrivant”.
Împărţire fundamentală.
Pe scenă unul face pe prinţ, altul pe ministru, altul pe slugă, sau pe soldat, sau pe general, etc. Dar aceste deosebiri sunt numai pe dinafară; înăuntru, în miezul unei astfel de înfăţişări, se află la toţi acelaşi lucru: un biet comediant cu grijile şi nevoile lui. În viaţă este tot aşa. Deosebirile rangului şi ale avuţiei dau fiecăruia un rol deosebit de jucat, fără a produce însă vreo deosebire internă în fericirea şi liniştea sufletească, ci şi aici se găseşte în fiecare din noi acelaşi sărman muritor, cu nevoile şi neajunsurile lui, car în privinţa materiei sunt felurite la feluriţi oameni, dar în privinţa formei, adică a adevăratei firi, sunt cam aceleaşi pentru toţi, deşi cu diferenţe de grad; şi nici măcar diferenţele de grad nu se iau după starea socială sau după bogăţie, adică după rol. Căci tot ce există şi se întâmplă pentru un om, există nemijlocit numai în conştiinţa lui şi se întâmplă numai pentru dânsa; astfel este evident că cel dintâi element esenţial va fi calitatea conştiinţei însăşi, de la care va atârna în mai toate cazurile mai mult decât de la formele şi figurile ce se înfăţişează în ea. Toată strălucirea şi toate petrecerile, oglindite în conştiinţa tâmpită a unui nerod, sunt foarte sărace faţă cu conştiinţa lui Cervantes, când scria el pe Don Quijote într-o temniţă întunecată. Partea obiectivă a actualităţii şi realităţii este aşezată în mâna sorţii şi prin urmare schimbătoare; cea subiectivă suntem noi înşine, de aceea ea este esenţial neschimbătoare.
Astfel viaţa fiecărui om, cu toate schimbările şi prefacerile dinafară, are totdeauna acelaşi caracter şi se poate compara cu un şir de variaţii pe o singură temă. Din individualitatea sa nu poate ieşi nimeni. Şi precum animalul, în orice împrejurare l-ar pune, rămâne mărginit în cercul cel strâmt, în care natura i-a închis fire în mod neschimbător (din care cauză d. E. Dorinţa noastră de a face plăcere unui animal iubit rămâne totdeauna în margini foarte strâmte, potrivite tocmai cu acele margini ale firii şi conştiinţei lui): tot aşa şi omul: prin individualitatea sa îi este de mai înainte hotărâtă măsura fericirii putincioase. Îndeosebi marginile puterilor sale intelectuale i-au fixat capacitatea pentru plăcerile mai înalte o dată pentru totdeauna. Dacă sunt strâmte, atunci toate ostenelile dinafară, tot ce face omul, tot ce face soarta pentru el nu va fi în stare de a-l ridica peste măsura fericirii şi tihnei obişnuite, jumătate omeneşti, jumătate animalice: el rămâne îndreptat spre plăcerea trupească, spre viaţa intimă şi plăcută a familiei, spre relaţiile sociale de rând şi petrecerile vulgare. Chiar cultura nu va putea să-l întindă prea mult, deşi întrucâtva, acel orizont sufletesc; căci plăcerile cele mai înalte, mai felurile şi mai statornice sunt cele intelectuale, oricât ne-am înşela noi în tinereţe în privinţa lor; aceste însă atârnă mai ales de la puterea intelectuală. De aici se vede cât de mult are a face fericirea cu ceea ce suntem, cu individualitatea noastră, pe când mai adeseori se ţine în seamă numai soarta noastră, numai ceea ce avem sau ce reprezentăm. Soarta însă se poate îndrepta; afară de aceasta, cine-şi are avuţiile înăuntrul lui, nu va cere mult de la ea; iar nerodul rămâne nerod, tâmpitul tâmpit până la sfârşitul vieţii, măcar de-ar fi în rai şi înconjurat de hurii. De aceea zice Goethe: „Popor, slugă şi stăpân, toţi o spun în felul lor: cea mai mare fericire a omului pe pământ este numai propria personalitate.”
Că pentru plăcerea şi fericirea noastră elementul subiectiv este cu mult mai esenţial decât cel obiectiv, se arată în toate: începând de la vorba cunoscută, că foamea e cel mai bun bucătar, sau că bătrânul vede cu nepăsare femeia ce farmecă pe tânăr şi înălţându-ne până la viaţa geniilor şi a sfinţilor. Mai ales sănătatea covârşeşte toate bunurile materiale şi toate foloasele poziţiei sociale într-atât, încât, zău! Un cerşetor sănătos e mai fericit decât un împărat bolnav. Un temperament liniştit şi voios, izvorât dintr-o sănătate deplină şi dintr-o organizare fericită, o minte luminată, vie, pătrunzătoare şi dreaptă, o voinţă cumpătată şi blândă şi în urma ei o conştiinţă curată – aceste sunt însuşiri pe care nici rangul, nici avuţia nu le poate locui. Căci, lucru evident, ceea ce este fiecine pentru sine însuşi, ceea ce-l rămâne şi în singurătate şi ce nimeni nu-l poate da nici lua, este pentru dânsul mai de căpetenie, decât ceea ce posedă sau decât tot ce poate fi el în ochii altora. Un om de spirit, în deplină singurătate, are o petrecere foarte bună cu propriile sale gânduri şi fantezii, pe când un cap tâmpit nu poate scăpa de chinul urâtului nici cu cea mai felurită schimbare de societăţi, privelişti, plimbări şi petreceri. Un caracter bun, măsurat şi blând, poate să fie mulţumit în împrejurări strâmtorate; pe când cel lacom, pizmuitor şi răutăcios, nu va fi mulţumit nici în mijlocul tuturor avuţiilor. Iar dacă e vorba de un om care simte pururi în sine o individualitate extraordinară şi eminentă prin inteligenţa ei, pentru acela mai toate plăcerile dorite de alţii sunt cu totul de prisos, ba chiar o sarcină neplăcută. De aceea zice Horaţiu despre sine: „Sunt mulţi oameni care n-au pietre scumpe, marmură, fildeş, tablouri şi statuie din Tyrrhenia, bani şi veşminte colorate cu purpură, dar este şi unul care nici nu vrea să le aibă”.
Şi Socrate, la privirea unor obiecte de lux expuse la vânzare, a zis: „Câte lucruri mai sunt, de care n-am eu trebuinţă!”
Aşadar, condiţia dintâi şi cea de căpetenie pentru fericirea vieţii noastre este ceea ce suntem, personalitatea; – fie numai fiindcă este statornică şi lucrează în toate împrejurările şi fiindcă nu este supusă sorţii, ca bunurile din celelalte două rubrici şi nu ni se poate răpi. În acest înţeles valoarea ei se poate numi absolută, în opoziţie cu valoarea numai relativă a celorlalte două. De aici urmează că binele sau răul, ce-l pot aduce unui om împrejurările dinafară, este mult mai mic decât se crede.
