27. Când vreo absurditate se propune în public sau în societate sau ce scrie în literatură şi află bună primire sau cel puţin nu este combătută, nu trebuie să ne desperăm şi să credem că lucrul se încheie aici, ci să ne mângâiem cu încrederea că mai pe urmă şi încetul cu încetul se discută chestia, se meditează, se explică şi în cele mai multe cazuri ajunge a fi judecată cu dreptate; aşa încât după un timp mai scurt sau mai lung, potrivit cu greutatea lucrului, ajung şi ceilalţi din capul locului. Deocamdată şi până atunci nu ne rămâne decât să avem răbdare. Căci omul cu judecata dreaptă între oameni fără judecată seamănă cu omul al cărui ceasornic merge bine, pe când toate celelalte din oraş merg rău; el singur cunoaşte adevărata oră, dar ce folos? Toată lumea se ia după ora greşită, chiar şi aceia care ştiu că numai ceasornicul lui arată timpul cel adevărat.
28. Într-o privire; oamenii sunt ca nişte copii mici; dacă îi răsfeţi, se obrăznicesc. De aceea nici nu trebuie să fii prea blând şi prea iubitor cu ei. Precum rareori vei pierde un amic, dacă îi refuzi un împrumut; dar foarte uşor, dacă i-l dai; asemenea cu greu îl vei pierde prin mândrie şi nepăsare, însă deseori prin mândrie şi nepăsare, însă adeseori prin prea multă abilitate, ca una ce-l face arogant şi nesuferit şi provoacă ruptura. Dar mai ales nu pot oamenii să se împace cu ideea că ai neapărată trebuinţă cu ei, aceasta îi face numaidecât îndrăzneţi şi obraznici. La unii se poate întâmpla numai prin faptul că te pui în relaţie cu ei, d. e. că vorbeşti cu ei adeseori sau ceva mai intim; îndată îşi închipuie că de acum trebuie să le treci multe cu vederea şi încearcă să se întindă peste marginile politeţii. De aceea şi sunt aşa de puţini oameni, cu care ai putea fi în relaţii intime şi mai cu seamă trebuie să te fereşti de a te lega mai de aproape cu naturi triviale. Iar de cumva vreunul se prinde a crede că ai tu mai multă nevoie de el, decât el de tine, face deodată parcă i-ai fi furat ceva şi caută în toate chipurile să-şi răzbune şi să ia înapoi. Numai atunci când nu ai nici o trebuinţă de ceilalţi şi când le dai s-o priceapă, poţi păstra superioritatea în relaţiile tale cu oamenii. De aceea este prudent ca, din când în când, să laşi să simtă pe oricine, fie bărbat fie femeie, că te poţi prea bine lipsi de el: aceasta întăreşte prietenia. Nu strică chiar pentru cei mai mulţi oameni, dacă faci să se strecoare din timp câte o picătură de dispreţ; cu atât mai mult vor ţine la prietenia ta. „Chi non istima, vien stimato”, zic şireţii de italieni, adică: cine nu stimează, este stimat. Dar dacă în adevăr punem cel mai preţ pe cineva, atunci să i-o ascundem par-ar fi o crimă. Lucrul nu e tocmai plăcut, dar are folosul de a fi adevărat. Nici câinilor nu le poţi arăta fără pagubă multă prietenie, necum oamenilor.
