Dacă ne gândim de mai înainte la o nenorocire posibilă, dar nu încă reală, mai avem în acel moment destulă linişte pentru a măsura cu oarecare exactitate întinderea ei şi o putem cuprinde cu ochii ca pe un lucru mărginit în limitele prevăzute. Astfel se explică pentru ce suferim mai uşor o nenorocită prevăzută, adică la care ne aşteptam. Dacă ne loveşte acum, în adevăr, nu se apasă decât cu greutatea ei reală. Dacă, din contră, nu suntem deloc pregătiţi, ci ne vedem izbiţi făr’ de veste, mintea speriată nu-şi poate da bine seamă în primul moment de mărimea nenorocirii şi fiindcă nu o poate cuprinde cu privirea, i se pare adeseori imensă, cel puţin mult mai mare decât este în realitate. La aceasta se mai adaogă că, pentru o nenorocire prevăzută, ne-am gândit din vreme cum ne-am putea mângâia şi cum am putea-o uşura, sau cel puţin ne-am deprins cu ideea ei.
Nimic nu se face însă mai destoinici pentru a răbda în linişte nenorocirile ce ne lovesc, decât înţelegerea adevărului, pe care l-am stabilit şi l-am derivat din ultimele sale cauze în disertaţia mea asupra liberului arbitru: „Tot ce se întâmplă, de la lucrul cel mai mare până la cel mai mic, se întâmplă cu necesitate. Omul se împacă destul de uşor cu o necesitate absolută şi înţelegerea acelui adevăr îl face să privească toate, chiar întâmplările cele mai stranii, ca fiind supuse aceleiaşi necesităţi ca şi cele ce urmează regulile cunoscute şi sunt conforme cu prevederile generale. Amintesc aici şi observările din Lumea ca voinţă şi reprezentare asupra linişti sufleteşti produse prin înţelegerea necesităţii absolute. Cine e pătruns de aceasta, va face mai întâi ce poate şi dacă nu mai merge, va răbda cu tărie ce trebuie.
Micile necazuri zilnice se pot privi ca menite a ne ţinea deştepţi, pentru ca nu cumva din prea multă tihnă să ne amorţească puterea de a întâmpina nefericirile mai mari. Faţă de veşnicele supărări, de meschinele fricţiuni în raporturile cu oamenii, de micile împunsături, de necuviinţele din partea altora, cancanuri ş. c. l., trebuie să fii ca Siegfrield cel încornorat din povestea germană, adică nesimţitor, să nu le iei în băgare de seamă, necum să te turburi de ele, ci să le depărtezi de la tine şi să le dai în lături ca pietrele din drum şi să nu cumva să le primeşti în cercul reflecţiilor şi meditărilor tale.
52. Ceea ce numesc oamenii soartă, nu e de obicei decât prostia lor. Trebuie dar să ne pătrundem cu tot dinadinsul de sfatul ce ni-l dă Homer în privinţa înţeleptei cumpăniri a lucrurilor. Căci deşi păcatele nu se răsplătesc decât în lumea cealaltă, dar prostiile se răsplătesc în lumea aceasta.
— Cu toate că uneori scăpăm cu faţa curată.
Nu omul cu cătătura cruntă, ci omul cu căutătura vicleană are aer primejdios şi îngrijorător; atât este de adevărat că sunt o mai înfricoşată armă creierii omului decât gheara leului.
Dacă e vorba de perfecţie în relaţiile cu lumea, omul cel mai perfect ar fi acela care nu ar sta niciodată nehotărât şi nu ar lucra niciodată pripit.
53. Pe lângă prudenţă mai este şi curajul o însuşire neapărată pentru fericirea noastră. Ce e drept, nici pe una nici pe alta nu ne-o putem da, ci le avem de moştenire: pe cea dintâi de la mamă, pe cea de-a doua de la tată; cu toate acestea, deprinderea şi voinţa hotărâtă ajută mult la sporirea capitalului firesc. În această lume de oţel se cer o inimă de oţel, întărită în contra sorţii şi înarmată în contra oamenilor. Căci viaţa întreagă este o luptă, nici un pas înainte nu se face fără greutate şi Voltaire are dreptul să zică: „On ne reussit dans ce monde qu’a la pointe de l’epee, et on meurt les armes a la main”.
De aceea este un suflet laş acela care se codeşte, se pitulează şi se vaită, îndată ce se adună nori pe cer sau se arată numai din depărtare. Deviza noastră să fie, din contră: „Tu ne cede malis, sed contra audentior ito”. (Tu nu da înapoi în faţa relelor, ci mergi cu mai mare curaj în contra lor).
Până ce rezultatul unei întreprinderi primejdioase nu este încă hotărât, până ce nu există o posibilitate să se sfârşească bine, nu e loc pentru şovăire, ci numai pentru rezistenţă, precum nu trebuie să desperezi de vremea frumoasă până mai e un colţ albastru pe cer. Să ajungem chiar a putea zice: „Şi fractus illabatur orbis, Impavidum ferient ruinae”. (Şi de s-ar nărui tăria cerului, neînspăimântat l-ar izbi ruinele).
Viaţa întreagă, necum averea, nu plăteşte o asemenea tremurare şi strângere a inimii. „Quocirca vivite fortes Fortiaque adversis opponite pectora rebus”. (De aceea să trăiţi cu tărie şi să puneţi piept contra greutăţilor).
Dar şi aici să ne ferim de exces şi curajul său nu meargă până la îndrăzneală. Un grad oarecare de timiditate este chiar trebuincios pentru fiinţa noastră în lume; laşitatea este numai o exagerare a ei, precum o explică Bacon de Verulam foarte bine în derivarea sa etimologică a cuvântului terror Panicus, care este cu mult superioară derivării lui Plutarch. Bacon derivă cuvântului de la Pan, ca personificarea Naturii şi zice: „Natura enim rerum omnibuz viventibus indidit metum ac forminidem, vitae atque essentiae suae conservatricem, ac mala ingruentia vitanem et depellentem. Verumtamen eadem natura modum tenere nescia est: sed timoribus salutaribus semper vanos et inanes admiscet; adeo tut omnia (şi intus conspici darentur) Panicis terroribus plenissima sunt, praesertim humana”. (Natura a aşezat în toate vieţuitoarele frica şi spaima ca un element de conservare a vieţii în esenţa ei, prin care să se ferească de năvălirea relelor şi să le alunge. Însă aceeaşi natură nu ştie să păstreze măsura, ci amestecă totdeauna frica salutară cu cea deşartă şi neîntemeiată, aşa încât pe toate fiinţele, mai ales pe cele omeneşti (dacă am putea privi înăuntrul lor), le-am vedea pline de teroare. Dealtminteri, semnul caracteristic al terorii şi panicii este că acestea nu-şi dau seama de cauzele lor, ci mai mult le presupune decât le cunoaşte, ba la nevoie îţi face din însăşi frica o cauză a fricii.