Singurul lucru, ce în această privinţă stă în puterea noastră, este de a ne întrebuinţa personalitatea dată spre cel mai mare folos ce-l îngăduie, urmărind numai scopurile care-l corespund, căutând modul dezvoltării ca este tocmai potrivit cu ea şi ferindu-ne de toate celelalte, alegând prin urmare condiţia socială, ocupaţia şi traiul cu care se poate împăca.
Un om înzestrat cu o putere musculară neobişnuită, dacă este silit de împrejurări să aibă o ocupaţi sedentară, vreo meserie migăloasă, sau să facă studii sau lucrări intelectuale, care cer alt soi de facultăţi, rămase înapoi în firea lui, cu alte cuvinte dacă este silit să lase neîntrebuinţate tocmai puterile lui cele covârşitoare, se va simţi nefericit pentru toată viaţa; şi mai nefericit acela în care facultăţile intelectuale covârşesc cu mult pe celelalte şi care se vede totuşi silit să le lase nedezvoltate şi neîntrebuinţate, pentru a se deda la vreo speculă de rând unde nu se cer, necum la lucrări trupeşti, pentru care puterile sale nu sunt de ajuns. Însă aici, mai ales în tinereţe, trebuie să ne ferim de o prea mare încredere şi să nu ne atribuim o îmbelşugare de facultăţi, pe care poate nu o avem.
Dar din precumpănirea hotărâtă a rubricii noastre dintâi asupra celorlalte două urmează încă regula că este mai înţelept a stărui întru păstrarea sănătăţi şi dezvoltarea facultăţilor, decât întru dobândirea avuţiei; ceea ce însă nu trebuie să se întoarcă în înţelesul greşit că adică să nu ne îngrijim de agonisirea celor trebuincioase. La dreptul vorbind, bogăţia cea mai mare face puţin pentru fericirea noastră; din care cauză mulţi bogaţi se simt nefericiţi, fiindcă sunt fără cultura minţii, fără cunoştinţe şi de aceea fără un interes obiectiv, care să-l pună în stare a se ocupa intelectual. Căci ceea ce ne mai poate da bogăţia pentru îndestularea trebuinţelor reale şi fireşti, este de puţină însemnătate pentru adevăratul nostru bine; din contră, îl împiedică prin multele şi neapăratele griji ce le aduce cu sine păstrarea unei averi prea mari. Totuşi oamenii caută de o mie de ori mai mult a dobândi bogăţie decât cultura minţii; pe când, desigur ceea ce suntem face mult mai mult pentru fericirea noastră decât ceea ce avem. Pe mulţi îi vedem în mişcare neobosită, harnici ca furnicile, lucrând de dimineaţa până seara pentru a-şi mai spori bogăţia. Tot ce trece peste orizontul strâmt al mijloacelor pentru a cest scop, le rămâne necunoscut; mintea lor este închisă, de aceea neprimitoare de alte gândiri i simţiri. Plăcerile cele mai înalte, cele spirituale, le sunt străine; şi în zadar caută a le înlocui prin cele trecătoare, senzuale, ce şi le îngăduie din când în când şi care le cer timp puţin şi bani mulţi. La sfârşitul vieţii, ca un rezultat al ei au, ce e drept, o grămadă foarte mare de bani înaintea lor, pe care o lasă acum moştenitorilor ca să o mai mărească sau poate să o risipească. O astfel de viaţă, deşi cel ce o duce îşi dă un aer cât se poate de serios şi important, este tot aşa de nebună ca o viaţă al cărei simbol ar fi fost de-a dreptul masca arlechinului.
Aşadar, ceea ce are fiecare în sine însuşi este lucrul cel mai de căpetenie pentru fericirea vieţii sale. Numai fiindcă această înzestrare de la natură este adeseori aşa de mică, mai toţi din cei scăpaţi din luptele pentru existenţa zilnică sunt tot aşa de nefericiţi ca cei ce se află încă în acele lupte. Goliciunea sufletului lor, seceta conştiinţei, sărăcia minţii îi împinge spre societăţi care sunt compuse din acelaşi soi de oameni, căci similis simili gaudet. Apoi numai îi vezi alergând în gloată după petreceri şi distracţii, pe are le caută mai întâi în plăceri senzuale, în desfătări de tot felul şi mai pe urmă în desfrânări. Izvorul ispitirii fără margini, prin care atâţia copii de familie din părinţi bogaţi îşi pierd moştenirea cea mare, adese în câteva luni, nu este altul decât urâtul ce se naşte din descrisa goliciune şi sărăcie a minţii. Asemenea tineri au fost trimişi în lume bogaţi dinafară, dar săraci dinăuntru şi au căutat în zadar a îndeplini prin bogăţia externă pe cea internă, voind a primi toate dinafară – analog bătrânilor care caută a se întări prin exalaţiile fetelor tinere. Cu acest chip sărăcia dinăuntru a produs, în sfârşit şi pe cea dinafară.
Despre ceea ce este cineva.
Ceea ce are cineva în sine, în scurt personalitatea şi valoarea ei, este singurul lucru de-a dreptul hotărâtor pentru fericirea şi binele său. Toate celelalte sunt indirecte; de aceea efectul lor se şi poate nimici, dar niciodată efectul personalităţii. Şi tocmai de aceea invidia îndreptată în contra calităţilor personale este cea mai neîmpăcată, precum se şi ascunde cu cea mai mare îngrijire. Apoi numai calitatea conştiinţei este statornică şi nestrămutată şi individualitatea influenţează fără întrerupere, fără încetare, mai mult sau mai puţin în fiecare moment; toate celelalte lucrează numai vremelnic, la întâmplare, în treacăt şi mai sunt şi supuse schimbării şi încetării; de aceea zice Aristotel: natura este eternă, nu împrejurările (Eth. Eud. VII, 2). De aici se explică pentru ce o nefericire, care ne loveşte cu totul fără vina noastră şi de dinafară, o răbdăm cu mai mult cumpăt decât pe cea provenită din vina noastră, căci soarta se poate schima, dar firea niciodată. Astfel bunurile personale, precum este un caracter nobil, un cap deştept, un temperament fericit, o dispoziţie voioasă şi un trup bine organizat şi sănătos, cu un cuvânt: „mens sana în corpore sano” (Juvenal, Sat. X, 356), sunt cele mai însemnătoare pentru fericirea noastră, din care cauză ar trebui să stăruim cu mult mai mult întru păstrarea şi dezvoltarea lor, decât întru dobândirea bunurilor materiale şi a reputaţiei.