29. Oamenii de talent şi de inimă arată foarte des, mai ales în tinereţe, o mare lipsă de cunoştinţă a lumii şi de prudenţă în afaceri, sunt dar expuşi a fi uşor înşelaţi şi amăgiţi, pe când fiinţele mai de rând înţeleg mult mai bine şi mai iute cum merg treburile. Cauza este că, lipsindu-l experienţa, omul judecă după firea sa înnăscută, (adică a priori) şi că îndeobşte experienţa este mai slabă decât firea înnăscută. Aceasta însă ajută pe oamenii cei de rând, dar pe cei aleşi şi superiori nu, ca unii ce tocmai prin superioritatea lor se deosebesc aşa de mult de ceilalţi; calculând ei dar gândurile şi faptele altora după ei înşii, socoteala nu se potriveşte. Însă chiar dacă unul din cei mai buni a învăţat, în sfârşit, din povaţa altora şi prin ceea ce a păţit el însuşi (aşa dar a posteriorii), cât de puţin trebuie să aştepte de la oameni, fiindcă între ei cinci din şase părţi sunt astfel făcuţi în privinţa morală sau intelectuală, încât cine nu e silit să stea în relaţie cu dânşii, face mai bine să fugă de ei din capul locului şi să rămână pe cât se poate afară din orice contact; – totuşi cu greu va dobândi vreodată o idee destul de rea despre micimea şi mişelia lor, ci cât trăieşte va avea să o mai completeze, înşelându-se deocamdată foarte des în paguba sa. Şi apoi iarăşi, după ce în adevăr şi-a întipărit în minte povaţa experienţei, i se va întâmpla totuşi că, dând peste o societate de oameni pe care nu-l cunoştea încă, să-l vie mirarea, cum toţi împreună, după vorbele şi feţele lor, au aerul de a fi foarte cuminte, oameni de treabă, sinceri, cinstiţi şi virtuoşi, uneori chiar inteligenţi şi plini de spirit. Dar aceasta nu trebuie să-l amăgească; căci simpla explicare este că natura ne face ca poeţii cei răi, care, voind să ne înfăţişeze oameni de nimic sau smintiţi, îi arată în trăsături aşa de tari şi de groase, încât pare că auzi îndărătul fiecărei figuri pe însuşi poetul dezminţind mereu simţirile şi cuvintele ce le exprimă şi strigându-ne în gura mare: „Acesta e un om de nimic, e un nebun, nu vă încredeţi în vorbele lui”. Natura, din contră, face ca Shakespeare şi ca Goethe, în a căror opere fiecare persoană şi dacă ar fi însuşi diavolul, pe cât stă înaintea noastră şi vorbeşte, are dreptate; fiindcă este înfăţişată aşa de obiectiv, încât ne aduce în apele ei şi ne sileşte să o ascultăm cu interes; este dezvoltată tocmai ca operele naturii dintr-un principiu intern, în puterea căruia faptele şi vorbele ei ni se arată naturale şi necesare. Aşadar, cine aşteaptă ca în lume dracii să umble cu coarne şi nebunii cu camizolă, va fi totdeauna prada sau unealta lor. Mai adaogă apoi că în relaţiile lor oamenii fac ca luna şi ca gheboşii, adică se arată dintr-o singură parte şi că fiecine are un talent înnăscut de a-şi preface prin mimică fizionomia sa într-o mască, care înfăţişează ceea ce ar trebui să fie şi care, fiind calculată anume pentru individualitatea sa, îi şade şi i se potriveşte aşa, încât iluzia este perfectă. Masca o pune de câte ori este vorba de a se linguşi pe lângă cineva şi de a produce o bună impresie. În asemenea făţărnicii să ne încredem ca în măştile de ceară, aducându-ne aminte de nemeritul proverb italian: „Non e şi tristo cane, che non meni la coda”, cum am zice: şi o javră ştie să dea din coadă.
În orice caz, să ne ferim cu tot dinadinsul de a nu avea o opinie prea bună de cunoscuţii noştri cei noi, dacă nu vrem să fim mai totdeauna dezamăgiţi spre ruşinea sau spre paguba noastră. (Dacă la oameni, cum sunt de obicei, partea bună ar covârşi pe cea rea, ar fi mai cuminte să punem temei pe dreptatea, pe echitatea, pe recunoştinţa, iubirea, credinţa sau compătimirea decât pe frica lor; dar fiindcă e dimpotrivă, trebuie să şi facem dimpotrivă). Aici e locul să adăugăm şi următoarea observare: tocmai în lucrurile cele mici, unde omul nu are timp să se prefacă, se arată caracterul; atunci putem adese în cele mai neînsemnate acţiuni sau numai în unele maniere să observăm uşor egoismul cel nemărginit, care nu se gândeşte niciodată la alţii şi care mai pe urmă nu se poate ascunde nici în lucrurile mari, deşi caută a se masca. Şi să nu pierdem asemenea prilejuri de observare. Dacă cineva în întâmplările cele mai mici şi în relaţiile vieţii de toate zilele, în lucrurile aşa de neînsemnate încât – după vorba latinului – nici o lege nu le ia în seamă (de minimis les non curat), dacă cineva – zic – în asemenea lucruri este fără respect pentru alţii, nu caută decât folosul sau comoditatea sa în paguba lor, dacă ia numai pentru sine ceea ce trebuie să fie pentru toţi ş. c. l., atunci să fim încredinţaţi că în inima lui nu găzduieşte dreptatea, că, din contra, va fi şi în lucrurile cele mari un om de nimic, îndată ce legea sau puterea nu-l va lega mâinile şi cu această încredinţare să nu punem nici un temei pe moralitatea şui. Cine calcă fără sfială fie şi numai statuetele clubului său, va călca şi legile statului, îndată ce o va putea face fără primejdie.