Despre deosebirea păcatelor.
Ce frumos zice Voltaire: „Qui n’a pas l’esprit de son îge, De son îge a tout le malheur!”
Va fi dar bine ca la sfârşitul acestor observări eudemologice să aruncăm o privire asupra schimbărilor ce le produce în noi vârsta.
În tot decursul vieţii simţim numai actualitatea şi alta nimic. Deosebirea este însă că la început vedem un lung viitor înainte-ne, iar spre sfârşit un lung trecut în urma noastră; apoi că temperamentul, nu însă şi caracterul, este supus la nişte schimbări cunoscute, care ne arată actualitatea sub colori deosebite.
În cartea mea principală am explicat cum şi pentru ce în vârsta copilăriei suntem mai îndemnaţi spre cunoştinţe decât spre voinţe. Tocmai de-aici provine fericirea celei dintâi pătrimi a vieţii, de care apoi ne aducem aminte ca de un rai pierdut. În copilărie avem relaţii puţine şi trebuinţe mici, prin urmare puţină deşteptare a voinţei; cea mai mare parte a existenţei noastre se consumă în a învăţa şi a cunoaşte.
— Intelectul (ca şi creierii, care ajung cam în anul al şaptelea la deplina lor mărime) se dezvoltă de timpuriu, deşi nu este încă copt şi caută neîncetat hrana sa într-o lume întreagă de existenţe încă nou, în care toate strălucesc tocmai sub farmecul noutăţii. De aici vine că anii copilăriei sunt o poezie continuă. Căci esenţa poeziei şi a tuturor artelor este perceperea ideii platonice în fiecare obiect individual, adică a părţii esenţiale şi comune întregii specii. Astfel obiectul se înfăţişează ca reprezentantul genului său şi un caz stă pentru o mie. Deşi se pare că în scenele din copilărie am fi ocupaţi numai cu obiectul sau întâmplarea individuală momentană şi numai întrucât ne interesează voinţa în acel minut, totuşi în realitate lucrurile se petrec astfel. Viaţa în întreaga ei însemnătate stă încă aşa de nouă înaintea noastră, aşa de curată, impresiile ce ni le produce sunt aşa de puţin tocite prin repetiţie, încât noi, în mijlocul jocului şi mişcărilor copilăreşti, suntem mereu ocupaţi, deşi pe tăcute şi fără cunoştinţa scopului, a percepe din scenele şi întâmplările individuale însăşi esenţa vieţii, tipurile fundamentale ale făpturilor ei. Toate lucrurile şi persoanele le vedem, cum zice Spinoza, sub specie aeteritatis. Cu cât suntem mai tineri, cu atât mai mult individul ne reprezintă genul său; şi, din contră, cu cât înaintăm în vârstă, cu atât mai puţin; de aici vine marea deosebire a impresiilor în tinereţe şi la bătrâneţe. De aceea experienţele şi cunoştinţele din copilărie şi din tinereţe devin mai pe urmă tipurile şi rubricile statornice ale tuturor cunoştinţelor şi experienţelor de mai apoi, oarecum categoriile sub care subsumăm pe nesimţite tot ce urmează mai târziu. Astfel temelia ideilor noastre despre lume se aşează încă din anii copilăriei şi ele de pe atunci sunt adânci sau superficiale; mai pe urmă se dezvoltă şi se completează, dar nu se mai schimbă în esenţă. În urma acestei priviri curat obiective şi de aceea poetice, care se ţine de firea vârstei copilăreşti, fiind ajutată şi de faptul că voinţa nu lucrează încă cu toată energia ei, copiii sunt mai dispuşi a cunoaşte decât a voi. De aici privirea serioasă şi contemplativă în ochiul multor copii, pe care Rafael a reprodus-o aşa de frumos la îngerii săi, mai ales la cei de la Madona Sixtină. Din aceeaşi cauză anii copilăriei sunt aşa de încântători, încât nu ne putem aduce aminte de ei fără a ne simţi cuprinşi de dor. Pe când ne îndeletnicim noi cu atâta seriozitate la înţelegerea intuitivă a lucrurilor, educaţia caută a ne da noţiunile. Însă noţiunile nu sunt esenţa proprie, fondul şi cuprinsul adevărat al cunoştinţelor, care, din contră, se află numai în perceperea intuitivă a lumii. Dar aceasta nu o putem dobândi decât prin noi înşine, iar nu prin învăţătura altora. De aceea valoarea intelectuală ca şi cea morală nu ne poate veni din afară, ci izvorăşte din adâncimea propriei noastre fiinţe şi toate meşteşugurile pedagogice ale lui Pestalozzi nu pot face din cel născut neghiob un cugetător; asta niciodată! Neghiob s-a născut, neghiob are să moară. Din acea primă pricepere profundă şi intimă a lumii intuitive se explică totodată, pentru ce împrejurimea şi întâmplările copilăriei se întipăresc aşa de tare în memorie. Ele ne-au cuprins mintea exclusiv, nimic nu ne-a distras de la perceperea lor şi lucrurile ce au stat înaintea noastră le-am privit parc-ar fi fost unice de felul lor şi singure în lume. Mai târziu vedem că nu sunt singure, ci nenumărat de multe şi atunci pierdem curajul şi răbdarea. Cine-şi aduce aminte de explicarea din cartea mea principală, că partea obiectivă a lucrurilor, adică existenţa lor în singura reprezentare, este totdeauna senină şi îmbucurătoare, pe când partea lor subiectivă, ca una ce consistă în voinţă, este foarte amestecată cu dureri şi nefericiri, va primi ca un rezumat scurt al celor zise următoarea propoziţie: toate lucrurile sunt minunate la vedere, dar grozave la fire. După această deosebire, copilul cunoaşte lucrurile mai mult din partea vederii, adică a reprezentării sau obiectivităţii, decât din partea firii, care este voinţa; şi fiindcă aceea este partea mai senină a lucrurilor, iar partea lor cea mai subiectivă şi grozavă rămâne încă ascunsă, intelectul cel tânăr primeşte figurile ce i le arată realitatea şi arta, drept fiinţe binecuvântate şi crede că dacă sunt aşa de frumoase la vedere, vor fi şi mai frumoase la fire. De aceea lumea stă înaintea lui ca un rai: iată Arcadia, în care toţi ne-am născut. Ceva mai târziu ne apucă dorul vieţii reale, dorul de fapte şi de suferinţe, care ne aruncă în învălmăşeala lumii. Atunci începem a cunoaşte cealaltă parte a lucrurilor, firea lor cea proprie, adică voinţa, care e împiedicată la fiece pas. Încetul cu încetul ne cuprinde dezamăgirea cea mare: l’age des illusions est passe; dar dezamăgirea tot creşte şi devine din zi în zi ce merge mai desăvârşită. Astfel putem zice că în copilărie viaţa ni se arată ca o decoraţie de teatru văzută de departe, iar la bătrâneţe ca aceeaşi decoraţie văzută prea de aproape.