Compararea impresiei, ce ne-o fac aceleaşi lucruri sau întâmplări, când suntem sănătoşi şi æn putere, cu aceea ce ne-o fac atunci când prin boală am ajuns a fi posomorâţi şi slabi, ne învaţă cât de mult atârnă fericirea noastră de la o dispoziţia veselă şi prin urmare de la starea sănătăţii. Nu ceea ce sunt lucrurile obiectiv şi în realitate, ci numai ceea ce sunt pentru noi, în impresia noastră, ne dă fericire sau nefericire; aceasta ne-o spune vorba lui Epictet, că „pe oameni nu-l mişcă lucrurile, ci părerea lor despre lucruri”. Dar îndeobşte nouă zecimi ale fericii noastre ne vin numai din sănătate. Cu ea toate sunt un izvor de plăcere; fără de ea, nici un lucru, oricare ar fi, nu ne este plăcut şi chiar bunurile subiective, însuşirile minţii, ale inimii şi ale temperamentului, la o stare bolnăvicioasă ajung a fi împuţinate şi micşorate. De aceea e lucru cu temei că ne întrebăm unii cu alţii, cum ne aflăm şi ne dorim sănătate; căci în adevăr aceasta este cea dintâi şi cea mai însemnată trebuinţă pentru fericirea omenească. De aici însă urmează că este nebunia nebuniilor să-şi jertfească cineva sănătatea pentru orice ar fi, pentru agonisire, pentru înaintare, pentru erudiţie, pentru glorie, necum pentru plăcerile trupeşti şi trecătoare; din contră, toate trebuie să-l dea întâietatea.
Aceeaşi deosebire o face Platon prin cuvintele dyscolos şi eucolos. Ea se poate reduce la impresionabilitatea, foarte deosebită la deosebiţii oameni, pentru lucrurile plăcute şi pentru cele neplăcute, în urma căruia unul este încă în stare să râdă acolo unde altul ar ajunge aproape la disperare; şi anume susceptibilitatea pentru impresiile plăcute este de regulă mult mai slabă, cu cât este mai tare cealaltă şi viceversa. La o deopotrivă putinţă ca un lucru să se sfârşească bine sau rău, cel dyscolos se va supăra sau se va mâhni dacă sfârşitul este rău, iar dacă este bun, nu se va bucura; cel eucolos, dimpotrivă, nu se va supăra nici nu se va mâhni la cel rău, iar la cel bun se va bucura. Dacă celui dyscolos i se împlinesc nouă din zece dorinţe, el nu se bucură de cele nouă, ci se necăjeşte de acea unică neîmplinită; cel eucolos, dimpotrivă, când i se strică nouă şi izbuteşte una, se bucură de această şi ştie să se mângâie de celelalte. Dar precum nu este uşor să existe vreun rău fără nici o compensaţie, aşa vedem şi aici, că cei dyscoli, adică caracterele posomorâte şi fricoase, deşi vor avea să sufere mai multe rele şi dureri închipuite, însă vor avea mai puţine rele decât cei veseli şi fără griji; căci cine vede toate în negru, cine se teme totdeauna de nenorociri şi se pregăteşte astfel a întâmpina viitorul, nu se va înşela aşa de des, precum se înşeală cel ce vede toate în culori trandafirii. Când însă o afecţiune bolnăvicioasă a sistemului nervos sau a organelor mistuirii întăreşte încă dyscolia înnăscută, atunci aceasta poate ajunge la un grad în care indispoziţia statornică produce dezgustul de viaţă şi aplecarea spre sinucidere. Sinuciderea se întâmplă atunci după cea mai mică neplăcere; ba în gradele cele mai înalte ale răului nici nu se cere vreuna, ci numai în urma indispoziţiei statornice se hotărăşte sinuciderea şi se săvârşeşte cu un sânge rece şi cu o siguranţă aşa de mare, încât bolnavul, care în acest stadiu este de regulă şi pus sub pază, se foloseşte în preocuparea sa neîntreruptă de cel dintâi moment nepăzit spre a apuca, fără şovăire, fără luptă sau frică, acel mijloc de uşurare firesc şi dorit pentru starea în care se află. Pe larg descrie Esquirol aceasta în cartea sa Les maladies mentales. Pe de altă parte însă şi omul cel mai sănătos, poate şi cel mai vesel, este în stare, după împrejurări, să se hotărască la sinucidere, când adică mărimea suferinţelor sau a nefericirii covârşeşte spaima morţii. Deosebirea stă numai în mărimea motivului îndemnător, care se află în proporţie inversă cu dyscolia. Cu cât este mai mare dyscolia, cu atât poate să fie mai mic motivul, poate chiar să ajungă să fie nul; dimpotrivă, cu cât este mai mare eucolia şi sănătatea ce o sprijină, cu atât ocazia externă este mai hotărâtoare. Astfel există gradări nesfârşite între cele două extreme ale sinuciderii, de la cea cauzată prif creşterea bolnăvicioasă a dyscoliei înnăscute până la aceea a omului sănătos şi vesel, săvârşită numai în urma împrejurărilor dinafară.
Cu sănătatea seamănă în parte frumuseţea. Deşi această însuşire personală nu contribuie de-a dreptul la fericirea noastră, ci numai indirect, prin impresia asupra altora, ea este totuşi de mare însemnătate, chiar şi la bărbaţi. Frumuseţea este o scrisoare de recomandaţie deschisă, care ne câştigă inimile de mai înainte; mai ales ei i se aplică versul lui Homer (Ilias, III, 65).
„Nu sunt de dispreţuit falnicele daruri ale zeilor; ei singuri le dau şi nu muritorii şi le pot lua după placul lor”.
Cea mai generală privire ne arată doi duşmani ai fericiri omeneşti: durerea şi urâtul. Şi aici vedem că în proporţia în care izbutim să ne depărtăm ne unul din ei, ne apropiem de celălalt şi viceversa, aşa încât viaţa noastră înfăţişează în adevăr o oscilaţie mai mare sau mai mică între amândouă. Aceasta vine din îndoitul antagonism, în care stau către olaltă: unul dinafară sau obiectiv şi altul dinăuntru, sau subiectiv. Adică dinafară, nevoia şi lipsa nasc durerea; dimpotrivă siguranţa şi prisosul nasc urâtul. De aceea vedem poporul de jos într-o luptă necurmată cu nevoia, aşadar cu durerea, iar clasele bogate şi înalte în luptă veşnică, adesea chiar disperată, cu urâtul. Viaţa nomadă, care este un semn al treptei celei mai de jos a civilizaţiei, se iveşte iarăşi pe treapta cea mai de sus în viaţa „turiştilor”, în călătoriile ajunse la modă. Cea dintâi s-a născut din nevoie, cea din urmă din urât.