Dacă un om, cu care stăm în relaţie, ne-a adus vreo supărare, avem să ne întrebăm de ne este relaţia lui aşa de preţioasă, încât suntem hotărâţi să suferim încă o dată sau de mai multe ori aceiaşi supărare, poate şi una mai mare. (Căci a uita şi a ierta cu totul însemnează a azvârli pe fereastră o experienţă foarte scump plătită). Dacă ne este atunci, să nu facem vorbă multă, căci vorbele sunt de puţin folos, ci să lăsăm lucrul să treacă cu dojană sau fără dojană, dar totodată să ştim că, prin aceasta, ne-am abonat la doua ediţie a aceleaşi supărări. De ce nu este, atunci să o rupem îndată şi pentru totdeauna cu prea scumpul nostru amic, sau dacă este o slugă, să-l dăm drumul. Căci la ocazie va face neapărat aceleaşi sau un asemenea lucru încă o dată, deşi acum jură pe toţi Dumnezeii şi ne făgăduieşte îndreptare. Toate, toate le poate schimba omul, dar pe sine însuşi nu, propria sa fire nu şi-o poate schimba. Caracterul este absolut incorigibil; fiindcă toate faptele omului izvorăsc dintr-un principiu intern, în puterea căruia el sub aceleaşi împrejurări face totdeauna acelaşi lucru şi nu poate să facă astfel. Să ne pătrundem odată de ceea ce este aşa-numitul „liber arbitru” sau libertatea voinţei, precum am arătat-o în disertaţia mea (cea premiată) asupra acestei întrebări şi să ne desfacem de închipuirile greşite. De aceea şi slăbiciune, ce o plătim la cel dintâi prilej, când amicul nostru face din nou tocmai ceea ce cauzase ruptura, ba încă o face şi mai tare, simţind, pe tăcute, că nu ne putem lipsi de dânsul. Tot aşa e cu slugile gonite, dacă le primim înapoi. Dar tot aşa de puţin şi din aceeaşi cauză, trebuie să ne aşteptăm ca cineva, în împrejurări schimbate, să facă ceea ce făcuse mai înainte. Din contră, oamenii îşi schimbă simpatiile şi purtarea cu aceiaşi iuţeală cu care li se schimbă interesul; şi încă nesaţiul lor trage poliţele cu o scadenţă aşa de scurtă încât ar trebui să fim noi şi mai scurţi la minte pentru a nu le protesta.
Presupunând că vrem să ştim cum va fi cineva într-o situaţie în care avem de gând să-l punem, nu trebuie să ne întemeiem pe vorbele şi pe făgăduinţele lui. Admiţând chiar că vorbeşte cu sinceritate, totuşi vorbeşte despre un lucru pe care nu-l cunoaşte. Nu ne rămâne dar decât să calculăm purtarea lui, cumpănind poziţia în care se va afla, cu caracterul lui şi căutând a prevedea, spre ce parte se va coborî cumpăna la caz de conflict.
