Tot aşa de dezbinaţi sunt asupra acestei întrebări şi filozofii Vechiului Testament: „Viaţa nebunului e mai rea decât moartea”, zice Iisus Sirah (22,21). Însă în Koheleth (1, 18) citim: „Unde e multă cunoştinţă, e multă supărare”.
La sfârşitul capitolului de faţă nu vreau să trec sub tăcere că ceea ce se numeşte cu un cuvânt exclusiv german Philister este tocmai un om care după măsura strâmt normală a puterilor sale cugetătoare nu are trebuinţe intelectuale. Această expresie este luată din viaţa studenţilor germani şi s-a aplicat apoi într-un înţeles mai înalt, dar totuşi analog celui primitiv, la cel ce este antiteza unui fiu al muzelor. Căci Philister este şi rămâne amousoz anhr (omul cu gusturi vulgare, fără nici o trebuinţă de cultură artistică). Dintr-un punct de vedere mai înalt, eu aş defini „filistrul” un om care în modul cel mai serios se ocupă de o realitate ce nu este realitate. Însă o asemenea definiţie transcendentală nu s-ar potrivi cu stilul popular al acestei cărţi şi nu ar fi înţeleasă de toţi cititorii. Să ne oprim dar la definiţia dintâi, care admite mai uşor o explicaţie specială şi cuprinde îndestul notele esenţiale, rădăcina tuturor însuşirilor ce caracterizează „filistru”. Acesta este aşadar un om fără trebuinţe intelectuale. De aici urmează multe alte lucruri: întâi, în privinţa lui însuşi, că este şi lipsit de plăcerile intelectuale, după regula citată: il n’est de vrais plaisirs qu’avec de vrais besoins. Nici o aspiraţie spre ştiinţă şi judecată pentru propria lor valoare nu-l însufleţeşte existenţa şi nici spre plăcerile adevărat estetice, care sunt totdeauna înrudit cu cele dintâi. Dacă asemenea plăceri îi sunt totuşi impuse prin modă sau prin autoritatea altora, le va istovi cât se poate mai repede ca o muncă silnică. Adevăratele plăceri sunt pentru el numai cele senzuale: cu ele se despăgubeşte. Astfel stridiile şi şampania sunt culminarea existenţei lui şi scopul vieţii este de a-şi procura tot ce se ţine de bunăstarea materială. Ferice de el, dacă acest scop îi ocupă îndestul vremea. Căci dacă este de mai înainte înzestrat cu bunuri materiale, ajunge neapărat prada urâtului, în contra căruia încearcă apoi toate mijloacele imaginabile: baluri, teatru, societăţi, cărţi de joc, ruletă, cai, femei, beţie, călătorii, etc. Dar toate acestea nu pot acoperi urâtul, când lipsa de trebuinţe intelectuale face imposibile plăcerile intelectuale. De aceea un fel de seriozitate ursuză şi seacă este caracteristică pentru „filistru” şi-l aseamănă cu animalele. Nimic nu-l înveseleşte, nimic nu-l trezeşte, nimic nu-l atrage. Căci plăcerile senzuale se sleiesc în curând; societatea, compusă din aceiaşi „filiştri”, devine şi ea urâcioasă, jocul de cărţi oboseşte până în sfârşit. Poate îi mai rămân la urmă plăcerile deşertăciunii, care pentru el consistă în a întrece pe alţii în bogăţie sau în rang sau în influenţă şi putere şi a se vedea apoi onorat de ei; sau cel puţin în a se afla în societatea celor ce sunt astfel distinşi şi a se încălzi la reflexul splendoarii lor (englezescul a snob).
Din mai sus arătata însuşire fundamentală a „filistrului” urmează al doilea, în privinţa altora, că, neavând ei trebuinţe intelectuale, ci numai fizice, va căuta societatea celor ce îi pot îndestula pe acestea şi nu pe acelea. Mai puţin decât toate va cere de la alţii vreo deosebită capacitate intelectuală; din contră, unde o va întâlni, o va primi cu antipatie, ba chiar cu ură. Căci faţă de ea nu va avea decât un simţământ supărător de inferioritate şi încă de-o surdă şi tainică invidie, pe care o va ascunde cu cea mai mare îngrijire şi o va ascunde chiar sieşi – fără alt folos decât de a o simţi crescând până la turbare. Niciodată nu-l va trece dar prin cap să-şi măsoare respectul şi stima lui după asemenea calităţi, ci îşi păstra considerarea exclusiv numai pentru rang şi avuţie, pentru putere şi influenţă, care în ochii lui sunt singurele distincţii adevărate, la care ar dori să ajungă şi el. Toate aceste sunt însă urmări ale faptului că el este un om fără trebuinţe intelectuale. Marea suferinţă a tuturor „filiştrilor” este că lucrurile ideale nu le pot sluji de petrecere, ci ei au totdeauna nevoie de cele reale pentru a scăpa de urât. Aceste sunt însă foarte curând sleite şi atunci nu mai e petrecere, ci oboseală; şi apoi ele mai aduc totdeauna cu sine primejdii de tot felul; pe când, din contră, plăcerile ideale sunt nesfârşite şi îi sunt nevinovate.
Despre ceea ce are cineva.