Iar antagonismul dinăuntrul sau cel personal al celor doi duşmani ai fericirii omeneşti provine din proporţia inversă, în care se află la fiecare om susceptibilitatea pentru amândouă după gradul inteligenţei lui. Căci tâmpirea minţii este totdeauna unită cu tâmpirea impresiilor şi cu lipsa de excitabilitate, ceea ce face pe om mai puţin primitor pentru dureri şi înstrăinări de tot felul şi de tot gradul; dar din aceeaşi tâmpire intelectuală se produce pe de altă parte acel gol sufletesc, întapărit pe cele mai multe feţe şi manifestat prin pândirea necurmată după orice întâmplare dinafară, fie cea mai neînsemnată – gol, care este adevăratul izvor al urâtului şi e totdeauna setos de excitări externe, pentru a-şi pune minte şi inima prin ceva în mişcare. De aceea nici nu este delicat în alegere; precum dovedeşte nemernicia distracţiilor, după care aleargă oamenii, ca şi soiul petrecerilor şi al conversaţiei lor; tot de aici se naşte şi mulţimea de pierde-vară şi de gură-cască. Mai ales această goliciune sufletească deşteaptă dorul de adunări, petrecerile, plăcerile şi luxul de tot felul, ce pe mulţi îi duce la risipă şi pe urmă la sărăcie. De această rătăcire fereşte mai sigur bogăţia internă, bogăţia minţii; căci mintea, cu cât se apropie mai mult de eminenţă, cu atât lasă mai puţin loc urâtului. Iar mişcarea nesfârşită a gândirilor, jocul lor preînnoit la fiecare ocazie externă sau internă, puterea şi tendinţa spre combinaţii tot mai felurite ale lor, scutesc capul cel eminent cu desăvârşire de apropierea urâtului, afară poate de momentele de oboseală. Însă, pe de altă parte, inteligenţa mai înaltă are de condiţie directă şi o sensibilitate mai înaltă şi are rădăcina ei într-o mai mare violenţă a voinţei, prin urmare a pasiunilor; din împreunarea ei cu aceste se produce o tărie mult mai mare a tuturor afectelor şi o impresionabilitate înmulţită nu numai pentru durerile morale, ci şi pentru cele fizice, chiar o nerăbdare mai mare la orice piedică sau numai la greutăţi; şi toate aceste se sporesc încă prin vioiciunea tuturor reprezentărilor, aşadar şi a celor neplăcute, provenită din tăria fanteziei.
Cele zise mai sus se aplică în aceeaşi propoziţie la toate gradele intermediare, care împlinesc spaţiul larg de la omul cel mai nerod până la cel mai mare geniu şi prin urmare fiecine este, obiectiv şi subiectiv, cu atât mai aproape de unul din izvoarele suferinţei omeneşti, cu cât este mai departe de celălalt. Pornirea sa firească îl va îndemna în această privinţă a-şi întocmi pe cât pe cât se poate lumea dinafară după cea dinăuntru, adică a se pregăti mai bine la întâmpinarea acelui izvor de rele, la care este mai uşor expus. Omul inteligent va dori mai întâi de toate lipsă de durere, linişte şi repaus, se va feri de a fi insultat de alţii, va căuta doar o viaţă liniştită, modestă, însă pe cât se poate de netulburată şi prin urmare, după ce va fi început să cunoască aşa-numiţii oameni, se va retrage din lume şi, dacă are o mare inteligenţă, va preferi chiar singurătatea. Căci cu cât cineva are mai mult în sine, cu atât îi trebuie mai puţin dinafară şi cu atât îi pot fi şi ceilalţi de mai puţină importanţă. Astfel eminenţa spiritului conduce la insociabilitate. Dacă s-ar putea suplini calitatea societăţii prin cantitate, atunci ar fi cu putinţă să trăieşti chiar în lumea cea mare; însă, din nenorocire, o sută de nebuni în5tr-o grămadă nu fac un singur om cuminte. Omul din celălalt extrem, dimpotrivă, îndată ce nevoia îl va lăsa să răsufle, va căuta petreceri şi societăţi cu orice preţ şi se mulţumi uşor cu toate, ferindu-se mai ales de sine însuşi. Căci în singurătate, unde fiecare este redus numai la sine, se arată ceea ce are în sine însuşi. Acolo nerodul în purpură oftează sub sarcina grea a individualităţii sale nemernice, pe când omul superior însufleţeşte şi înveseleşte cu gândurile sale cea mai searbădă societate. De aceea este foarte adevărat ceea ce zice Seneca: „Omnis stultitia laborat fastidio sui” (Ep. 9), asemenea şi vorba lui Iisus Sirah: „Viaţa nebunului e mai rea decât moartea”. Aşa vom afla pururi că fiecare om este sociabil în proporţia în care este sărac la minte şi îndeobşte om de rând, căci în lume nu ne prea rămâne altă alegere decât între singurătate şi înjosire.
Deoarece creierii se arată ca parazitul sau pensionarul organismului întreg, timpul liber sau răgazul ce şi l-a dobândit omul, fiindcă îi permite mişcarea liberă a conştiinţei şi individualităţii, este rodul şi câştigul întregii sale existenţe, alcătuită, dealtminteri, numai din muncă şi din osteneală. Însă la cei mai mulţi oameni ce iese din răgazul lor? Urât şi tâmpire, dacă n-au la îndemână plăceri senzuale sau nimicuri; răgazul lor este acel „ozio lungo d’uomini ignoranti”, despre care vorbeşte Ariost. Oamenii de rând caută numai să petreacă timpul, cei de talent să-l întrebuinţeze. Cauza, pentru care capetele cele nemărginite sunt aşa de expuse urâtului, este că intelectul lor nu e nimic alta decât un medium al motivelor pentru voinţă. Dacă deocamdată nu sunt motive la mijloc, voinţa stă nemişcată şi intelectul e amorţit, fiindcă nu se pot pune în lucrare de la sine; rezultatul este o stagnare grozavă a tuturor puterilor în întregul om.
— Urâtul. Pentru a-l combate, se pun înaintea voinţei nişte motive mici, provizorii şi închipuite după plac, pentru a o deştepta ş a deştepta şi intelectul, care trebuie să le perceapă; aceste se raportă la motivele cele adevărate şi fireşti ca banii de hârtie la cei de aur, fiindcă valoarea lor este convenţională. Asemenea motive, iscodite pentru asemenea scop, sunt jocurile de cărţi şi altele. Dacă lipsesc şi aceste, omul mărginit îşi ajută prin alte mişcări, învârteşte bastonul, bate toba cu degetele, se joacă cu tot ce-l stă în îndemână. Şi ţigara este menită a ţinea locul ideilor. Pentru aceea, în toate ţările ocupaţia de căpetenie a societăţii a ajuns să fie jocul de cărţi; el este măsura valorii oamenilor şi falimentul declarat al ideilor. Neavând adică idei de schimbat, ei schimbă cărţi şi cată să-şi ia unul altuia banii din pungă. O, neam nemernic! Însă pentru a nu fi nici aici nedrept, nu vreau să trec cu vederea o scuză ce s-ar putea aduce jocului de cărţi, că este adică o pregătire la jocul lumii şi al afacerilor, întrucât ne învaţă arta de a întrebuinţa împrejurările impuse de soartă (cărţile) pe cât se poate de bine, pentru a scoate din ele cât se va putea mai mult şi a ne deprinde astfel la păstrarea cumpătului (contenance), dându-ne un aer vesel când sunt cărţile rele. Dar pe de altă parte, jocul de cărţi demoralizează din aceeaşi cauză. Scopul jocului este de a câştiga averea celuilalt în orice mod, prin orice şiretlic şi tertip. Însă obiceiul de a se purta astfel la joc prinde rădăcini mai adânci, trece în viaţa practică şi jucătorul ajunge cu încetul a privi toate lucrurile, unde este vorba de proprietate, ca o partidă de cărţi şi a crede că-l este iertat să se folosească de orice atout ce-l are în mână, numai să nu fie oprit de lege. Dovezi ne dă viaţa socială în toate zilele. Fiindcă dar, după cum am zis, răgazul este floarea sau mai bine rodul vieţii fiecăruia, ce singur îl face stăpân pe sine însuşi, sunt binecuvântaţi oamenii cari şi au atunci de ce să se bucure în propria lor conştiinţă, pe când celor mai mulţi nu le rămâne în timpul lor liber decât un soi de om, cu care nu-l chip să faci ceva, care moare de urât şi-şi este sieşi cea mai mare povară. Să ne bucurăm dar „fraţilor, că nu suntem feciori ai roabei, ci ai femeii slobode”. (Gal. 4, 31).