Pentru a dobândi o înţelegere deplină şi lămurită, aşa cum trebuie să o avem, despre adevărata şi prea tristă fire a oamenilor îndeobşte, este foarte instructiv să comparăm şi să ne explicăm, drept comentariu al purtării şi apucăturilor lor în viaţa particulară, purtarea şi apucăturile lor în literatură şi viceversa. O asemenea comportare ne foloseşte pentru a nu ne pierde încrederea în noi înşine şi nici siguranţa judecăţii asupra lor. Însă întru aceasta nu trebuie să ne supere sau să ne întristeze nici un caz de mişelie sau neghiobie deosebită, cum îl întâlnim uneori în viaţă sau în literatură, ci trebuie să ne rămână numai ca un obiect de studiu, ca un nou semn al caracteristicii neamului omenesc, de care e bine să ne aducem aminte. Atunci îl vom privi cam în felul în care priveşte mineralogul un specimen foarte caracteristic de mineral. Excepţii există, există chiar necrezut de mari şi deosebirile individualităţilor sunt enorme; însă, luată în întregul ei, lumea – precum s-a zis din vechime – este în proastă stare; sălbaticii se mănâncă unii pe alţii şi civilizaţii se înşeală unii pe alţii şi aceasta se numeşte mersul lumii. Ce sunt statele cu toate maşinăria lor, meşteşugită pentru cele dinăuntru şi pentru cele dinafară şi cu puterea lor executivă, decât mijloace de apărare pentru a ţine în frâu nedreptatea cea fără de margini a oamenilor? Nu vedem noi pretutindeni în istorie, cum toţi regii, îndată ce ţara lor se bucură de oarecare prosperitate, se folosesc de aceasta pentru a tăbărî cu armatele lor ca nişte bandiţi peste statele vecine? Şi mai toate războaiele sunt ele oare în adevăratul lor scop altceva decât nişte prădăciuni pe o scară mai întinsă? În antichitatea primitivă, precum în parte şi în veacul de mijloc, cei biruiţi se făceau robii biruitorilor, adică, vorbind mai simplu, trebuia să muncească pentru aceştia; tot aşa trebuie să facă şi cei ce plătesc contribuţii de război; adică îşi dau roadele muncii agonisite de mai înainte. „Dans toutes les guerres el ne s’agit que de voler”, zice Voltaire şi nemţii ar trebui s-o ţină minte.
30. Nici un caracter nu este aşa încât să poată fi lăsat în deplina sa voie, ci toate au trebuinţă de a fi îndreptate prin noţiuni şi maxime. Dar cine vrea să ajungă prea departe cu asemenea îndreptări, adică vrea să-şi alcătuiască un caracter – nu izvorât din firea sa înnăscută, ci produs numai prin reflecţie, aşadar meşteşugit, va simţi în curând adevărul versului latin: „Naturam expelles furca, tamen usque recurret” (alungă natura chiar cu furca, tot se va întoarce pe undeva înapoi). Căci poţi foarte bine să înţelegi o regulă pentru purtarea ta faţă cu alţii, poţi chiar să o afli tu însuşi şi să o exprimi în cuvinte nemerite şi totuşi în viaţa reală să păcătuieşti îndată în contra ei. Însă aceasta să nu te descurajeze şi să nu te facă să crezi că este cu neputinţă de a-şi regula purtarea în lume după principii şi maxime, lăsându-te numai în voia firii tale şi a întâmplării. Cu înţelepciunea vieţii e ca şi cu preceptele teoretice şi cu instrucţiunile practice: lucrul dintâi este să pricepi regula, iar al doilea să înveţi aplicarea ei. Una se dobândeşte prin raţiune deodată, cealaltă prin deprindere încetul cu încetul. Arăţi şcolarului mişcările pe un instrument de muzică sau paradele şi atacurile la floretă; cu toată bunăvoinţa, le greşeşte la început şi crede că va fi cu neputinţă de a le observa în iuţeala cetirii notelor sau în aprinderea luptei; dar încetul cu încetul tot le învaţă, prin deprindere, alunecând, căzând şi sculându-se iarăşi. Tot aşa este cu regulile gramaticei la vorbirea şi scrierea italienească. Tot aşa ajunge şi cel rău crescut să fie om de salon, cel violent politic, cel sincer rezervat, cel cu inimă generoasă ironic. Însă dresura ce şi-o impune omul printr-un obiect îndelungat o va simţi totdeauna ca un fel de silă dinafară, în contra căreia firea lui nu încetează niciodată de a se împotrivi întrucâtva şi pe care uneori o leapădă pe neaşteptate. Căci toată purtarea după maxime abstracte se raportează la purtarea după dispoziţiile fireşti şi înnăscute, precum o creaţiune mecanică, d. e. un ceasornic, unde forma şi mişcarea sunt cu sila impuse unor materii străine, se raportează la organismul vieţuitor, unde forma şi materia se pătrund una pe alta şi alcătuiesc o unitate. Acest raport dintre caracterul dobândit şi cel înnăscut adevereşte vorba lui Napoleon: „Tout ce qui n’est pas naturel est imparfait”, care se aplică pretutindeni, la cele fizice ca şi la cele morale. Nu cunosc decât o singură excepţie: aveturinul natural, cunoscut mineralogilor, care este inferior celui artificial.