A hotărî marginile unei dorinţe înţelepte în ceea ce priveşte averea, este greu, dacă nu este putinţă. Căci mulţumirea fiecăruia din noi în această privinţă se întemeiază pe un factor numai relativ şi nu absolut; din care cauză, averea privită singură însemnează tot aşa de puţin ca i numărătorul unei fracţiuni fără numitor. Omul nu simte lipsa bunurilor, pe care nu s-a gândit niciodată să le aibă, ci este şi fără de ele pe deplin mulţumit; pe când altul, deşi are de o sută de ori mai mult, se simte nefericit, fiindcă îi lipseşte ceva ce doreşte. Fiecine are şi în această privinţă un orizont propriu al limitelor, până unde există pentru el putinţa să ajungă: până acolo i se întind şi pretenţiile. Când un obiect din cele ce se află înăuntrul acestor limite, i se înfăţişează aşa încât să poată avea încredere că-l va dobândi, se simte nefericit; din contra, se simte nefericit când greutăţile ce le întâmpină îi răpesc această perspectivă. Ceea ce se află în afară din acele margini, nici nu-l impresionează. De aceea cel sărac nu este tulburat de averea cea mare a bogatului şi pe de altă parte bogatul, care nu a izbutit într-o dorinţă a sa, nu se mângâie cu celelalte multe ce-l sunt împlinite. (Bogăţia seamănă cu apa de mare; cu cât o bei mai mult, cu atât îţi creşte setea. Aşa este şi gloria). Din micşorarea ce o facem în factorul pretenţiilor noastre, îndată ce soarta ne-a restrâns factorul averii, se explică pentru ce după pierderea averii, îndată ce am trecut peste durerea dintâi, dispoziţia obişnuită nu se deosebeşte prea mult de cea de mai înainte. Această operaţie însă este însă adevărata cauză a durerii la o întâmplare nefericită; după ce este săvârşită, durerea se simte tot mai puţin şi la urmă nu se mai simte deloc: rana se vindecă. Viceversa, la o întâmplare fericită, compresorul pretenţiilor noastre se împinge mai sus şi ele se lărgesc; în aceasta consistă bucuria. Dar nici ea nu ţine mai mult decât până la săvârşirea totală a acestei operaţii; atunci ne obişnuim cu măsura lărgită a pretenţiilor şi devenim indiferenţi pentru averea ce le corespunde. Aceasta ne-o spun şi versurile din Homer, Od. XVIII, 13l-l37, care se termină cu cuvintele: „Mintea celor ce calcă pământul se schimbă precum înaltul părinte al zeilor şi al oamenilor schimbă zilele”.
Izvorul nemulţumirii noastre sunt încercările ce le tot facem de a urca factorul pretenţiilor, pe când celălalt factor rămâne nemişcat şi le împiedică.
Oamenilor li se impută adeseori că dorinţele lor se îndreptează mai ales spre bani şi că iubesc banii mai presus de toate. Dar este lucrul firesc, poate chiar neapărat, să iubeşte acest Proteu neobosit, care în orice moment este gata a se preface în obiectul spre care ţintesc tocmai acum dorinţele noastre schimbătoare şi feluritele noastre dorinţe. Orice alt bun îndestulează numai una în pofte, numai una din lucrurile ce ne trebuie; mâncările sunt bune numai pentru cel flămând, vinul pentru cel sănătos, doftoria pentru cel bolnav, o blană pentru iarnă, femeile pentru tinereţe, etc. Toate acestea sunt prin urmare agaua proz ti, adică numai relativ bune. Banii singuri sunt absolut buni: fiindcă nu îndestulează numai o trebuinţă în concreto, ci trebuinţa îndeobşte, în abstracto.
Averea moştenită sau agonisită trebuie să o priveşti ca un scut de apărare în contra multor rele şi nenorociri posibile; dar nu ca o înlesnire sau poate chiar ca o îndatorire de a-ţi procura plăcerile lumeşti.
Oamenii, care nu au avere de la părinţi, ci numai prin talentele lor de tot felul ajung să câştige mai mult, se obişnuiesc mai totdeauna să privească talentul lor ca un capital statornic şi prin urmare venitul ca o dobândă.
Despre ceea ce reprezintă cineva.
Mai toţi oamenii, în urma unei slăbiciuni deosebite a naturii, pun prea mult preţ pe ceea ce reprezintă, adică pe existenţa lor în opinia altora, deşi cea mai simplă reflecţie ne-ar putea arăta că, în sine însăşi, părerea altora este fără însemnătate pentru fericirea noastră. Cu greu se poate deci explica bucuria ce o simte fiecine, îndată ce constată opinia bună ce o au alţii despre el şi se vede linguşit în deşertăciunea sa. Cu asemenea aprobări ale altora se mângâie omul adese de nefericiri adevărate sau de puţina favoare a sorţii în privinţa celor două elemente principale ale fericirii, despre care am vorbit până acum; şi, viceversa, e de mirare cât de mult îl supără şi cât de adânc îl doare orice atingere, orice lipsă de respect sau de considerare. Această exagerată impresionabilitate este însă de aproape înrudită cu simţământul onoarei şi poate să aibă un efect favorabil asupra bunei purtări a multor oameni ţinându-le loc de moralitate; dar pentru propria lor fericire şi mai întâi pentru liniştea şi neatârnarea lor sufletească, fără de care nu poate exista fericire, este mai mult stricăcioasă decât folositoare. De aceea, din punctul nostru de vedere, e mai bine să-l punem stavilă şi prin o cugetare sănătoasă şi o dreaptă cumpănire a valori bunurilor să înfrânăm pe cât se poate acea mare susceptibilitate faţă de opinia altora, fie în bine, fie în rău; căci din aceeaşi cauză, din care ne place linguşirea, ne doare critica.
După o vorbă latină: „este aşa de uşor şi aşa puţin lucru se cere pentru a descuraja sau a îmbărbăta o inimă setoasă de laude,” încât trebuie să căutăm aici o îndreptare, dacă nu vrem să rămânem pentru totdeauna robii părerilor şi judecăţii altora.