Apoi, precum acea ţară este cea mai fericită, căreia îi trebuie mai puţin import sau nici unul, asemenea este şi omul, care se mulţumeşte cu bogăţia sa dinăuntru şi nu are trebuinţă pentru petrecerea sa de mulţi alţii sau mai bine de nimeni, căci astfel de import de la alţii şi dinafară este costisitor, ne face atârnaţi, aduce primejdii, căşunează supărări şi, în sfârşit, tot nu este decât o compensaţie re pentru productele de pe pământul propriu. De la alţii, de la lumea dinafară, nu trebuie să aşteptăm mult în nici o privire. Ceea ce poate fi un om pentru altul, e foarte puţin lucru; la urma urmelor, fiecine rămâne tot singur şi toată întrebarea este atunci, cine rămâne singur. Şi aici se potriveşte ceea ce a zis Goethe (Wahrheit und Dichtung, vol. 3, p. 474), că la urma urmelor omul se află totdeauna redus la sine însuşi, sau cum zice Oliver Goldsmith: „Fericirea ne-o facem sau ne-o găsim, fiind mărginiţi în noi înşine oriunde ne-am afla”.
(The Traveller, v. 431)
Cel mai bun ajutor şi cel mai mare sprijin trebuie dar fiecine să şi-l găsească în sine. Cu cât izbuteşte mai mult întru aceasta şi prin urmare cu cât îşi află mai mult izvoarele petrecerii în sine însuşi, cu atât este mai fericit. Foarte bine zice Aristotel (Eth. Eud., VII, 2): fericirea este a celor ce-şi sunt sieşi de ajuns. Căci toate izvoarele externe de fericire şi de plăceri sunt după firea lor foarte nesigure, grele, dacă nu primejdioase, trecătoare şi supuse întâmplării şi pot să înceteze în împrejurările cele mai priincioase; întreruperea lor este chiar neapărată, fiindcă nu pot să fie în orice moment la îndemână. Apoi la bătrâneţe se pierd cu necesitate mai toate; atunci ne părăseşte amorul, ne părăsesc glumele, dorul de călătorii, plăcerea pentru cai şi gustul pentru societăţi; chiar şi prietenii şi rudele ni-l răpeşte moartea. Atunci se naşte mai mult decât oricând întrebarea: ce are cineva în sine? Căci aceasta se va păstra mai îndelung, precum şi este şi rămâne în oricare altă vârstă adevăratul izvor nesecat al fericirii. Ştiut este, dealtminteri, la cât de puţin ne putem aştepta în lumea aceasta; de nevoi şi de dureri este plină şi pe cei ce au scăpat de ele îi pândeşte urâtul din toate unghiurile. Răutatea ţine îndeobşte cârma în lume şi glasul nebunilor se aude mai tare. Soarta e crudă şi oamenii sunt mişei. Într-o lume astfel întocmită, cel ce preţuieşte mult în sine, seamănă unei odăi vesele, luminate şi încălzite, în mijlocul gerului unei nopţi de iarnă. A avea, prin urmare, o individualitate distinsă şi bine înzestrată, mai ales a avea mult spirit, este fără îndoială soarta cea mai fericită pe pământ, oricât de deosebită ar fi în comparare cu soarta cea mai strălucită. A fost doar o vorbă înţeleaptă, pe care regina Christina de Suedia, în vârstă abia de nouăsprezece ani, a zis-o în privinţa lui Descartes, deşi nu-l cunoştea decât dintr-o singură scriere a lui şi după spusa altora, dar îl ştia trăind de multă vreme în cea mai mare singurătate în Olanda: „Mr. Descartes est le plus heureux de tous les hommes, et sa condition me sembles digne d’envie.” (Vie de Descartes)
Atâta numai, că împrejurările dinafară, precum erau şi la Descartes, să fie destul de priincioase pentru a lăsa omului putinţă să se aibă pe sine însuşi şi să se bucure de sine. Din care cauză şi Koheleth zice: „Înţelepciunea este bună pe lângă o moşie părintească şi ajută pe om ca să se bucure de soare”. Cine, dar, prin favoarea naturii şi a împrejurărilor, a avut parte de această soartă, va veghea cu toată luarea-aminte ca izvorul dinăuntru al fericirii sale să-l rămână accesibil şi pentru aceasta se cere neatârnare şi timp liber. Pe aceste dar şi le va răscumpăra bucuros prin cumpătare şi economie; cu atât mai mult, cu cât el nu este, ca ceilalţi, mărginit în izvoarele dinafară ale plăcerilor. De aceea perspectiva de funcţii, bani, favoruri şi aplauzele lumii nu-l va îndupleca să se piardă pe sine însuşi, pentru a se potrivi intenţiilor celor de rând sau gustul celui rău al oamenilor. La întâmplare va face ca Horaţiu în epistola către Maecenas. Este o mare nebunie să pierzi înăuntru pentru ca să câştigi exterior, adică să-ţi dai liniştea, timpul liber şi neatârnarea în totul sau în mare parte pentru strălucire, rang, fală, titluri şi onoruri. Aceasta însă a făcut-o Goethe. Pe mine m-a condus geniul cu tărie spre cealaltă parte.