La fericirea copilăriei mai contribuie ceva. Precum tot frunzişul are la începutul primăverii aceeaşi culoare şi aproape aceeaşi formă, asemenea şi noi, în prima copilărie, semănăm unii cu alţii şi prin urmare ne potrivim foarte bine. Însă o dată cu pubertatea începe şi divergenţa şi devine tot mai mare, ca distanţa razelor unei sfere.
Ceea ce turbură mai târziu prima jumătate a vieţii, adică tinereţea, care dealtminteri pare atât de preferabilă bătrâneţii şi a o face nefericită, este goana după fericire şi aşteptarea sigură că trebuie să se găsească în viaţă. De aici se nasc speranţele veşnic înşelate şi din ele nemulţumirea. Imaginile încântătoare, dar nebuloase, ale unui vis de fericire, răsar sub deosebite forme capriţioase în fantazia noastră şi noi le căutăm în zadar prototipurile mele. De aceea şi suntem în anii tinereţii mai totdeauna nemulţumiţi cu starea şi cu împrejurimea noastră oricare ar fi; căci îi atribuim ei ceea ce vine din goliciunea şi mizeria vieţii omeneşti îndeobşte, cu care facem acum cea dintâi cunoştinţă, după ce ne aşteptasem cu totul la altceva. Bine ar fi dacă s-ar învăţa tinerimea de timpuriu să-şi piardă iluzia că are să găsească mare lucru în lume. Dar se întâmplă tocmai dimpotrivă, fiindcă de obicei ajungem la cunoştinţa vieţii mai întâi prin poezie şi mai pe urmă prin realitate.
— Scenele descrise de poeţi se răzleţesc cu desfătare în dimineaţa vieţii noastre şi îndată ne frământă dorul să le vedem realizate, să prindem curcubeul cu mâna. Tânărul îşi aşteaptă viitorul sub forma unui roman interesant. Şi astfel se naşte amăgirea, pe care am descris-o în cartea mea principală. Căci ceea ce dă farmecul tuturor acelor închipuiri este tocmai faptul că sunt închipuiri şi nu realităţi şi că, prin urmare, la privirea lor ne aflăm în liniştea şi deplina mulţumire a cunoştinţei curate. A fi realizat însemnează a fi pătruns de voinţă şi aceasta aduce neapărat dureri.
Dacă, aşadar, caracterul celei dintâi jumătăţi a vieţii este dorul zadarnic de fericire, caracterul celei din urmă este teama de nefericire. Cu vremea ajungem mai mult sau mai puţin la cunoştinţa că orice fericire este himerică, pe când suferinţa este reală. Prin urmare, oamenii cu oarecare minte caută mai curând liniştea şi lipsa de dureri, decât gustarea plăcerilor.
— În tinereţea mea, când bătea cineva la uşă, mă apuca bucuria şi-mi ziceam: „acum vine!” Dar mai târziu mă apuca un fel de spaimă şi mă întrebam: „ce mai vine?” –Şi în privinţa relaţiilor omeneşti putem deosebi două simţiri contrare, cel puţin la indivizii înzestraţi de la natură cu însuşiri mai alese şi care nu se prea ţin de lume, ci după gradul meritului lor se află mai mult sau mai puţin izolaţi; în tinereţe au adeseori simţirea că sunt părăsiţi de lume, iar la bătrâneţe, că au scăpat de ea. Cea dintâi e o simţire neplăcută şi vine din lipsă de cunoştinţă, cea de a doua e o simţire plăcută şi vine din cunoştinţa dobândită. În urma acestora, a doua parte a vieţii, ca şi a doua parte a unei perioade muzicale, are mai puţină tensiune, dar mai multă linişte decât cea dintâi; şi pe când tinereţea crede că în lume se găsesc te miri ce fericiri şi plăceri, dar că sunt numai greu de câştigat, bătrâneţea ştie că în lume nu se află nimic, se mulţumeşte în deplină linişte cu o actualitate suportabilă şi se poate bucura şi de lucruri mai mici.
Ceea ce a dobândit omul matur prin experienţa vieţii sale şi ce-l face să vadă lumea altfel de cum o vede tânărul şi copilul, este un fel de simplicitate a bunului simţ. De-abia acum vede lucrurile fără prevenţie şi le ia cum sunt, pe când copilului şi tânărului le era lumea învăluită, dacă nu prefăcută într-o fantasmă, formată din capriţurile lor, din prejudecăţile primite de la alţii şi iluziile cele mai curioase. Căci cea dintâi lucrare ce se impune experienţei este dezrobirea noastră de închipuirile şi noţiuni greşite ce ni s-au grămădit din copilărie. A păzi tinerimea din capul locului de ele, ar fi – ce e drept – singura educaţie bună, deşi negativă; însă este foarte grea. Pentru aceasta ar trebui să ţinem la început orizontul copilului pe cât se poate de mărginit, să-l dăm în cercul astfel restrâns numai noţiuni lămurite şi drepte şi să nu-l întindem vederile decât treptat şi după ce a priceput bine toate cele explicate până atunci, îngrijind pururi să nu rămână nimic întunecat, rău înţeles sau înţeles pe jumătate. Noţiunile copilului despre lucruri şi despre relaţiile omeneşti ar rămânea astfel mărginite şi foarte simple; însă ar fi drepte şi lămurite, încât nu ar avea niciodată trebuinţă de rectificare, ci numai de dezvoltare; şi aşa mai departe până la vârsta tinereţii. Ar trebui îndeosebi să nu se îngăduie cetirea romanele, ci în locul lor să se dea biografii potrivite, precum este a lui Fraklin, sau Anton Reiser de Moritz şi altele asemenea.
În tinereţe credem că întâmplările şi persoanele însemnate, care lasă urme adânci în viaţa noastră, se vor înfăţişa sub o formă deosebită, cu tobe şi cu surle; la bătrâneţe însă privirea retrospectivă ne arată că toate s-au introdus încet, prin portiţa cea mică şi ca pe furiş.
Urmărind aceste reflecţii mai departe, putem asemăna viaţa cu o stofă cusută, ca la început o vedem pe faţă, iar la sfârşit, pe dos; aici nu este aşa de frumoasă, dar este mai instructivă, fiindcă ne arată legătura firelor.
Superioritatea intelectuală, fie şi cea mai mare, nu-şi va putea arăta preponderenţa în conversaţie decât de la patruzeci de ani înainte. Căci ea poate uneori întrece, dar nu poate niciodată înlocui maturitatea anilor şi experienţa câştigată; acestea, dimpotrivă, dau şi omului de rând un fel de contrabalanţă faţă cu puterile celui mai mare spirit, dacă este încă tânăr. Aici vorbesc numai de înrâurirea personală, nu de opere.