Prin urmare, o dreaptă preţuire a ceea ce suntem în noi şi prin noi înşine faţă cu ceea ce suntem numai în ochii altora, va contribui mult la fericirea noastră. În noi şi pentru noi se află tot ce se împlineşte timpul existenţei noastre, cuprinsul şi valoarea ei, aşadar toate acele bunuri de care am vorbit mai sus în capitolele „ce este” şi „ce are cineva”. Căci toate aceste îşi au locul lor de acţiune în propria noastră conştiinţă. Din contră, opinia ce o au alţii despre noi şi reflecţiile ce le adaogă ei la această opinie, se petrec în mintea lor şi prin urmare locul lor de acţiune este o conştiinţă străină. Tocmai clasele cele mai înalte ale societăţii cu tot luxul lor, cu toată fala şi cu toată splendoarea lor, trebuie să-şi zică: fericirea noastră se află în afară din noi, locul ei este în capetele altora. Aici avem dar a face cu nişte păreri, care nici nu există pentru noi de-a dreptul, ci numai indirect, adică întrucât după ele se îndreptează purtarea altora către noi. Dar şi purtarea lor poate fi luată în considerare numai întrucât ar putea modifica ceea ce suntem noi în noi şi pentru noi înşine. Căci, dealtminteri, ceea ce se petrece într-o conştiinţă străină, fiind străină, ne e indiferent şi asemenea vom deveni şi noi cu timpul indiferenţi, după ce vom fi ajuns a cunoaşte uşurinţa şi nulitatea cugetărilor, mărginirea noţiunilor, micimea simţămintelor, rătăcirea opiniilor şi mulţimea de erori în cele mai multe capete şi după ce vom fi învăţat din propria experienţă, cu ce lipsă de respect vorbesc oamenii de fiecine, după împrejurări, îndată ce nu le e frică de el sau îndată ce cred că nu o va afla; iar mai ales după ce vom fi auzit o dată, cu ce dispreţ vorbesc neghiobii de omul cel mai însemnat. Atunci vom înţelege că cel ce pune mare preţ pe opinia oamenilor, le face prea multă onoare.
Deci, fără îndoială rău şi-a întocmit viaţa acela care nu îşi află fericirea în cele două categorii de bunuri, despre care vorbirăm mai înaintea, ci trebuie să şi-o caute în reprezentare, adică nu se uită la ceea ce este în realitatea sa proprie, ci ce uită la ceea ce este în opinia altora. Căci temelia existenţei şi prin urmare şi a fericirii noastre este natura noastră animală. De aceea, pentru ca să ne aflăm bine se cere mai întâi sănătate, iar apoi mijloacele pentru susţinerea noastră adică să avem cu ce să trăim fără grijă. Onoare, fală, rang, glorie oricât de mult le-ar preţui cineva, nu pot concura cu acele bunuri esenţiale, nici nu le pot înlocui: din contră, la caz de nevoie trebuie jertfite fără şovăire. Va fi dar mai bine pentru fericirea noastră ca să ajungem de timpuriu la înţelegerea că fiecine trăieşte mai întâi în propria sa piele şi nu în opinia altora şi că prin urmare starea noastră reală şi personală, precum se hotărăşte prin sănătate, temperament, talente, venit, femeie, copii prieteni, locuinţă, etc., este pentru fericirea noastră de o sută de ori mai importantă decât ceea ce le place altora să facă din noi. Eroarea contrară ne face nefericiţi. Când se declamă cu emfază „onoarea trece înaintea vieţii”, aceasta vrea să zică: „a fi şi a se afla bine, nu-l nimic: dar ce gândesc alţii despre noi, aceasta e totul”. Mai curând am putea înţelege asemenea fraze ca nişte expresii hiperbolice, sub care se ascunde adevărul prozaic, că, pentru existenţa şi înaintarea noastră între oameni, onoarea, adică opinia lor despre noi, este adesea neapărat trebuincioasă, precum vom arăta mai jos. Când vedem însă cum mai toate stăruinţele oamenilor, nesfârşitele lor opintiri, miile de necazuri şi de primejdii ce le încearcă, au de scop final a se înălţa în opinia altora şi cum mai ales din această cauză umblă după funcţii, după ranguri şi decoraţii, după avere şi chiar după ştiinţă şi artă şi cum astfel respectul mai mare al altora este ţinta din urmă la care aspiră, atunci nu ne rămâne decât să constatăm şi aici gradul nebuniei omeneşti.
A pune un preţ prea mare pe opinia altora este dar o greşeală şi este greşeala cea mai răspândită: fie că e înrădăcinată în chiar firea noastră, fie că e un efect al societăţii şi al civilizaţiei; în tot cazul, ea are asupra faptelor şi cugetărilor noastre o înrâurire prea mare şi duşmană fericirii, începând de unde se arată numai ca o frică oarbă şi exagerată de qu’en dira-t-on, până acolo unde o vedem împlântând pumnalul lui Virgilius în inima fiicei sale sau îndemnând pe unii oameni să-şi jertfească liniştea, averea, sănătatea, chiar şi viaţa pentru slava numelui. Această rătăcire, ce e drept, devine mijlocul cel mai comod pentru cel ce are să stăpânească sau să guverneze un popor, din care cauză arta de a cultiva şi de a rafina simţământul de onoare ocupă locul de căpetenie în meseria educaţiunii politice; însă cu privire la propria fericire a omului, care este aici tema noastră, lucrul se înfăţişează altfel şi regula este, din contră, să nu punem prea mult preţ pe opinia străină. Dacă totuşi, precum ne dovedeşte viaţa de fiecare zi, cei mai mulţi oameni pun tocmai pe opinia altora preţul cel mai mare şi se îngrijesc mai mul de ea, decât de ceea ce-l atinge de-a dreptul şi ce se petrece în propria lor conştiinţă; dacă astfel, prin o răsturnare a ordinii naturale, partea reală a existenţei lor le pare a sta în mintea altora, pe când în mintea lor proprie nu ar sta decât partea ideală sau închipuită; dacă ei, prin urmare, fac din lucrul derivat şi secundar lucrul de căpetenie şi se gândesc mai mult la imaginea persoanei lor în capul străinilor decât la însăşi persoana lor, atunci vedem o asemenea preţuire a unui lucru, care nici nu există direct pentru noi, al simptom al nebuniei ce s-a numit deşertăciune, vanitas, pentru a arăta golul şi deşertul năzuinţelor ei. Nu mai puţin vom înţelege din cele zise mai sus, că această nebunie, ca şi zgârcenia, este din acelea care, uitându-se la mijloace, pierd din vedere scopul.