De aceea să ne şi ferim de orice fel de afectaţi. Ea nu ne poate atrage decât dispreţ; întâi, fiindcă e o înşelăciune care mai arată şi laşitate ca una ce provine din teamă; al doilea, fiindcă e osânda omului prin sine însuşi, căci el vrea să treacă de ceea ce nu este, crezând că ar fi mai bine decât ceea ce este. A afecta o calitate, a se făli prea mult cu ea însemnează a mărturisi că nu o ai. Fie curaj, fie erudiţie, sau inteligenţă, spirit, noroc pe lângă femei, avere, naştere sau oricare ar fi lucrul, cu care se făleşte cineva; din chiar fălirea lui înţelegi că tocmai acolo se simte o lipsă: căci cine are în adevăr şi pe deplin o calitate, nici nu se gândeşte să o simuleze sau să o scoată prea mult la iveală, ci este liniştit în privinţa ei. Acesta e înţelesul proverbului spaniol: „Herradura que chacolotea clavo le falta” (când potcoava ţăcăneşte, îi lipseşte un cui). Ce e drept, după cum am spus-o la început, nimeni nu trebuie să se lase în toată voia lui şi să se arate tocmai cum este, fiindcă multele părţi urâte şi bestiale ale naturii noastre trebuie acoperite; însă aceasta ne dă numai dreptul de a ascunde ceva ce este, adică de a disimula, iar nu de a închipui ceva ce nu este, adică de a simula. Şi apoi trebuie să ştim că o afecţiune se cunoaşte îndată, înainte chiar de a se şti de ce fel este: şi nici nu poate ţinea multă vreme, ci masca tot cade cândva.
31. Precum purtăm greutatea corpului nostru fără a o simţi, pe când simţim greutatea oricărui corp străin ce voim să-l mişcăm, tot astfel nu vedem greşelile şi viciile noastre, ci numai pe ale altora. Pentru aceasta însă fiecine are în celălalt o oglindă, în care poate vedea lămurit propriile sale vicii, greşeli şi deprinderi urâcioase. Dar cei mai mulţi fac ca şi câinele care latră la oglindă, fiindcă nu ştie că se vede pe sine însuşi, ci crede că este alt câine. Cine critică pe alţii, lucrează la propria sa îndreptare. Aşadar, cei ce au aplecarea şi deprinderea de a depune înăuntrul lor toată purtarea altora unei critici amănunţite şi aspre, lucrează la îndreptarea şi perfecţionarea lor proprie, căci vor avea sau destulă dreptate sau cel puţin destulă mândrie şi deşertăciune pentru a se feri înşii de ceea ce dojenesc aşa de des în alţii. Cei toleranţi fac dimpotrivă, ei se ţin de versul lui Horaţiu: „Hanc veniam damus petimusques vicissim”, cum am zice: îţi dau voie ţie, dă-mi voie şi mie. Evanghelia face o foarte frumoasă morală cu paiul din ochiul altuia şi cu bârna din ochiul nostru; însă aşa este firea omului: el vede în afară, dar nu se vede pe sine: de aceea observarea critică a greşelilor altora este un mijloc foarte nemerit pentru descoperirea lor în noi înşine. Spre îndreptarea noastră ne trebuie o oglindă. Regula aceasta este adevărată şi în stil şi în literatură: cine în asemenea materie admiră absurdităţile cele nouă în loc de a le critica, acela le va şi imita. De aceea se şi lăţesc în Germania aşa de tare. Germanii sunt foarte toleranţi; se şi vede. „Hanc veniam damus petimusque viciccim” este deviza lor.