Orice om mai deosebit, orice om în afară de acea nemernică majoritate de 5/6 a omenirii va scăpa cu greu după patruzeci de ani de un fel de melancolie. Căci el începuse fireşte să judece pe ceilalţi după sine, dar cu vremea, dezamăgindu-se, a înţeles că oamenii au rămas îndărăt cu mintea sau cu inima, sau mai des cu amândouă şi nu i-au răspuns ce le-a dat el; din care cauză se fereşte pe cât poate de a mai avea de a face cu ei, precum îndeobşte fiecine va iubi sau va urî singurătate, adică propria sa societate, în proporţia meritului său adevărat. Despre acest fel de mizantropie vorbeşte şi Kant.
Una din cauzele pentru care în tinereţe suntem aşa de veseli şi de dispuşi la orice întreprindere, este să ne urcăm pe munte fără să vedem moartea, care se află la poalele lui de cealaltă parte. Dar după ce am trecut dincolo de vârf, dăm cu ochii de Moarte, pe care o cunoşteam până atunci numai din auzite şi vederea ei, pe lângă scăderea puterilor din acea epocă, ne sleieşte curajul vieţii. Atunci o seriozitate posomorâtă înlocuieşte vioiciunea zburdalnică a tinereţii şi se întipăreşte şi în expresia feţei. Cât suntem tineri, credem viaţa nesfârşită orice ni s-ar spune şi în această credinţă risipim vremea. Cu cât îmbătrânim, cu atât o economisim mai mult. Căci în vârsta mai înaintată fiecare zi petrecută ne deşteaptă o simţire analoagă cu simţirea ce o are la fiecare pas osânditul condus spre eşafod.
Din punctul de vedere al tinereţii, viaţa are un viitor nesfârşit, din acela al bătrâneţii însă un efort foarte scurt; ca orice lucru privit cu ocheanul întors (cu lintea obiectivă lângă ochi), iar la urmă ca privit prin ochean în modul obişnuit. Trebuie să fi ajuns cineva la o adâncă bătrâneţe pentru a înţelege cât de scurtă e viaţa. Cu cât suntem bătrâni, cu atât mai mici ne par toate lucrurile omeneşti: viaţa, care la început se prezenta înaintea noastră statornică şi neclintită, ni se arată acum ca o fugă grăbită de înfăţişări efemere; nulitatea întregii existenţe se iveşte. Chiar vremea are, în tinereţe, un pas mult mai încet; de aceea cel dintâi pătrar al vieţii este nu numai cel mai fericit, dar şi cel mai lung, aşa încât ne lasă mult mai numeroase aduceri aminte şi fiece om ar putea povesti la trebuinţă îndoit de multe din vremea aceea decât din toate cele următoare. Ca în primăvara anului, zilele ne sunt şi în primăvara vieţii de o lungime obositoare. Toamna devin mai scurte, însă mai senine şi mai statornice.
Dar de ce viaţa trecută se arată aşa de scurtă la bătrâneţe? Fiindcă i se măsoară lungimea după aducerea-aminte. Aceasta însă uită tot ce era fără însemnătate şi multe lucruri se pierd; prin urmare, puţin mai rămâne. Căci precum intelectul nostru îndeobşte este foarte imperfect, aşa ne este şi memoria; învăţătura trebuie repetată, trecutul trebuie rumegat, dacă nu, se pierd amândouă în prăpastia uitării. Însă de obicei noi nu medităm asupra întâmplărilor neînsemnate şi rareori asupra celor neplăcute; iar fără de aceasta ele nu se pot păstra în memorie. Dar pe zi ce merge, creşte numărul lucrurilor neînsemnate; căci multe din cele ce ne păreau însemnate la început, se repetă prea adese şi cu vremea de nenumărate ori, aşa încât devin neînsemnate; de aceea ne şi aducem mai bine aminte de anii dintâi decât de anii din urmă. Cu cât trăim dar mai mult, cu atât mai puţine întâmplări ne par că merită o reflecţie şi o meditare retrospectivă, prin care numai s-ar putea întipări în memorie; şi prin urmare rămân uitate, îndată ce nu mai sunt actuale. Aşadar, timpul cu cât înaintează, cu cât şterge mai mult urmele din memoria noastră. Şi, pe de altă parte, nu ne aducem bucuros aminte de lucrurile neplăcute, mai ales când ne ating deşertăciunea, precum o fac adese, fiindcă rareori suferim fără vina noastră. Neplăcerile se pierd dar şi ele din memorie. Aceste două feluri de uitări ne scurtează aducerea-aminte şi o fac din ce în ce mai restrânsă cu cât se prelungeşte viaţa. Când se depărtează corabia de ţărm, obiectele devin tot mai mici şi se confundă unele în altele; aşa este şi cu anii trecuţi din viaţă, cu faptele şi întâmplările ei. La aceasta se adaogă că uneori memoria şi fantazia ne reproduc câte o scenă din trecutul îndepărtat cu o vioiciune şi cu o apropiere parcă ar fi fost ieri. Cauza este că nu ne putem înfăţişa cu aceeaşi lămurire întregul timp trecut între acum şi atunci, ca unul ce nu se poate cuprinde într-o singură imagine şi nici întâmplările lui nu le mai ţinem minte, ci ne-a rămas numai un fel de cunoştinţă abstractă a lor, o simplă noţiune fără element intuitiv. Astfel, un lucru de mult trecut se arată aşa de apropiat încât pare că s-a întâmplat ieri, iar timpul de la mijloc dispare şi toată viaţa se înfăţişează într-o scurtime surprinzătoare. La bătrâneţe ni se poate înfăţişa uneori tot trecutul nostru cel lung şi prin urmare propria noastră vârstă ca o minune din poveşti; cauza este că avem înaintea noastră aceeaşi actualitate statornică. Aceste fenomene interne se întemeiază însă pe faptul fundamental că sub forma timpului nu se arată propria noastră fire în sine, ci numai manifestarea ei sensibilă şi că actualitatea este punctul de întâlnire între obiect şi subiect. Şi pentru ce, din contră, în tinereţe ne pare viaţa, ce o avem înainte-ne, aşa de lungă? Pentru că trebuie să facem loc speranţelor nemărginite, cu care o umplem şi spre a căror realizare nici vârsta lui Matusalem nu ar fi de ajuns; şi apoi pentru că măsurăm distanţa timpului viitor după puţinii ani din trecut, a căror aduce-aminte este încărcată de obiecte, aşadar lungă, fiindcă noutatea a dat tuturor lucrurilor un aer de importanţă şi ne-a făcut să le mai medităm, să le mai împrospătăm în memorie şi astfel să ni le întipărim.