În adevăr, preţul ce-l punem pe opinia altora şi veşnica noastră îngrijire pentru ea, depăşeşte cu mult orice scop înţelept şi se poate privi ca un fel de manie epidemică sau mai bine înnăscută. În tot ce facem şi ce nu facem ne gândim mai întâi de toate la opinia publică şi cercetând mai de aproape vom vedea că poate jumătate din toate spaimele şi grijile ce le-am suferit vreodată, s-au născut din teama de opinia oamenilor. Căci ea este temelia amorului nostru propriu, aşa de des atins, fiindcă este atât de bolnăvicios şi susceptibil; ea este temelia tuturor vanităţilor şi pretenţiilor, precum şi a grandomaniei şi îngâmfării noastre. Fără această teamă şi nebunie, luxul nu ar fi nici a zecea parte din ceea ce este. Toată mândria, point d’honneur şi puntiglia de tot felul şi în toate clasele se naşte din ea.
— Şi ce jertfe nu cere adese de la noi! Ea începe a se arăta la copil, apoi creşte cu vârsta şi ajunge a fi tare la bătrâneţe; după ce s-a sleit capacitatea pentru plăcerile trupeşti, deşertăciunea şi îngâmfarea nu-şi mai împart stăpânirea decât cu zgârcenia. Foarte lămurit se poate studia acest fel de nebunie la francezi, la care este endemică şi se arată sub forma celor mai extravagante ambiţii, a celei mai ridicule vanităţi naţionale şi a celei mai impertinente fanfaronade, care prin exagerarea lor îşi greşesc scopul şi ajung a fi de râs pentru celelalte popoare, aşa încât la grade nation a devenit o poreclă de batjocură. Pentru a ilustra mai bine greşeala acelei mari îngrijiri de opinia altora, să aducem aici un exemplu foarte puternic şi oarecum superlativ pentru o nebunie, aşa de înrădăcinată în firea omenească, exemplu care, prin efectul coincidenţei împrejurărilor cu un anume fel de om, poate arăta totdeodată tăria acestei însuşiri foarte curioase. Este următorul pasaj scos dintr-o lungă dare de seamă publicată în Timas de la 31 martie 1846 şi relativă la execuţia întâmplată pe atunci a lui Thomas Wix, unei calfe de meseriaş, care îşi omorâse stăpânul din răzbunare: „În dimineaţa hotărâtă pentru săvârşirea osândei, venerabilul caplan al temniţei s-a dus de timpuriu la cel condamnat. Însă Wix, deşi se arăta liniştit, nu avea nici o intenţie pentru poveţele lui; din contră, singurul lucru de care se îngrijea era cum să izbutească a se înfăţişa cu mai mare curaj înaintea spectatorilor veniţi ca să asiste la sfârşitul său cel ruşinos. Şi, în adevăr, a şi izbutit. În curtea prin care trebuia să treacă pentru a ajunge la furcile ridicate în apropierea temniţei, strigă: „A sosit momentul, cum zicea doftorul Dodd, acum am să aflu secretul cel mare!” Deşi cu braţele legate, se sui pe scară fără nici un ajutor; ajuns sus, făcu în dreapta şi în stânga complimente, care fură întâmpinate cu semne zgomotoase de aplauze din partea mulţimii adunate, etc.” Iată un exemplu străluci de ambiţie: cu moartea, în forma cea mai îngrozitoare şi cu veşnicia înaintea ochilor, să nu ai altă grijă decât de impresia asupra grămezii de gură-cască adunaţi în acel moment şi de opinia ce va rămânea în capul lor! Cu toate acestea şi Lecomte, executat în acelaşi an, în Franţa, pentru încercare de omor asupra regelui, era în tot timpul procesului mai ales supărat că nu se va putea înfăţişa înaintea Camerei Pairilor în haine mai bune şi chiar la executarea sa, cea mai mare mâhnire i-a fost că nu i se dase voie să se radă. Tot aşa se petreceau lucrurile şi mai înainte, precum vedem din introducerea (declaracion) lui Mateo Aleman la celebrul său roman Guzman de Alfarache, unde ne spune să mulţi criminali rătăciţi, în loc să-şi consacre momentele din urmă la mântuirea sufletului, le întrebuinţează pentru a compune şi a învăţa pe din afară câte un mic discurs, pe care să-l rostească de pe scara furcilor. În asemenea trăsături însă ne putem oglindi noi înşine; căci pretutindeni exemplele colosale dau cea mai bună explicare. Grijile noastre ale tuturora, necazurile, frământările, ostenelile, temerile, etc., privesc poate în cele mai multe cazuri opinia străină şi sunt tot aşa de absurde ca acelor bieţi păcătoşi. Tot aici trebuie căutată şi cauza principală a invidiei şi a urii noastre.