Adevărul explicat aici, că fericirea fiecărui om izvorăşte mai ales dinăuntrul lui, se întăreşte şi prin observarea foarte dreaptă a lui Aristotel în Etica Nicomachee, că orice fel de plăcere presupune o activitate fără de care nu poate exista. Această doctrină a lui Aristotel, că fericirea unui om consistă în întrebuinţarea liberă a facultăţii sale predomnitoare, se află reprodusă şi în rezumatul ce ni-l dă Stobaeus despre Etica peripatetică, când zice d. e. că „fericirea este funcţionarea facultăţilor după virtutea (areth) ce o au de a produce lucrări pline de rezultat”, adăugând explicarea că acea areth sau virtute însemnează orice putere eminentă. Însă destinaţia primitivă a puterilor, cu care a înzestrat natura pe om, este lupta în contra nevoilor ce-l ameninţă din toate părţile. Când această luptă încetează pentru câtva timp, puterile neocupate îl apasă ca sarcină; el trebuie să se joace cu ele, adică să le întrebuinţeze fără scop; altminteri cade în celălalt izvor al suferinţei omeneşti, în urât. De aceea urâtul chinuieşte mai ales pe oamenii bogaţi din societatea mai înaltă, despre a căror mizerie ne-a dat Lucretius o descriere ce se potriveşte şi astăzi cu cele ce le vedem petrecându-se zilnic în oraşele mari: „Numai îl vezi ieşind din palatul său, fiindcă i se urâse acasă şi în curând întorcându-se înapoi, căci nu petrece mai afară de acasă. Apoi pune să-l înhame telegarii şi îi mână în goană la moşia din apropiere parcă i s-ar fi aprins casele şi ar da zor să stingă focul; dar abia ajuns pe pragul uşii, începe să caşte şi sau se culcă şi doarme dus ca să-şi uite urâtul, sau se întoarce iarăşi în goană ca să revadă oraşul”.
Acest soi de oameni, cât sunt tineri, se îndeletnicesc cu puterea musculară şi cu cea genitală. Dar mai târziu nu rămân decât puterile intelectuale; dacă lipsesc acestea sau lipseşte dezvoltarea lor sau materialul adunat pentru aplicare lor, atunci nevoia este mare. Fiindcă însă voinţa este singura putere veşnic nesleită, se pune acum în ea mişcare prin deşteptarea pasiunilor, d. e. prin jocuri de noroc, acest viciu într-adevăr înjositor. Ca regulă generală însă, orice om fără ocupaţie va alege, după cum e felul puterilor predomnitoare în el, un anume joc pentru distracţia lui, de exemplu: popice sau şah; vânătoare sau pictură; alergări de cai sau muzică; joc de cărţi sau poezie; heraldică sau filozofie, etc. Putem chiar cerceta fiziologic această deosebire, ducându-ne până la rădăcina tuturor manifestărilor de puteri omeneşti, aşadar la cele trei puteri fiziologice fundamentale şi privindu-le acum în jocul lor fără scop. Atunci ni se arată că izvoarele a trei feluri de plăceri posibile, dintre care fiecare om, după predomnirea uneia sau alteia din acele puteri, îşi va alege felul potrivit cu sine. Întâi dar plăcerile puterii productive; ele consistă în mâncare, băutură, mistuire, odihnă şi somn. Sunt chiir popoare întregi cărora alte popoare le atribuie aceste plăceri ca însuşiri naţionale. Al doilea, plăcerile iritabilităţii; ele consistă în exerciţii corporale, plimbare, salt, trântă, danţ, scrimă, călărie şi jocuri atletice de tot felul, precum şi în vânătoare şi chiar în luptă şi război. Al treilea, plăcerile sensibilităţii; ele consistă în contemplare, cugetare, simţire, în compuneri de poezii, în pictură şi artă plastică, în muzică; în învăţare, citire, meditare, invenţii, filozofie, etc. Asupra valorii, gradului, duratei fiecăreia din aceste petreceri se pot face felurite observări, pe care însă le lăsăm în seama cititorului. Tot omul va înţelege că plăcerile sunt totdeauna izvorâte din întrebuinţarea propriilor puteri şi că, prin urmare, fericirea noastră, adică suma plăcerilor, va fi cu atât mai mare, cu cât este mai nobilă puterea din care se produce. Asemenea nu va tăgădui nimeni întâietatea ce în această privinţă i se cuvine sensibilităţii; a cărei preponderenţă hotărâtă este semnul de preferinţă a omului în comparare cu alte animale; pe când celelalte două puteri fiziologice sunt date şi animalelor în acelaşi grad şi chiar într-un grad mare. De sensibilitate se ţin puterile noastre intelectuale; de aceea predomnirea ei ne face primitori de plăcerile care consistă în cunoştinţe, de aşa-numitele mulţumiri sufleteşti şi pe acestea le vom simţi cu atât mai mult, cu cât este mai mare aceea predomnire. Căci toate celelalte plăceri, adică cele ce nu sunt intelectuale, sunt cu mult mai prejos; ele îşi au rădăcina în îmboldirile voinţei, adică în pofte, în speranţe, în temeri, în tendinţe spre un scop oarecare şi toate acestea nu pot fi lipsite de dureri, cu atât mai mult, cu cât rareori se atinge vreun scop fără a aduce cu sine un grad oarecare de decepţie. Pe când, din contră, plăcerile intelectuale ne descopăr adevărul din ce în ce mai limpede.
Atenţia mai deosebită a unui om normal, adică a unui om de rând, o poate atrage un lucru numai atunci când îi deşteaptă voinţa, aşadar când are un interes personal pentru el. Însă orice excitare continuă a voinţei este cel puţin mixtă în felul ei, prin urmare împreunat cu durere. Un mijloc pentru a deştepta voinţa într-adins şi numai prin interese aşa de mici, încât să nu poată produce decât dureri momentane, nu permanente şi serioase, aşadar o simplă gândire a voinţei, este jocul de cărţi, această ocupaţie generală a „societăţii” de pretutindeni.
Ceea ce se numeşte vulgaritate unui om este predomnirea desăvârşită a voinţei (adică a dorinţelor, poftelor, pasiunilor) peste inteligenţă şi această predomnire ajunge până la un grad în care inteligenţa nu funcţionează decât în slujba pasiunilor. Unde slujba nu o reclamă, adică nu există motive, fie mari, fie mici, pentru deşteptarea voinţei, inteligenţa stă pe loc şi mintea omului rămâne goală. Însă orice pornire a voinţei fără intelect este lucrul cel mai comun; şi piatra o are şi o arată cel puţin în momentul când cade. De aceea o asemenea stare face pe om vulgar. Atunci îi rămâne active numai sensurile şi puţina mişcare a minţii, câtă se cere pentru a percepe senzaţiile; şi el este pururi accesibil la toate impresiile, aşa încât prinde îndată de veste tot ce se petrece în jurul lui şi cel mai mic zgomot, cea mai neînsemnată întâmplare îi ocupă atenţia, tocmai ca la animale. Această stare permanentă se traduce şi în faţa şi în tot exteriorul lui şi dă acea expresie comună, care este cu atât mai dezgustătoare, cu cât pornirile voinţei, care umplu asemenea conştiinţă de om, sunt mai triviale, mai egoiste şi mai rele.