32. În tinereţe omul de o natură mai aleasă crede că raporturile fireşti şi legăturile hotărâtoare între oameni sunt cele ideale, adică cele întemeiate pe asemănarea simţimintelor, a cugetării, a gusturilor, a puterilor intelectuale, ş. c. l.; dar mai târziu vede că sunt cele reale, adică cele întemeiate pe un interes material. Acestea sunt fundamentul tuturor raporturilor; majoritatea oamenilor nici nu are idee de vreo altă relaţie. Prin urmare, fiecine este considerat după funcţia ce o ocupă sau după comerţul ce-l face, nu după naţia şi familia din care se trage, aşadar după poziţia şi rolul ce le are în lumea convenţională; după asemenea etichete este rubrica şi se vede tratat ca o marfă de fabrică. Ceea ce este în sine însuşi, cu însuşirile sale personal ca om, nu se ia în băgare de seamă decât facultativ şi excepţional şi fiecine o lasă la o parte şi o ignorează, îndată ce nu-l vine la socoteală, prin urmare în cele mai multe cazuri. Cu cât îşi simte dar cineva mai multă valoare personală, cu atât îi va plăcea mai puţin acea întocmire convenţională şi va căuta să se retragă din societatea unde se aplică. Cauza însă, pentru care se aplică, sunt numeroasele trebuinţe ale vieţii în această lume de nevoi, în urma cărora mijloacele de îndestulare sunt pretutindeni lucrul de căpetenie şi predomnitor. Ca biletele de bancă în loc de aur, aşa circulă în lume, în loc de adevărata stimă şi prietenie, numai semnele ei demonstrative şi gesturile imitatoare. Pe de altă parte, naşte însă întrebarea dacă există oameni care merită mai mult decât atât. În orice caz, eu pun mai puţin temei pe o sută de asemenea demonstraţii şi gesturi decât pe gudurarea unui câine credincios.
Prietenia adevărată şi sinceră presupune că cineva ia parte la soarta celuilalt cu căldură, în mod curat obiectiv şi fără nici un interes şi aceasta presupune iarăşi o identificare desăvârşită între cei doi prieteni. În contra ei se opune încă egoismul naturii omeneşti aşa de tare, încât adevărata prietenie seamănă cu acele lucruri fabuloase, cum sunt d. e. şerpii de mare cei uriaşi, despre care nu se ştie dacă există undeva sau sunt numai închipuiri din poveste. Cu toate acestea, se pot stabili între oameni nişte legături care, deşi în realitate se întemeiază pe motive ascunse de egoism, au şi o părticică de prietenie adevărată şi sinceră în ele, aşa încât, în această lume imperfectă, trebuie privite ca ceva mai înalt şi li se poate da cu oarecare dreptate numele de prieteşug. Ele sunt cu mult superioare relaţiilor de toate zilele, relaţii de aşa fel, încât nici n-am mai vorbi cu mulţi din prietenii noştri, dacă am auzi ce spun despre noi, când nu facem faţă.
Pe lângă cazurile în care avem nevoie de un ajutor serios şi de sacrifici însemnate, găsim prilejul cel mai bun de a ne încredinţa despre sinceritatea sau nesinceritatea unui prieten în momentul în care îi anunţăm o nefericire ce ni s-a întâmplat tocmai atunci. Îndată se arată pe faţa lui o întristare adevărată, adâncă şi neîndoioasă, sau dimpotrivă, printr-un aer de resemnare sau prin vreo altă trăsătură fugitivă se confirmă vorba cunoscută a lui La Rochefoucauld: „Dans l’adversite de nos meilleurs amis, nous trouvons toujours quelque chose qui ne nous deplait pas”. Obişnuiţii aşa-numiţi prieteni de-abia pot să-şi stăpânească la asemenea prilejuri un surâs de mulţumire. Puţine lucruri sunt în stare să contribuie la buna dispoziţie a oamenilor ca povestirea unei mari nefericiri ce ne-a lovit de curând, sau mărturisirea vreunei slăbiciuni personale a noastre. Categoric!
Depărtarea şi o lungă absenţă slăbesc orice prietenie, deşi ne vine greu să o recunoaştem. Oamenii pe care nu-l vedem, fie chiar cei mai iubiţi dintre prietenii noştri, se prefac în decursul anilor încetul cu încetul în noţiuni abstracte, oarecum se subţiază în memorie şi interesul pentru ei devine tot mai mult un obiect al reflecţiei, o simplă tradiţie; pe când toată căldura inimii se păstrează pentru cei de faţă, chiar şi pentru unele animale. Aşa de senzuală este natura omului. Şi aici se adevereşte versul lui Goethe: „Prezenţa e o puternică zeiţă”. Cu drept cuvânt se zice prieteni de casă, fiindcă aproape toţi sunt mai mult prietenii casei decât ai stăpânului şi seamănă prin urmare mai mult cu pisicile, decât cu câinii.