Este clar lucrul că nimic nu ar contribui mai mult la fericirea noastră, ale cărei temelii sunt desigur liniştea inimii şi mulţumirea, decât restrângerea şi micşorarea acelui mobil până la o măsură înţeleaptă, care va fi poate a cincizecea parte din ceea ce este astăzi; aşadar, scoaterea acestui ghimpe chinuitor din carnea noastră. Dar lucrul este foarte greu; căci avem de-a face cu o rătăcire firească şi înnăscută. „Chiar la cei înţelepţi, pofta de slavă este cea din urmă care-l părăseşte”, zice Tacit. Singurul mijloc pentru a ne scăpa de aşa nebunie obştească, ar fi să o privim şi să o recunoaştem ca nebunie şi prin urmare să înţelegem cât de false, rătăcite, greşite şi absurde sunt cele mai multe opinii din capetele oamenilor, din care cauză nici nu merită vreo atenţie; să mai înţelegem cât de puţină influenţă reală poate să aibă asupra noastră în cele mai multe cazuri opinia altora; şi, în genere, cât este de puţin favorabilă, cu mici excepţii, aşa încât mai toţi n-am îmbolnăvi de necaz, când am afla ce se zice asupra noastră şi în ce ton se vorbeşte de noi; să considerăm, în sfârşit, că însăşi onoarea, drept vorbind, are o valoare numai indirectă şi nu directă şi aşa mai departe. Dacă am izbuti să ne vindecăm astfel de această nebunie obştească, urmarea ar fi o nespusă creştere a liniştii noastre sufleteşti şi a veseliei, precum şi o înfăţişare mai hotărâtă şi mai sigură, o purtare mai firească şi întru toate mai dreaptă. Înrâurirea cea binefăcătoare ce o are pentru liniştea inimii noastre viaţa retrasă, provine mai ales din faptul că ne sustrage de la veşnica petrecere sub ochii altora, prin urmare de la veşnica considerare a opiniei lor şi astfel ne lasă să fim noi înşine. Asemenea am scăpa de multe nefericiri adevărate, în care ne aruncă acea amăgire a închipuirii sau mai bine zis acea nenorocită nebunie şi ne-ar rămânea mult mai multă îngrijire pentru bunurile solide, de care ne-am bucura cu mai multă tihnă. Dar cum am zis: calepa cala, adică greu este binele.
Din nebunia firii noastre, precum am descris-o aici, se nasc şi se hrănesc mai ales trei vlăstare: ambiţia, vanitate şi mândria. Deosebirea dintre cele două din urmă este ca omul mândru are convingerea hotărâtă despre marea sa valoare, pe când omul vanitos are numai dorinţa de a deştepta în alţii o asemenea convingere, având adeseori speranţa tăcută că va putea apoi să o dobândească şi el însuşi. Aşadar, mândria este stimarea sa proprie provenită dinăuntru, prin urmare direct, pe când vanitatea e dorinţa de a o dobândi dinafară, prin urmare indirect; potrivit cu aceasta, vanitosul este vorbăreţ, mândrul e tăcut. Nu e mândru cine vrea; de-abia poate să simuleze mândria, dar iese curând din rolul său, ca din orice rol studiat. Căci numai o încredere tare şi neclintită în merite covârşitoare şi în o deosebită valoare face pe om în adevăr mândru. Această încredere poate să fie greşită sau să se întemeieze numai pe merite externe şi convenţionale; însă mândria nu se slăbeşte prin aceasta, dacă încrederea este dealtminteri adevărată sau serioasă. Fiindcă mândria îşi are rădăcina în convingere, ea este, ca orice cunoştinţă, nesupusă liberei noastre voinţe. Antagonistul ei, adică piedica ei cea mai mare, este vanitatea, care umblă după lauda altora, pentru a-şi putea întemeia pe aceasta propria sa opinie despre sine, în privinţa căreia, din contră, trebuie să fii cu totul hotărât pentru a fi mândru.
Însă mândria cea mai uşoară este mândria naţională. Cel ce o are, arată prin această lipsă de însuşiri individuale, de care ar putea să fie mândru; căci altfel nu şi-ar pune fudulia într-o însuşire ce o împărtăşeşte cu atâtea milioane. Din contră, cine are adevărate merite personale, va recunoaşte foarte bine greşelile propriei sale naţii, fiindcă le are totdeauna înaintea ochilor. Dar orice mişel, care nu are nimic pe lume cu ce să se poată mândri, îşi găseşte scăpare în naţia în care s-a întâmplat să se nască şi se apucă a i fudul de ea; cu aceasta se mângâie şi din recunoştinţă îl găseşti gata a apăra pux cai lax (cu mâinile şi cu picioarele) toate greşelile şi nebuniile care o caracterizează. De aceea vei găsi spre pildă între cincizeci de englezi de-abia unul care să-ţi dea dreptate, când vorbeşti cu dispreţul cuvenit despre bigoteria stupidă şi înjositoare a naţiei sale; acest unul este mai totdeauna un om cu cap. nemţii nu au fudulie naţională şi dovedesc prin aceasta onestitatea ce li se atribuie; dovada contrară o dau aceia dintre care se fac de râs simulând-o, precum sunt „fraţii germani” şi democraţii, care linguşesc poporul pentru a-l înşela. De zis se zice că nemţii au descoperit praful de puşcă, dar eu nu mă pot uni cu opinia aceasta. Şi Lichtenberg întreabă: „De ce găseşti cu greu pe cineva care să vrea să treacă de neamţ, dacă nu este? Pe când, dacă vrea să treacă de ceva deosebit, îşi zice francez sau englez? Dealtminteri, individualitatea covârşeşte cu mult naţionalitatea şi în orice om cea dintâi merită de o mie de ori mai multă considerare decât cea din urmă. Despre caracterul naţional, dacă e să fim drepţi, nu vom avea niciodată să spunem mult bine, fiindcă vorbind de el, vorbim de mulţime. Numai mărginirea, nebunie şi răutatea omenească se arată în fiecare ţară sub o formă diferită şi aceasta se numeşte apoi caracterul naţional. Dacă suntem dezgustaţi de unul din aceste caractere, lăudăm pe celălalt; până când o păţim şi cu el. Fiecare naţiune îşi bate joc de cealaltă şi toate au dreptate.
Onoarea sexuală cred că va cere mai multă dezvoltare; va trebui să aşezăm principiile ei pe adevăratul lor fundament; atunci se va vedea totodată, că, la urma urmelor, orice onoare se întemeiază pe motive de utilitate. Onoarea sexuală se împarte, fireşte, în onoarea femeilor şi onoarea bărbaţilor şi este dintr-o parte şi din alta un esprit de corps bineînţeles. Cea dintâi este cu mult mai importantă decât cea de a doua, fiindcă în viaţa femeilor raportul sexual este lucrul de căpetenie.