Uneori credem că ne e dor de un loc îndepărtat, pe când de fapt ne e dor de timpul ce l-am petrecut acolo, când adică eram mai tineri şi mai impresionabili. Astfel ne înşeală timpul sub masca spaţiului. Dacă ne ducem în adevăr acolo, recunoaştem îndată iluzia.
Pe două căi putem ajunge la adânci bătrâneţe, presupunând, cu o conditio sine qua non, că avem o constituţie tare; aceste căi se pot compara cu arderea a două lămpi: una arde multă vreme, deşi are puţin ulei, fiindcă are un fitil subţire; alta arde mult, fiindcă are mult ulei cu un fitil gros. Uleiul este puterea vitală, fitilul consumarea ei în orice privinţă.
Cât pentru puterea vitală ne putem compara până la vârsta de treizeci şi şase de ani cu oamenii care trăiesc din dobânda capitalului lor; ce se cheltuieşte astăzi, se înlocuieşte mâine. Dar de la treizeci şi şase de ani încolo semănăm cu oamenii care cheltuiesc din capital. La început nu se prea simte; cea mai mare parte a cheltuielilor se mai poate acoperi, un mic deficit nu se ia în seamă. Dar deficitul creşte, creşte pe zi ce merge, începe a se simţi, ia proporţii tot mai mari, orice zi e mai săracă decât ziua trecută, fără speranţă de îndreptare. Sărăcia creşte, precum creşte iuţeala corpurilor în cădere, până ce nu mai rămâne nimic. Cea mai tristă întâmplare, este când amândoi termenii acestei comparări, adică puterea vitală şi averea, coincid în adevăr în scădere; de aceea şi creşte cu vârsta iubirea de bani. Din contră, la început şi câtva timp după majoritate, semănăm în privinţa puterii vitale cu proprietarii care mai pun ceva la o parte din dobânzi; nu numai cheltuielile se acopăr, ci se sporeşte şi capitalul. Şi în adevăr se şi întâmplă uneori aşa cu banii, dacă în timpul minorităţii am avut parte de un epitrop cumsecade. Fericită tinereţe! Nefericită bătrâneţe! Cu toate aceste, să cruţăm puterile tinereţii. Aristotel observă, că din cei încoronaţi la jocurile Olimpice numai doi sau trei au fost distinşi de două ori: o dată ca copii şi încă o dată ca bărbaţi, fiindcă prin oboseala produsă de exerciţiile pregătitoare din copilărie se sleiesc puterile aşa încât mai târziu, la vârsta bărbătească, lipsesc. Aceasta nu se aplică numai la puterea musculară, ci mai ales şi la puterea nervoasă, care se manifestă în orice lucrare intelectuală; din care cauză ingenia praecocia, copiii extraordinari, ceea ce numesc francezii les enfants prodiges, rezultatul unei educaţii peste măsură pripite, devin mai pe urmă capete foarte ordinare. Poate chiar încordarea prematură, la care sunt siliţi copiii pentru a învăţa limbile clasice, este de vină, dacă mai pe urmă atâţia „savanţi” sunt slabi la judecată şi paralizaţi la minte.
Am băgat de seamă că la cei mai mulţi oameni caracterul pare îndeosebi potrivit cu o anume vârstă, în care se prezintă mai bine. Unii sunt foarte plăcuţi ca tineri şi apoi s-a isprăvit. Altora le şade bine ca bărbaţi activi şi în putere, dar la bătrâneţe nu mai plătesc nimic. Câţiva, din contră, au tocmai la bătrâneţe cea mai mare trecere, fiindcă în urma experienţei sunt mai îngăduitori şi mai potoliţi; aşa se întâmplă adeseori cu francezii. Cauza trebuie să fie ca şi caracterul are ceva copilăros, bărbătesc sau bătrânesc şi astfel vârsta corespunde cu dânsul sau lucrează în contra lui ca un corectiv.
Precum pe corabie nu ne dăm seacă că mergem înainte, decât văzând că obiectele de pe ţărm dau înapoi şi devin tot mai mici, asemenea nu simţim că înaintăm mereu în vârstă, decât observând că oamenii din ce în ce mai bătrâni ne par încă tineri.
Am arătat mai sus, cum şi pentru ce tot ce vedem, ce facem şi ce ni se întâmplă lasă mai puţină miră în minte, cu cât înaintăm mai mult în vârstă. În acest înţeles s-ar putea zice că în tinereţe trăim cu conştiinţa întreagă, iar la bătrâneţe numai pe jumătate. Cu cât devenim mai bătrâni, cu atât trăim cu mai puţină conştiinţă; lucrurile trec repede pe dinaintea noastră fără a ne produce impresie, precum nici obiectul de artă nu ne mai impresionează; dacă l-am văzut de sute de ori; facem ce vrem de făcut şi apoi nu mai ştim dacă am făcut-o. Devenind viaţa altfel din ce în ce mai puţin conştientă, cu cât se apropie mai mult de inconştienţa finală şi pasul timpului devine mai grăbit. În copilărie, noutatea tuturor obiectelor şi întâmplărilor le întipăreşte pe fiecare din ele în conştiinţă; de aceea ziua este nesfârşit de lungă. Tot aşa şi în copilărie, unde o singură lună pare mai lungă decât patru petrecute acasă. Noutatea lucrurilor însă nu împiedică, nici în copilărie nici la drum, ca timpul în aparenţă prea lung să ne devie şi în realitate „prea lung” şi să-l petrecem în unele momente mai cu greu decât la bătrâneţe sau acasă. Cu vremea însă, prin lunga deprindere cu aceleaşi imagini şi întâmplări, intelectul devine aşa de netezit, încât din ce în ce mai multe impresii lunecă peste el fără a lăsa urme; astfel zilele devin tot mai puţin însemnate şi prin urmare mai scurte; orele copilului sunt mai lungi decât zilele bătrânului. Se vede doar că timpul vieţii noastre are o mişcare accelerată ca o ghiulea rostogolită pe un perete înclinat şi precum la un disc în rotaţie orice punct se mişcă cu atât mai repede cu cât este mai departe de centru: aşa timpul fiecărui om curge din ce în ce mai iute, cu cât se depărtează mai mult de începutul vieţii lui. Putem dar admite că lungimea unui an în aprecierea simţului nostru stă în raport invers cu quoţientul anului împărţit prin vârstă: când d. e. anul este 1/5 a vârstei noastre, ne apare de zece ori mai lung decât când este 1/50. Această deosebire a rapidităţii timpului are cea mai hotărâtoare înrâurire asupra felului existenţii noastre la fiecare vârstă. Ea face mai întâi din copilărie epoca cea mai lungă a vieţii şi cea mai bogată în aduceri aminte, deşi cuprinde numai vreo cincisprezece ani; şi apoi ne supune urâtului în proporţie inversă cu vârsta noastră; copiii cer mereu distracţie, fie prin joc, fie prin lucru: îndată ce ea încetează, îi cuprinde cel mai chinuitor urât. Şi tinerii sunt încă foarte expuşi urâtului şi se gândesc cu grijă la orele neocupate. La vârsta bărbătească urâtul dispare din ce în ce mai mult; bătrânilor le e vremea totdeauna prea scurtă şi zboară cu iuţeala săgeţii. Se înţelege că vorbesc de oameni, nu de dobitoace îmbătrânite. Prin această accelerare a curgerii timpului se pierde dar urâtul şi fiindcă pe de altă artă şi pasiunile cu chinurile lor au amuţit, greutatea vieţii, presupunând numai că s-a păstrat sănătatea, ne apasă în realitate mai puţin decât la tinereţe. De aceea în limba germană epoca bătrâneţii, până a nu ajunge la debilitate şi la infirmităţi, se numeşte die besten Jahre. Aşa şi sunt în adevăr cu privire la tihna şi comoditatea noastră; însă anilor tinereţii în care suntem primitori de orice impresie şi în toate se înfăţişează cu vioiciune în conştiinţă, le rămâne o precădere: ei sunt timpul rodniciei, primăvara înfloririi sufleteşti. Căci adevărurile profunde le dobândim numai prin intuiţie şi nu prin reflecţie abstractă, cu alte cuvinte: prima lor percepere este imediată şi se făptuieşte prin o impresie momentană, prin urmare nu se poate produce decât atunci când aceasta este tare, vioaie şi adâncă. Aici totul atârnă de la modul cum întrebuinţăm anii tinereţii. Mai târziu putem avea influenţă asupra altora, chiar asupra lumii întregii, fiindcă noi înşine ne-am terminat dezvoltarea şi nu mai suntem supuşi impresiilor; dar lumea are mai puţină influenţă asupra noastră. Aceşti ani sunt prin urmare epoca faptelor şi a lucrării, iar anii dintâi sunt epoca perceperii şi a cunoştinţelor primordiale.