Prietenii se califică de sinceri; duşmanii sunt sinceri; critica acestora ar trebui să o întrebuinţăm ca o doftorie amară, pentru a ne cunoaşte pe noi înşine.
Să fie oare rari prietenii la nevoie? Din contră? De-abia te-ai împrietenit cu cineva şi îndată zice că este în nevoie şi îţi cere bani împrumut.
34. Ce necopt este acela care îşi închipuieşte că a se arăta om cu minte şi cu duh e un mijloc pentru a fi bine primit în societate! În fapt, aceste însuşiri deşteaptă, din contră, în imensa majoritate, o ură şi o amărăciune cu atât mai mari, cu cât cel ce le simte nu poate mărturisi motivul lor, ci şi-l ascunde chiar sieşi. O analiză mai de aproape ne arată următoarele: dacă cineva constată şi simte în cel cu care vorbeşte, o mare superioritate intelectuală, trage în ascuns şi fără a-şi da bine seama concluzia că în aceeaşi proporţie trebuie să vadă şi să simtă celălalt inferioritatea şi mărginirea lui. Acest silogism prescurtat îi deşteaptă ura, amărăciunea şi turbarea concentrată. Are dar dreptate Gracian când zice: „Pentru a trăi în linişte, singurul mijloc este că te îmbraci cu pielea celui mai simplu animal”. Căci a te arăta cu minte şi cu duh este un mod indirect de a imputa celorlalţi incapacitatea şi mărginirea lor. Orice natură trivială se turbură îndată ce vede o natură opusă şi instigatorul ascuns al acestei turburări este invidia. Satisfacerea vanităţii precum zilnic se poate constata, este o plăcere care covârşeşte pe toate celelalte, dar omul nu şi-o poate procura decât comparându-se cu alţii. Însă de nici o superioritate nu este mai mândru decât de cea intelectuală; pe ea se întemeiază precăderea lui înaintea animalelor. A arăta unui om superioritatea în această privinţă şi încă faţă cu martori, este cea mai mare temeritate. Aceasta îl provoacă la răzbunare şi el va căuta de regulă prilejul de a şi-o îndeplini prin mijlocul insultelor, cu care trece din sfera intelectuală în cea pasională, unde suntem cu toţii pe aceeaşi linie. Pe când dar în societate rangul şi averea se pot aştepta totdeauna la respect, calităţile intelectuale niciodată; în cazul cel mai favorabil sunt ignorate, de regulă sunt privite ca un fel de impertinenţă sau ca un câştig ruşinos, cu care mai îndrăzneşte cineva să se fălească şi pentru care ceilalţi caută în ascuns prilejul de a-l umili. De-abia printr-o parte smerită va putea să dobândească iertare pentru superioritatea sa intelectuală. Saadi zice în Gulistan: „Să ştim că omul fără minte are de o sută de ori mai multă antipatie în contra omului cu minte, decât omul cu minte în contra celui fără minte”. Dimpotrivă, inferioritatea intelectuală devine o adevărată recomandaţie. Căci ceea ce este căldura pentru trup, este simţirea binefăcătoare a superiorităţii pentru suflet; din care cauză fiecine, precum se apropie de sobă sau de raza soarelui, se apropie instinctiv de cel ce-l procură o asemenea simţire. Însă nimeni nu i-o procură mai sigur decât cel incontestabil inferior în privinţa calităţilor intelectuale la bărbaţi şi a frumuseţii la femei. Ce e drept, sunt unii oameni înaintea cărora e grozav de greu să te arăţi inferior. Dar pe de altă parte vezi cu ce sinceră bunăvoinţă întâmpină o fată frumuşică pe una urâtă. Calităţile fizice nu se prea ţin în seamă la bărbaţi; deşi îi este şi bărbatului mai plăcut să se afle alături de unul mai mic la statură, decât de unul mai înalt. Aşadar, bărbaţii cei proşti şi ignoranţi şi femeile cele urâte află pretutindeni o primire călduroasă; ajung şi uşor la reputaţia că au inima cea mai bună, din cauză că fiecine caută înaintea sa şi a altora un pretext pentru simpatia ce-l atrage spre asemenea fiinţe. Din aceeaşi cauză superioritate intelectuală este o calitate foarte izolatoare; oamenii fug de ea şi o urăsc şi ca pretext atribuie celor ce au o sumă de defecte născocite. Acelaşi rezultat îl produce între femei frumuseţea: fetele foarte frumoase nu găsesc prietene, nici măcar vreo cunoscută cu care să se plimbe. Ca guvernante nici să mai încerce a intra undeva; căci la cea dintâi înfăţişare se întunecă faţa stăpânei, care nu vrea să aibă un asemenea punct de comparaţie nici pentru sine, nici pentru fetele sale. Când e vorba de rang, chestia se schimbă; fiindcă rangul nu produce efect prin contrast şi diferenţă, ci prin reflex, ca şi culorile din jurul obrazului.