Aşadar, onoarea femeiască, când e vorba de o fată, este opinia generală că ea n-a trăit cu nici un bărbat; iar când e vorba de o femeie, că n-a trăit decât cu bărbatul cu care s-a cununat. Însemnătatea acestei opinii, se întemeiază pe următoarele: sexul femeiesc cer şi aşteaptă de la cel bărbătesc tot, adică tot ce doreşte şi tot ce îi trebuie; sexul bărbătesc însă – drept vorbind – nu cere de cel femeiesc decât un singur lucru. De aceea a trebuit să se facă un fel de regulă convenţională ca sexul bărbătesc să nu poată dobândi de la cel femeiesc acel singur lucru decât luând asupra sa grija pentru toate celelalte, precum şi pentru copii născuţi din un asemenea raport; pe această regulă se întemeiază bunăstare a întregului sex femeiesc. Spre a o dobândi şi a o păstra, femeile trebuie numaidecât să ţie unele cu altele şi să arate esprit de corps. Şi astfel stau ca un corp de armată mobilizat cu rândurile strânse împotriva sexului bărbătesc ca a unui duşman comun, care, fiind din fire mai tare la trup şi la minte, se află în stăpânirea tuturor bunurilor şi prin urmare trebuie biruit şi cucerit, pentru ca şi femeile să ajungă prin subjugarea lui la stăpânirea bunurilor pământeşti. Spre acest sfârşit, maxima de onoare a întregului sex femeiesc este ca bărbaţilor să le fie refuzată orice împreunare sexuală în afară de căsătorie, pentru ca aşa fiecare bărbat să fie cu de-a sila adus la însurătoare, care pentru el este un fel de capitulaţie şi toate femeile să fie căpătuite. Dar acest scop nu poate fi ajuns pe deplin decât prin o straşnică observare a maximei de mai sus şi întregul sex femeiesc, cu un adevăr esprit de corps, stă de pază pentru ca fiecare membru al sexului lor să o observe. Astfel fata care a consimţi la o împreunarea trupească nelegitimă, este izgonită din societatea lor şi acoperită de ruşine: şi-a pierdut onoarea; nici o femeia cumsecade nu mai poate sta în relaţie cu dânsa, toate se feresc de ea ca de ciumă; căci a trădat sexul femeiesc, a cărui căpătuire ar fi primejduită dacă asemenea fapte s-ar repeta prea des. Aceeaşi soartă o are femeia adulteră; fiindcă nu a păzit capitulaţia primită de bărbatul ei şi astfel de exemple sperie şi depărtează pe bărbaţi de căsătorie, de la care tocmai atârnă mântuirea întregului sex femeiesc. Pe lângă aceasta femeia adulteră, a cărui faptă mai cuprinde şi o călcare de cuvânt şi o înşelăciune grosolană, pierde şi onoarea civică împreună cu cea sexuală. De aceea se şi zice uneori cu o expresie aplecată spre iertare „o fată căzută”, dar nu se zice „o nevastă căzută” şi amăgitorul poate prin căsătorie să redea onoarea fetei, nu însă complicele femeii adultere, nici după divorţ.
Parenese şi maxime
1. Regula cea mai de căpetenie a unei vieţi înţelepte o văd cuprinsă în propoziţia zisă în treacăt de Aristotel în Etica Nicomachee: „Omul cuminte caută ceea ce este lipsit de durere, nu ceea ce este plăcut”. Adevărul acestei propoziţii se întemeiază pe adevărul mai general, că orice plăcere şi orice fericire este de natură negativă, pe când durerea este pozitivă. Expusă şi dovedită se află propoziţia din urmă în cartea mea principală vol. I, 58, însă se poate explica şi prin experienţa de toate zilele. Dacă trupul întreg, afară de o mică parte care e vătămată sau ne doare, este sănătos, nu simţim sănătatea trupului, cu atenţia este îndreptată numai asupra durerii locului vătămat şi buna-dispoziţie a întregului simţ vital este pierdută. Asemenea când toate treburile ne merg după dorinţă afară de una, care merge rău, această una ne revine mereu în minte, chiar fiind de puţină însemnătate; ne gândim mai des la ea şi mai rar la celelalte lucruri însemnate, în care am izbutit. În amândouă cazurile elementul cel contrariat este voinţa, într-un caz obiectivată în organism, în celălalt obiectivată în inspirarea omului şi în amândouă vedem că mulţumirea lucrează numai negativ şi prin urmare nu se simte de-a dreptul, ci de-abia ne vine în conştiinţă pe calea reflecţiei. Din contra, nemulţumirea este o simţire pozitivă şi se vesteşte de la sine. Orice plăcere consistă numai în depărtarea piedicii, în scăparea de ea, are prin urmare o viaţă scurtă.