În tinereţe predomneşte intuiţia, la bătrâneţe reflecţia; cea dintâi este timpul poeziei, cea din urmă mai mult al filozofiei. Şi în privinţa practică tinerii se hotărăsc la ceva prin ceea ce gândesc. Aceasta se explică în parte din faptul că de abia la bătrâneţe au trecut pe dinaintea noastră destule cazuri intuitive şi au fost subsumate sub noţiuni, pentru a da acestora deplina lor însemnătate, valoare şi credit şi totodată a modera impresia intuiţiei prin obicei. Din contră, în tinereţe, mai ales la oamenii vioi şi plini de fantazie, impresia intuitivă, prin urmare şi impresia părţii externe a lucrurilor, este aşa de covârşitoare, încât ei privesc lumea ca o imagine; din care cauză se şi interesează aşa de mult ce figură joacă şi ei în lume şi ce impresie produc – mai mult, decât ce impresie şi dispoziţie produce lumea în ei. Dovadă vanitatea personală şi cochetăria tinerilor.
Cea mai mare energie şi încordare a puterilor intelectuale o avem fără îndoială în tinereţe, cel mult până la al treizeci şi cincilea an; de aici încolo scade, deşi foarte încet. Însă anii următorii, chiar şi bătrâneţea, nu rămân fără compensaţie intelectuală. Experienţa şi erudiţia de-abia acum au devenit destul de bogate; omul a venit timpul şi prilejul să privească lucrurile din toate părţile şi să mediteze asupra lor, a comparat fiecare lucru cu celelalte şi a aflat punctele de contract şi de legătură şi astfel pricepe, în sfârşit, conexul întâmplărilor. Toate s-au limpezit. Şi ceea ce ştiam din tinereţe o ştim mult mai bine la bătrâneţe, fiindcă pentru orice noţiune avem mult mai multe date. În tinereţe credeam că ştim, în bătrâneţe ştim în realitate; şi pe lângă aceasta ştim mult mai multe şi avem o sumă de cunoştinţe culese din toate direcţiile, pătrunse cu mintea şi înlănţuite unele în altele; pe când toată ştiinţa noastră din tinereţe este fragmentară şi plin de lacune. Numai cine ajunge la bătrâneţe, îşi poate face o idee deplină şi conformă despre viaţă, fiindcă o priveşte în totalitate şi în mersul ei firesc şi nu numai faţă cu intrarea, ci şi faţă cu ieşirea, de unde mai ales îi simte toată nulitatea; pe când ceilalţi au încă iluzia că de acum înainte are să vie ce are să vie. Însă tinereţea e mai bogată în concepţie şi din puţinele câte le ştie, poate face mai mult; dar la bătrâneţe e mai multă judecată, pătrundere şi soliditate. Ceea ce un cap privilegiat e menit să producă şi să dăruiască lumii, adică materia propriilor sale idei fundamentale şi idei originale, se înmagazinează în tinereţe; dare de stăpânit nu stăpâneşte această materie decât mai târziu. De aceea se şi consta6tă, de regulă, că autorii cei mari au produs operele lor principale cam pe la vârsta la cincizeci de ani. Totuşi tinereţea rămâne rădăcina pomului cunoştinţei; deşi roadele nu se ivesc decât la vârf. Dar precum orice secol şi cel mai mizerabil, se crede mult mai cuminte decât cele precedente, aşa şi orice vârstă a omului; în fapt amândoi se înşeală adeseori. În anii dezvoltării fizice, când cresc şi puterile intelectuale şi cunoştinţele, fiecare zi ia obiceiul să se uite cu dispreţ la ziua precedentă. Acest obicei se înrădăcinează şi rămâne şi atunci când a început mintea să scadă şi când ziua de astăzi ar trebui să se uite cu respect la ziua de ieri; şi astfel preţuim adeseori mai puţin lucrările şi ideile tinereţilor noastre.
În genere trebuie să observăm că deşi intelectul, adică mintea omului, este în proprietăţile sale fundamentale înnăscut, ca şi caracterul, adică inima lui, totuşi nu rămâne aşa de neschimbător ca aceasta, ci este supus la unele modificări, care în cei mai mulţi oameni se întâmplă chiar regulat, deoarece intelectul are un substrat fizic şi materialul percepţiilor lui este empiric. Astfel puterea lui proprie are o creştere succesivă până la culminare şi apoi o decadenţă succesivă până la imbecilitate. Dar alături cu această prefacere, materia, care ocupă puterile intelectuale şi le ţine în lucrare, aşadar cuprinsul cugetărilor şi al ştiinţei, experienţa, cunoştinţele, deprinderea şi perfecţionarea înţelegerii, sunt o mărime continuu crescândă, până în momentul slăbiciunii definitive, când apoi toate se şterg din minte. Coexistenţa aceasta în om a unui element absolut neschimbător şi a unui element schimbător în două direcţii opuse, explică deosebirea aspectului şi valorii lui în deosebitele epoci ale vieţii.