Din contră, omul cu inteligenţă predomnitoare este capabil de cel mai marte interes şi simte chiar necesitatea pentru lucruri curat intelectuale fără nici un amestec al voinţei, adică a vreunui interes personal. Această atenţie însă îl înalţă deodată într-o regiune, căreia durerea îi este esenţial străină, oarecum în atmosfera zeilor, „cu viaţă uşoară” Pe când dar viaţa celorlalţi se petrece în tâmpire, pe când lucrarea şi simţirile lor sunt toate îndreptate spre interesele mici ale stării personale şi prin urmare spre mizerii de tot felul, aşa încât îi apucă urâtul cel nesuferit, îndată ce li se întrerupe preocuparea pentru acele scopuri şi îndată ce sunt siliţi a se mărgini î sine înşii, fiindcă numai focul sălbatic al pasiunii mai putea trezi oarecare mişcare în firea lor cea înţelenită; omul înzestrat cu puteri intelectuale mai mari are o existenţă bogată în idei, totdeauna plină de viaţă şi de însemnătate; obiecte vrednice şi interesante îl ocupă îndată ce poate fi liber în mintea sa şi în sine însuşi are un izvor de cele mai înalte plăceri. Deşteptare dinafară îi dau obiectele naturii şi privirea mişcărilor omeneşti, precum şi operele aşa de felurite ale capetelor de geniu din toate timpurile şi din toate locurile, pentru care numai el simte adevărata plăcere, fiindcă numai el înţelege şi le simte cu desăvârşire. Aşadar pentru el au trăit acei oameni, la el s-au adresat; pa când ceilalţi, ca nişte auditori din întâmplare, prind numai un fragment şi-l înţeleg pe jumătate. Dar ce e drept, tocmai de aceea el şi are o trebuinţă mai mult decât ceilalţi, trebuinţa de a învăţa, de a vedea, a studia, a medita, a se desprinde, prin urmare trebuinţa timpului liber; însă fiindcă „il n’est de vrais plaisirs qu’avec de vrais besoins”, după cum observă cu drept cuvânt Voltaire, această trebuinţă este condiţia sub care îi sunt date plăcerile refuzate celorlalţi, cărora frumuseţile naturii şi ale artelor şi operelor intelectuale de tot felul, chiar când le grămădesc în jurul lor, nu le sunt decât ceea ce sunt heterele pentru un om bătrân. Un astfel de cap eminent duce, prin urmare, pe lângă viaţa sa personală, o a doua viaţă, adică cea intelectuală, care cu vremea îi devine scopul principal, pentru care cea personală îi apare numai ca un mijloc; pe când celorlalţi viaţa aceasta goală şi tristă, precum este, trebuie să le apară ca scop. Viaţa intelectuală dar îl va ocup mai întâi de toate şi ea dobândeşte, prin neîntrerupta sporire a cunoştinţelor şi a vederilor celor nouă, o conexitate, o înălţare continuă, o întregire crescândă spre totalitate şi perfecţie, încât pare a fi o adevărată lucrare de artă în dezvoltarea ei; în comparare cu ea stă într-un contrast foarte trist viaţa practică, care, fiind îndreptată numai spre bunăstare personală, nu poate creşte decât numai în lungime, nu în adâncime. Şi cu toate aceste, după cum am zis, omul de rând este silit să o privească drept scopul lui de căpetenie aici pe pământ, pe când celuilalt îi este numai un mijloc.
Cu alte cuvinte: viaţa noastră practică sau reală, dacă nu este mişcată de pasiuni, este searbădă şi urâcioasă; iar dacă este mişcată, devine în curând dureroasă; de aceea sunt fericiţi numai cei ce sunt înzestraţi cu un prisos al intelectului peste măsura trebuincioasă la slujba voinţei. Cu acest prisos duc, pe lângă viaţa lor reală, o a doua viaţă în idei, care îi ocupă şi-l distrage fără durere şi totuşi cu vioiciune. Simplul răgaz, adică o inteligenţă neocupată de slujba voinţei, nu este de ajuns; ci se cere un adevărat prisos al puterii; căci numai acesta ne face capabili de o ocupaţie curat intelectuală şi nesupusă voinţei; din contră, „otiumsine litteris mors est et hominis vivi sepultura”, adică pe româneşte: răgaz fără cultură este un fel de moarte, este îngroparea de viu a omului (Seneca, Epist. 82). După cum însă acel prisos este mic sau mare, se produc şi nenumărate grade ale acelei vieţi intelectuale, pe care o duce un om pe lângă viaţa reală, de la simpla adunare şi descriere de insecte, păsări, minerale, monete, până la operele cele mai înalte ale poeziei şi ale filozofiei. În orice caz, o asemenea viaţă intelectuală este un scut de apărare în contra urâtului şi în contra urmărilor lui dăunătoare şi pune pe om în stare de a se feri de societăţile cele rele şi de numeroasele primejdii, nenorociri, pierderi şi risipiri, de care nu poate scăpa cel ce îşi caută mulţumirea numai în lumea cea reala. Mie personal d. e. filozofia nu mi-a adus nuci un folos material, dar m-a păzit de multe rele.
Din contra, omul cel normal, adică omul de toate zilele, când e vorba să se bucure de viaţă, se vede silit să se adreseze la lucruri tot în afară de el, la bani, la ranguri, la nevastă şi copii, la prieteni, la întruniri, etc. Pe ele se întemeiază fericirea lui; de aceea se şi pierde sau când s-a amăgit în privinţa lor. Pentru a exprima aceasta cu un termen din ştiinţa exactă, am putea zice că punctul lui de gravitaţie cade în afară de el. Tocmai de aceea va avea totdeauna o mare mobilitate a dorinţelor şi a capriţurilor; dacă îl iartă mijloacele, va cumpăra când case, când cai, când va da baluri ţi ospeţe, când va porni în călătorie şi în genere va duce mare lux; căci în toate lucrurile el caută mulţumirea de dinafară, precum cel fiziceşte sleit îşi caută în consommé-urile bucătarului şi în hapurile spiţerului sănătatea şi tăia, al căror izvor este numai propria putere vitală.