Aşa se explică citata regulă aristotelică, care ne învaţă a nu căuta plăcerile şi desfătările vieţii, ci a ne feri pe cât se poate de nenumăratele ei rele. Dacă nu ar fi acesta drumul cel adevărat, atunci sentinţa lui Voltaire, „le bonheur n’est qu’un rêve, et la douleur est réelle”, ar fi atât de falsă, pe cât este din contra de adevărată. Prin urmare şi acela care vrea să-şi rezume rezultatul vieţii în privinţa eudemonologică, nu trebuie să-şi facă socoteală după plăcerile ce le-a gustat, ci după neplăcerile de care a scăpat. Eudemonologia trebuie chiar să înceapă cu observarea că numele ei însuşi este un eufemism şi că sub vorba „a trăi fericit” trebuie să se înţeleagă „a trăi mai puţin nefericit”, adică suportabil. Şi în adevăr, viaţa nu ne este dat a o petrece, ci pentru a o trece; aceasta se vede din multe expresii: latineşte degere vitam, vita defungi, italieneşte şi scampa cosi, nemţeşte man muss suchen durchzukommen, româneşte, „cum o mai duci?” ş. a. asem. Da, este o mângâiere la bătrâneţe de a fi trecut peste munca vieţii. Aşadar, soarta cea mai fericită o are acela care îşi duce viaţa fără prea mari dureri, fie sufleteşti, fie trupeşti, dar nu acela care a avut parte de bucuriile cele mai vii sau de plăcerile cele mai mari. Cine vrea să măsoare fericirea unei vieţi după plăceri, a luat o măsură greşită. Căci plăcerile sunt şi rămân negative; a crede că sunt izvorul fericirii este o iluzie ce o are invidia pentru propria ei pedeapsă. Durerile, din contra, se simt pozitiv; de aceea lipsa lor este măsura fericirii vieţii. Dacă pe lângă o stare lipsită de dureri mai putem scăpa şi de urât, atunci avem în esenţă fericirea pe pământ; căci celelalte sunt himere. De aici urmează că nu trebuie niciodată să cumpărăm plăcerile cu dureri, nici măcar cu riscarea acestora; căci atunci am plăti un lucru negativ şi himeric cu o realitate pozitivă. Din contra, rămânem în câştig, dacă jertfim plăcerile pentru a scăpa de dureri. În amândouă cazurile e tot atât dacă durerile vin înaintea plăcerilor sau după ele. Este, în adevăr, cea mai mare rătăcire de a voi să prefacem această vale de lacrimi într-un loc de desfătare precum se încearcă aşa de mulţi, mult mai puţin greşeşte, cine cu o privire posomorâtă vede în lumea aceasta un fel de iad şi prim urmare se gândeşte numai cum să-şi facă o chilie apărată de flăcări. Nebunul umblă după plăcerile vieţii şi se vede înşelat; înţeleptul se fereşte de rele. Dacă totul se izbuteşte iese cel mai puţin din vina sorţii, nu din propria sa nebunie, dar întrucât izbuteşte, nu este înşelat; căci relele de care s-a ferit, sunt foarte rele. Chiar de le-ar fi ocolit prea departe şi ar jefuit mai multe plăceri decât trebuia, totuşi în realitate nu a pierdut nimic; căci plăcerile fiind toate himerice, ar fi ridicol de a ne întrista de lipsa lor.
Necunoaşterea acestui adevăr, favorizează prin optimist este izvorul multor nefericiri. În timpul în care nu suferim, dorinţele neastâmpărate nălucesc himerele unei fericiri ce nici nu există şi ne înduplecă a le urmării; prin aceasta ne atragem durerea, care este desigur reală. Atunci ne tânguim de pierderea acelei stări lipsite de dureri, la care ne gândim acum ca la un rai pierdut din vina noastră şi dorim în zadar să facem nefăcut ceea ce s-a făcut. Astfel pentru că un demon rău, prin lucirea dorinţelor, ne scoate totdeauna din starea cea fără de dureri, care este gradul suprem al fericirii reale.
— Pe nesimţite ajungem tânărul la credinţă că lumea există ca plăcerile ei să fie gustate, că este locaşul unei fericiri pozitive, ce scapă numai din mâna celor neîndemânatici. Întru aceasta îl întăresc poeziile şi romanele, nu mai puţin şi ipocrizia, cu care îşi întocmeşte lumea pretutindeni aparenţelor din afară şi la care voi reveni îndată. De aici înainte viaţa lui este o vânătoare, întreprinsă cu mai multă sau mai puţină reflecţie, după fericirea pozitivă, care are să consistă în plăceri pozitive. Primejdiile, la care expune atunci se primesc ca o îngreunare necesare. Şi astfel această vânătoare după un obiect care nici nu există, aduce de regulă nefericiri, care există foarte real şi pozitiv. Ele se înfiinţează ca dureri, suferinţe, boli, pierderi, griji, sărăcie, ruşine şi mii de alte nevoi. Deşteptarea vine prea târziu. Dacă, din contra, prin păzirea maximei de mai sus, planul vieţii este îndreptat spre fericire de suferinţă, aşadar spre înlăturarea lipsei, a bolilor şi a oricărei nevoi, atunci ţinta este reală, atunci putem izbuti la ceva şi cu atât mai mult cu cât ne vom abate mai puţin de la acest plan prin alergarea după himera fericirii pozitive. Mittler, care în Afinităţile elective ale lui Goethe, se ocupă de mereu de fericirea altora, zice: „Cine vrea să scape de un rău ştie totdeauna ce vrea; dar cine vrea un bine mai mare decât îl are, este lovit de orbire”. Aceasta o aminteşte că frumosul proverb francez: „le mieux es l’ennemi du bien”. Tot de aici se poate deduce principiul al cinismului, precum l-am expus în cartea mea principală. Căci ce alta îndemna pe cinci să dispreţuiască toate plăcerile, dacă nu reflecţia că ele sunt mai mult sau mai puţin împreună cu dureri şi că prin urmare este mult mai importantă depărtarea acestora decât dobândirea acelora? Ei era adânc pătrunşi de cunoştinţa negativităţii plăcerilor şi a pozitivităţii durerilor şi făceau tot pentru a se feri de rele, lepădându-se cu premeditare de plăceri ca de nişte curse întinse spre a ne da pradă durerilor.