Într-un sens mai larg se poate zice: cei dintâi patruzeci de ani ai vieţii ne dau textul, cei din urmă treizeci comentariul, fără de acum n-am putea cunoaşte adevărul înţeles şi conex al textului, precum şi morala şi toată fineţea lui.
Spre sfârşitul vieţii e ca spre sfârşitul unui bal mascat, când se scot măştile. Acum vedem, în adevăr, cu cine am avut a face în decursul vieţii. Căci caracterele s-au dezvelit, faptele şi-au dat roadele, operele au aflat aprecierea lor meritată şi iluziile au dispărut. Toate aceste nu le-a putut face decât timpul. Dar lucrul cel mai curios este că şi pe noi înşine în adevărata noastră fiinţă şi menire nu ne cunoaştem şi nu ne înţelegem decât la sfârşitul vieţii, mai ales în raportul nostru cu ceilalţi, cu lumea. Adeseori, deşi nu totdeauna, va trebui să ne aşezăm pe o treaptă mai jos decât ne închipuiam în început, însă uneori pe o treaptă mai sus ceea ce provine din faptul că nu avusesem o idee suficientă de înjosirea lumii şi ne alesesem o ţintă prea înaltă pentru ea. Şi aşa din întâmplare ne dăm seama despre valoarea noastră relativă.
Tinereţea se numeşte epoca cea fericită a vieţii şi bătrâneţea cea tristă. Aşa ar fi, dacă pasiunile ne-ar face fericiţi. Aceste însă frământă tinerimea, cu puţină plăcere şi cu multe dureri. Bătrâneţea cea rece e liniştită, despre partea lor şi de îndată câştigă un aer contemplativ; căci cunoştinţa devine acum liberă şi ajunge la cârmă şi fiindcă în sine însăşi este lipsită de dureri, ne face cu atât mai fericit cu cât predomneşte mai mult. N-avem decât să ne aducem aminte că orice plăcere este negativă, pe când durerea e pozitivă, pentru a înţelege că pasiunile nu pot să ne dea fericirea şi că bătrâneţea nu este de plâns, fiindcă îi sunt refuzate unele plăceri. Căci orice plăcere este numai îndestularea unei trebuinţe; fireşte că lipsind trebuinţa, lipseşte şi plăcerea, dar aceasta nu este un lucru trist, precum nu este trist dacă cineva nu mai poate mânca după masă sau dacă se deşteaptă după ce a dormit bine noaptea. Cu mai multă dreptate fericeşte Platon (la începutul Republicii) bătrâneţea fiindcă a scăpat de instinctul sexual, care mai înainte ţinea pe om într-o continuă nelinişte. S-ar putea chiar susţine că feluritele şi nesfârşitele capricii ce le instinctul sexual şi efectele ce se nasc din ele, întreţin în om un grad oarecare de nebunie permanentă, câtă vreme stă sub influenţa acelui instinct sau a diavolului, care îl stăpâneşte; aşa încât omul nu e cu mintea întreagă decât după ce a scăpat de amor. Sigur este că, vorbind în termeni generali şi făcând abstracţie de toate împrejurările individuale şi excepţionale, tinereţea are un fel de veselie şi cauza nu este alta decât acel diavol, sub a cărui stăpânire, sau mai bine robie, zace tinereţea şi care de-abia îi îngăduie o oră de odihnă şi este totodată autorul direct sau indirect al mai multor dezastrelor ce lovesc sau ameninţă pe om; bătrâneţea, dimpotrivă, simte veselia omului care a scăpat din lanţuri şi umblă acum slobod. Pe de altă parte însă putem zice că după secarea instinctului sexual a secat şi miezul vieţii şi a rămas numai coaja, sau că viaţa seamănă unei comedii jucate la început de oameni, dar continuate şi sfârşite de nişte păpuşi îmbrăcate în haine omeneşti.
Oricum ar fi, tinereţea este vremea neliniştii, bătrâneţea vremea liniştii: şi aceasta ne dă măsura fericirii amândorura. Copilul îşi întinde mâinile cu nesaţ la toate ce vede în spaţiu; toate formele şi toate culorile îl ademenesc, fiindcă senzorului lui este tânăr şi fraged. Cu mai multă energie i se întâmplă şi tânărului aşa şi el e ademenit de lumea cea bogată cu figurile ei felurite; numai că fantazia lui exagerează şi aşteptările sale trec peste ceea ce-l poate da vreodată lumea. De aceea îl muncesc poftele şi dorul de ceva necunoscut şi îi răpesc liniştea, fără de care nu e cu putinţă fericirea. La bătrâneţe toate acestea s-au aşezat; parte fiindcă sângele a devenit mai rece şi iritabilitatea senzorului s-a micşorat, parte fiindcă experienţa ne-a deschis ochii asupra valorii lucrurilor şi a plăcerilor, luându-ne încetul cu încetul iluziile, himerele şi prejudecăţile, care mai înainte ne învăluiau şi ne desfigurau privirea liberă şi curată a obiectelor; acum le înţelegem toate mai bine şi mai lămurit şi luăm lumea aşa cum este, simţind mai mult sau mai puţin nulitatea tuturor lucrărilor de pe pământ. Aceasta dă omului bătrân, chiar celui inferior la minte, un aer de înţelepciune, care îl deosebeşte de cel tânăr. Dar mai ales liniştea caracterizează bătrâneţea; aceasta însă este o parte însemnată a fericirii, este chiar condiţia şi esenţa ei. Pe când, prin urmare, tânărul îşi închipuieşte că în lume se află te miri ce lucru, numai să ştii unde, bătrânul este pătruns de adevărul lui Koheleth, „toate sunt deşerte” şi ştie că toate nucile sunt seci, oricât ar fi poleite cu aur.
Abia într-o vârstă mai înaintată ajunge omul cu desăvârşire la nil admirari al lui Horaţiu, adică la convingerea tare, sinceră şi nestrămutată, că toate lucrurile sunt deşerte şi toată splendoarea lumii înşelătoare: himerele au dispărut. Atunci nu-şi mai închipuieşte că undeva în vreun palat sau în vreo colibă, găzduieşte o fericire deosebită, mai mare decât ceea pe care o simte obişnuit în momentele lipsite de dureri fizice sau morale. Atunci nu mai ţine în seamă deosebirile lumeşti între mare şi mic, între sus şi jos. Şi aceasta dă bătrânului odihna sufletească, în urma căreia priveşte surâzând la fantasmagoria lumii. El e dezamăgit şi ştie că viaţa omenească, sub orice pompă şi podoabă ar vrea să se ascundă, va apărea peste puţin în toată goliciunea ei şi, dezbrăcată de fireturi şi de zorzoane, se va arăta pretutindeni aceeaşi, adică o biată existenţă, a cărei valoare proprie stă în lipsa durerilor, nu în fiinţa plăcerilor şi cu atât mai puţin a paradei. Semnul caracteristic al bătrâneţii este aşadar dezamăgirea: iluziile, care până atunci dau vieţii farmec şi activităţii încurajatoare, au dispărut; nulitatea şi goliciunea tuturor splendorilor lumii, mai ales a felei, a strălucirii şi a rangului, s-au dat pe faţă; prin experienţă s-a dovedit că cele mai multe lucruri dorite şi plăcerile visate nu aduc mulţumirea aşteptată, astfel se întăreşte înţelegerea finală despre marea sărăcie şi mizerie a întregii noastre existenţe. De abia acum, la şaptezeci de ani, pricepem versul lui Koheleth asupra deşertăciunii. Dar aceasta dă totdeodată bătrâneţii şi aerul ei posomorât.