Dacă acum, pentru a nu trece îndată la extrem, punem în comparare cu un asemenea om pe un altul, care să aibă puteri intelectuale nu tocmai eminente, dar totuşi ceva mai presus de strâmta măsura obişnuită, îl vedem ocupându-se poate ca diletant cu vreo artă frumoasă sau cu vreo ştiinţă reală, cu botanica, mineralogia, fizica, astronomia, istoria, etc. şi aflând deîndată în asemenea ocupaţie o mare parte a plăcerilor sale şi un fel de refugiu în momentele în care izvoarele externe sunt secate sau nu-l mai mulţumesc. Despre el putem zice acum, că punctul lui de gravitaţie cade în partea înăuntrul lui. Însă fiindcă simplul diletantism în artă este încă foarte departe de puterea creatoare şi fiindcă ştiinţele reale rămân mărginite în raporturile fenomenelor către olaltă, ele nu pot ocupa totalitatea omului, nu pot împlini firea lui întreagă până în fundul cugetărilor şi simţurilor lui şi nu se pot împleti în existenţa lui aşa încât el să-şi piardă interesul pentru toate celelalte. Aceasta rămâne rezervat celei mai înalte superiorităţi intelectuale, care se numeşte genialitate; numai geniul găseşte tema absolută a preocupărilor sale în totalitatea existenţei şi a fiinţei lucrurilor şi va căuta să epprime adânca înţelegere a acestei teme de artă, prin poezie şi prin filozofie, după cum îl va îndemna predispoziţia individuală. Numai pentru un asemenea om netulburata ocupare cu sine însuşi, cu cugetările şi operele sale, este de neapărată trebuinţă; numai pentru el răgazul este cel mai mare bine, toate celelalte îi sunt de prisos, ba dacă le are, nu-l sunt adeseori decât o sarcină. Numai despre un asemenea om putem zice, aşadar, că punctul lui de gravitaţie cade cu totul înăuntrul lui. De aici se şi poate înţelege cum foarte rarii oameni de geniu, chiar când au cel mai bun caracter, nu arată acel interes viu şi intensiv pentru prieteni, pentru familie sau pentru stat, de care sunt capabili mulţi din ceilalţi; căci, la urma urmelor, ei se pot lipsi şi mângâia de toate, numai să se aibă pe sine înşii. În el se află dar un element mai mult de izolare, car este atât mai simţitor în efectele sale, cu cât ceilalţi oameni nu le pot fi niciodată de ajuns şi nici cu totul apropiaţi, nefiind de aceeaşi seamă cu ei; din contră, ei se vor simţi în toate împrejurările ca nişte fiinţe eterogene, se vor deprinde cu încetul a trăi printre oameni ca şi când ar fi cu totul străini şi, în cugetările lor despre ei, vor întrebuinţa persoană a treia a pluralului, în locul persoanei întâi.
Din acest punct de vedere, omul cel mai bine înzestrat în privinţa intelectuală se arată a fi şi cel mai fericit, după regula ştiută, că partea subiectivă, care e totdeauna secundară, neputând avea efect asupra noastră decât prin mijlocirea cea dintâi. Dovadă şi frumoasele versuri ale lui Lucian.
„Bogăţia sufletului este singura bogăţie; celelalte bunuri sunt bogate în dureri”.
Un astfel de om cu bogăţia internă nu cere lumii externe altceva decât un dar negativ, adică răgazul pentru a-şi dezvolta facultăţile intelectuale şi a se bucura de comoara sa sufletească, cu alte cuvinte cere numai voie de a putea fi numai el însuşi în toată viaţa sa, în fiecare zi şi în fiecare oră. Dacă este cineva menit a întipări urma spiritului său în întreaga omenire$ atunci pentru el nu există decât o unică fericire sau nefericire, adică de a-şi putea desfăşura pe deplin dispoziţiile interne şi a-şi termina opera sa, sau de a fi împiedicat de la acestea. Toate celelalte sunt de prea puţină valoare pentru el. Şi aşa vedem că spiritele cele înalte ale tuturor timpurilor au pus cel mai mare preţ pe răgaz. Căci răgazul fiecărui om preţuieşte cât preţuieşte şi omul. „Fericirea pare a sta în răgaz”, zice Aristotel şi Diogen Laerţiul ne spune că: „Socrate lăuda răgazul ca cea mai frumoasă bogăţie”. În acelaşi interes declară Aristotel viaţa filozofică cea mai fericită şi zice în Politica sa (IV, 11): „Adevărata fericire a vieţii unui om stă în libera dezvoltare a talentelor lui, ceea ce se potriveşte cu cuvintele lui Goethe din Wilhelm Meister: „Cine e născut cu un talent, pentru un talent, îşi găseşte în aceasta cea mai frumoasă existenţă”.
A avea însă răgaz, este lucru străin de soarta obişnuită şi de natura obişnuită a oamenilor; căci menirea lor firească este de a-şi consuma viaţa cu agonisirea celor trebuincioase pentru traiul lor şi al familiei. Omul e un copil al nevoilor, nu o inteligenţă liberă. De aceea răgazul ajunge în curând să fie o sarcină pentru omul de rând, ba chiar un adevărat chin, dacă nu e în state să şi-l ocupe cu tot felul de interese meşteşugite şi închipuite, cu jocuri, cu distracţii şi cu mici pasiuni favorite; din aceeaşi cauză ajunge a îi fi un izvor de primejdii, după proverbul latin „difficilis în otio quies”, cum am zice pe româneşte: e greu să fii cuminte, când n-ai de lucru. Pe de altă parte însă şi un intelect care trece cu mult peste măsura normală este ceva abnorm şi prin urmare nefiresc. Dacă totuşi se produce câteodată, fericirea celui înzestrat cu el cere neapărat acel răgaz aşa de nesuferit sau de primejdios pentru oamenii de rând; căci fără de el va fi un Pegas înhămat la jug, prin urmare nefericit. Dar dacă se întâmplă să se întâlnească în acelaşi om amândouă condiţiile nefireşti, cea externă şi cea internă, atunci este un mare noroc: căci atunci omul este favorizat va duce o viaţă de un gen mai înalt, ferită de cele două izvoare contrare ale suferinţei omeneşti, de nevoie şi de urât, de care ceilalţi oameni nu pot scăpa decât prin neutralizarea şi alternarea lor reciprocă.
Dar pe lângă cele zise mai sus nu trebuie să uităm că o mare putere intelectuală, în urma predomnirii activităţii nervoase, aduce cu sine o susceptibilitate exagerată pentru toate formele durerii; că apoi, fiind condiţionată de un temperament pasionat şi totdeauna împreunată cu o mai mare vivacitate şi perfecţie a tuturor reprezentărilor, prin chiar aceasta produce o mai mare violenţă a afectelor, pe când în sumă totală există mai multe afecte penibile decât plăcute; că, în fine, cel înzestrat cu aşa inteligenţă extraordinară se simte înstrăinat de ceilalţi oameni şi de traiul lor, fiindcă în proporţia în care găseşte mai mult în sine, caută mai puţin la alţii. Mii de lucruri, care pentru ei sunt de mare interes, nu au pentru dânsul nici cea mai mică însemnătate şi nu-l fac nici o plăcere. Din toate acestea pare a rezulta că şi aici se aplică acea lege a compensaţiei, care se vede domnind în atâtea alte împrejurări; şi nu fără o aparenţă de dreptate s-a zis adeseori că, la urma urmelor, toţi cei săraci cu duhul sunt cei mai fericiţi, de-şi nimeni nu-l va pizmui pentru o asemenea fericire. În hotărârea definitivă asupra acestei controverse vreau cu atât mai puţin să influenţez eu pe cititor, cu cât însuşi Sofocle s-a exprimat în două moduri diametral opuse. În Antigona zise: „Cugetarea este cea dintâi şi cea mai însemnată parte a fericirii”, iar în Ajax zice din contră: „Cea mai plăcută viaţă este a celor ce nu cugetă nimic”.