Născuţi în Arcadia, cum zice Schiller, suntem cu toţii, adică intrăm în lume plini de aspirări spre fericire şi plăceri şi vrem credinţa copilărească că le vom şi realiza. În curând însă ne surprinde soarta, pune cu asprime mâna pe noi şi ne învaţă că nimic nu este al nostru ci toate sunt ale ei, având ea un drept necontestat de numai asupra averii şi agonisirii noastre şi asupra nevestei şi copiilor şi asupra mâinilor şi picioarelor, a ochilor, a urechilor, ba şi asupra nasului şi obrazului nostru. Oricum însă, după o vreme şi plăcerile sunt o Fata Morgana, care se vede numai din depărtare, dar în apropiere dispare şi că, din contra, suferinţele şi durerile au realitate, se prezintă imediat ele înşile şi nu au trebuinţă nici de iluzie nici de aşteptare. Dacă învăţătura ne foloseşte atunci încercăm a alerga după fericire şi plăceri şi ne gândim mai bine cum să ne păzim de dureri şi suferinţe. Atunci înţelegem că lucrul cel mai bun ce ni-l poate da lumea e o existenţă fără dureri, liniştită, suportabilă şi ne mărginim pretenţiile la atâta, pentru a le realiza cu atât mai sigur. Căci mijlocul cel mi bun pentru a nu deveni prea nefericit, este: să nu ceri a deveni prea fericit. Aceasta o recunoaşte şi prietenul din tinereţe a lui Goethe, Merck, când scrie: „Ciudata pretenţie la fericire şi anume la gradul ce-l visăm, ne strică toate în lume. Cine poate scăpa de ea şi nu cere decât ce are la îndemână, o mai poate duce”. (Briefe an und von Merck, pag 100). Este dar un lucru foarte cuminte de-ţi micşora pretenţiile de fericire, avere, rang, onoruri ş. c. l. până la o măsură cât se poate de modestă; căci tocmai luptele şi năzuinţele după fericire, fală şi plăceri, aduc nefericirile acela mari. Nu este nimic mai uşor decât a fi foarte nefericit; iar a fi foarte fericit nu este numai greu, ci este o neputinţă. Cu multă dreptate cântă dar Horaţiu, adevăratul poet al înţelepciunii: „Auream quisquis mediocritatem diligit”, adică pe româneşte: „Cine fuge de extreme şi se mulţumeşte cu preţioasa stare mijlocie, scapă prin prudenţa sa de ruşinea de a trăi sub un acoperiş de mizerie, dar scapă totdeauna prin moderaţiunea sa de invidia ce se naşte în contra celor din palate. Mai tare zguduie furtuna bradul cel înalt; mai curând şi mai rău cade la pământ turnul cel ridicat şi vârful munţilor este mai des lovit de trăsnete” „O lume-ntreagă de-ai pierdut,
Să nu te plângi, că nu-l nimic;
O lume nouă ţi-ai făcut:
Să nu te bucuri, nu-l nimic;
Curând simţirile-au trecut,
Treci şi tu-n lume: nu-l nimic.”
Anvari Soheili
Gulistan.
Însă ceea ce îngreunează mai ales dobândirea acestei înţelepciuni mântuitoare este ipocrizia lumii, care ar trebui prin urmare să fie din vreme demascată tinerimii. Mai toată fala şi toate strălucirile lumeşti sunt numai arătare, ca decorurile unui teatru; fiinţa lucrului lipseşte. D. e. corăbii împodobite cu coroane şi cu steaguri fâlfăitoare, bubuitură de tunuri, iluminaţii, tobe şi trâmbiţe, strigăte şi alai, etc. Sunt firma, semnul, hieroglifa bucuriei¸ dar bucuria nu se găseşte niciodată acolo; ea singură a refuzat de a lua parte la această petrecere. Unde o găseşti în adevăr, acolo vine fără să fie poftită, vine de la sine şi sans facon, ba chiar se strecoară pe furiş, adeseori cu prilejul celei mai neînsemnate, sub împrejurările cele mai de rând, la ocazii ce nu sunt nimic mai puţin decât strălucite sau glorioase; este ca aurul din Australia, împrăştiat pe ici pe acolo după capriciul întâmplării, fără nici o regulă şi lege, mai totdeauna în grăunţe mititele, foarte rar în bucăţi mari. Din contră, în toate lucrurile înşirate mai sus nici nu este alt scop decât de a face pe alţii să creadă că acolo se află bucuria; această iluzie în mintea altora este intenţionată. Şi precum la bucurie, aşa şi la întristare. Ce melancolic şi încet se apropie acel lung cortegiu funebru! Şirul trăsurilor nu mai are sfârşit. Însă uitaţi-vă înăuntru: sunt goale şi răposatul în realitate nu e condus la groapă decât de vizitii oraşului. Credincioasă icoană a prieteşugului şi a stimei din lumea asta! Iată dar ce vrea să zică falsitatea, goliciunea şi ipocrizia în purtarea oamenilor.
Un alt exemplu ni-l dau mulţimea de musafiri în haine de sărbătoare invitaţi la o primire solemnă; ei sunt semnul din-afară al unei petreceri sociale mai nobile şi mai alese; dar în locul acesteia nu s-a ivit decât sila, chinul şi urâtul; căci unde sunt mulţi oaspeţi, este şi multă amestecătură, oricâte decoraţii ar avea pe piept. Societatea în adevăr bună este cu necesitatea şi pretutindeni foarte mică.
Dar îndeobşte serbările şi petrecerile strălucite şi zgomotoase au întotdeauna în ele ceva gol, poate chiar o disonanţă; tocmai fiindcă contrastează prea tare o mizeria şi sărăcia existenţei omeneşti, iar contrastul face să simtă mai bine adevărul. Însă privite numai din afară îşi produc efectul: şi acesta era scopul. Foarte bine şi foarte cu spirit dar Chamfort: „La société, les cercles, les salons, ce qu’on appelle le monde, est une pièce misérable, un mauvais opéra, sans intérêt, qui se soutient un peu par les machines, les costumes et les décorations”.
— Tot astfel academiile şi catedrele filozofice sunt firma, aparenţei înţelepciuni. Dar tocmai aceasta lipseşte şi se află cu totul altundeva.
Sunetele clopotelor, veşmintele preoţilor, gesturile evlavioase şi mătăniile pe la icoane sunt table dinafară, aparenţa falsă a religiei; ş. c. l. Astfel mai toate sunt ca o nucă seacă; miezul este totdeauna lucrul rar, dar şi mai rar î găseşti sub coajă. El se află aiurea şi în cele mai multe cazuri îl descoperi numai din întâmplare.