De obicei se crede că boala şi urâtul sunt partea bătrâneţii. Dar cea dintâi nu este esenţială bătrâneţii, mai ales nu, dacă e vorba să ajungi la o vârstă foarte înaintată: căci crescente vita, crescit sanitas et morbus (cu creşterea vieţii creşte sănătatea şi boala). Şi în ceea ce priveşte urâtul, am arătat mai sus, pentru ce bătrâneţea este, din contră, mai puţin expusă decât tinereţea; şi apoi urâtul nici nu este o urmare necesară a singurătăţii, la care, în adevăr, din cauze uşor de înţeles, este redusă bătrâneţea; ci se întâlneşte la aceia care n-au cunoscut decât plăcerile senzuale şi sociale şi şi-au lăsat mintea săracă şi facultăţile nedezvoltate. Ce e drept, la bătrâneţe scad puterile intelectuale; dar unde a fost mult, tot mai rămâne pentru a combate urâtul. Pe lângă aceste, precum am arătat, experienţa, cunoştinţele, deprinderea şi cugetarea tot mai aduc un spor de înţelepciune, judecata devine mai ageră şi înlănţuirea lucrurilor mai lămurită; în toate se dobândeşte din ce în ce mai mult o privire completă a întregului; astfel, prin ce fel de combinări ale cunoştinţelor grămădite şi din când în când prin înavuţirea lor, tot mai continuă dezvoltarea internă a omului în toate privinţele, spiritul său este ocupat, mulţumit şi-şi află răsplata. Toate aceste compensează pierderile până la oarecare grad. Şi apoi, cum am zis, la bătrâneţe timpul trece mult mai iute şi împiedecă urâtul. Scăderea puterilor fizice nu strică mult, dacă nu avem trebuinţă de ele pentru agonisire hranei zilnice. Sărăcia la bătrâneţe este o mare nenorocire. Dacă aceasta este înlăturată şi a rămas sănătatea, bătrâneţea poate fi o epocă foarte suportabilă a vieţii. Cerinţele ei de căpetenie sunt comoditatea şi siguranţa; de aceea ţin bătrânii aşa de mulţi la avere, fiindcă le înlocuieşte puterile pierdute. Părăsiţi de Venus, ei vor căuta uneori distracţii la Bacchus. Trebuinţa de a vedea, de a călători şi de a studia s-a schimbat în trebuinţa de a vorbi şi de a învăţa pe alţii. Fericit bătrânul căruia i-a mai rămas iubirea de studiu, sau de muzică, de teatru şi în genere un grad de impresionabilitate pentru lucrurile externe, precum îl şi păstrează unii până în cele mai adânci bătrâneţe. Mai ales atunci se vede ce este omul în sine însuşi şi cât îi foloseşte valoarea personalităţii. Dar asemenea exemple sunt rare; cei mai mulţi, după ce au fost totdeauna slabi la minte, devin la bătrâneţe din ce în ce mai automaţi; nu cugetă, nu zic şi nu fac decât unul şi acelaşi lucru şi nici o impresie externă nu e în stare să-l mai schimbe şi să-l împrospăteze. Să vorbeşti cu asemenea fiinţe este ca şi când ai scrie pe nisip; impresia se şterge îndată. O astfel de bătrâneţe, ce e drept, este numai caput mortuum al vieţii, rămăşiţa insolubilă a vechilor chimişti. Natura pare a simboliza sosirea acestei a doua copilării prin a o treia facere a dinţilor, care se poate observa la bătrâni în unele cazuri rare.
Sleirea tuturor la bătrâneţe, sleire continuă şi neînduplecată, e fără îndoială lucru foarte trist, dar necesar şi chiar binefăcător, fiindcă pregăteşte moartea, care fără de aceasta ar fi prea grea. Cel mai mare câştig al bătrâneţilor adânci este Euthanasia, moartea uşoară, fără boală, fără spasmuri, fără simţire. (În Upanişadul din Veda se socotesc o sută de ani ca durata firească a vieţii omeneşti. După părerea mea, cu drept cuvânt, fiindcă am observat că numai cei ce au trecut peste nouăzeci de ani au parte de Euthanasie, adică mor fără boală, nici apoplexie, fără spasmuri, fără agonie, uneori fără a îngălbeni, şezând în linişte, mai ales după masă, aşa încât ai putea zice că nu mor, ci încetează numai de a trăi. La orice altă vârstă moare omul numai de boală, aşadar cu zile.
În Vechiul Testament (Psalm 90, 10) durata vieţii se socoteşte de şaptezeci, excepţional de optzeci de ani şi Herodot, un autor mai important decât psalmistul, zice acelaşi lucru (1, 32 şi 3,22). Dar tot nu e adevărat, ci e numai rezultatul unei constatări brute şi superficiale a experienţei zilnice. Căci dacă durata vieţii ar fi de şaptezeci-optzeci de ani, oamenii între şaptezeci şi optzeci ar trebui să moară de bătrâneţe; dar nu este deloc aşa, ci ei mor de boală, ca cei tineri; însă boala fiind esenţial o anomalie, nu poate fi sfârşitul natural. Numai între nouăzeci şi o sută de ani ca regulă generală mor oamenii de bătrâneţe, în Euthanasie).
Deosebirea cea mare între tinereţe şi bătrâneţe rămâne totdeauna aceasta: tinereţea are în perspectivă viaţa, bătrâneţea moartea; cea dintâi are un trecut scurt şi un viitor lung, cea din urmă dimpotrivă. Deşi, prin urmare, ca bătrân ai numai moartea înaintea ta, iar ca tânăr viaţa, naşte totuşi întrebarea, care din două este mai grea şi dacă nu e mai bine să ai viaţa îndărăt decât înainte. Din vechime stă scris în Koheleth (7,2): „Ziua morţii este mai bună decât ziua naşterii”. Oricum ar fi: a dori o viaţă foarte lungă, e mare temeritate. Căci vorba spaniolă: quien larga vida, vive, mucho mal vide, adică: cine trăieşte multe zile, vede multe rele.
SFÂRŞIT