35. Adeseori încrederea noastră în alţii vine din lene, din amor – propriu şi din vanitate; din lene, când pentru a nu cerceta sau priveghea noi înşine, ne lăsăm mai bine pe altul; din amor – propriu; când dorinţa nestăpânită de a vorbi despre noi ne împinge a face „confidenţe”; din vanitate, când aceste confidenţe se raportează la ceva linguşitor pentru noi. Cu toate aceste, cerem ca încrederea noastră să fie respectată.
Din contră, n-ar trebui să ne supărăm, când vedem la cineva neîncredere, căci aceasta e un fel de omagiu adus onestităţii, adică o mărturisire sinceră că aşa este de rară, încât ne îndoim de existenţa ei.
36. Politeţea, virtutea cardinală a chinezilor, are două cauze; una am explicat-o în Etica mea; cealaltă se întemeiază pe convenţia tăcută de a trece cu vederea şi de a nu ne imputa unii altora mizeria noastră morală şi intelectuală, care astfel rămâne ceva mai acoperită, spre folosul tuturor.
Politeţea e prudentă; prin urmare, nepoliteţea e prostie; fiindcă îţi face fără nici o trebuinţă şi cu dinadinsul duşmani, ceea ce este o purtare tot aşa de smintită ca şi când ţi-ai da foc casei. Politeţea este ca fişele la jocul de cărţi, o monedă ştiută de falsă; a fi zgârcit cu ea dovedeşte nechibzuinţă, a o risipi dovedeşte minte. La toate naţiile se sfârşesc scrisorile cu „votre tres-humble serviteur”, „your most obedient servant”, „suo devotissimo servo”, numai nemţii sunt prea înţepaţi pentru a scrie „Diener”, fiindcă adică nu ar fi adevărat! Cine însă împinge politeţea până a-şi jertfi interesele reale, seamănă cu cel ce ar da monede de aur în loc de fise. Precum ceara, care din fire este tare şi nemlădioasă, se înmoaie la căldură aşa încât primeşte orişice formă, tot astfel putem prin ceva politeţe şi amabilitate să aducem şi pe oamenii îndărătnici şi răuvoitori să fie flexibili şi îndatoritori. Aşadar, politeţea este pentru oameni ceea ce este căldura pentru ceară.
Însă politeţea are şi o parte grea: ea ne cere să arătăm cea mai mare stimă pentru toţi oamenii, pe când cei mai mulţi nu merită nici una şi să ne prefacem că avem cel mai viu interes pentru ei, pe când trebuie să ne pară bine că nu avem nici unul. A împreuna politeţea cu mândria este meşteşugul cel mare.
Ofensele, care nu sunt decât exprimarea unei lise de considerare, nu ne-ar scoate aşa din fire, dacă nu am avea o idee prea exagerată despre propria noastră valoare şi demnitate, adică n-am fi aşa de închipuiţi şi dacă, pe de altă parte, ne-am fi dat seama de părerea ce o are fiecine despre celălalt în fundul inimii. Ce contrast curios există între susceptibilitatea oamenilor pentru cea mai mică aluzie în contra lor şi între ceea ce ar auzi, dacă ar surprinde conversaţiile cunoscuţilor despre dânşii! Ar trebui, din contră, să nu uităm niciodată că politeţea obişnuită nu e decât o mască cu surâsul pe buze şi atunci n-am face atâta vorbă când se deplasează uneori masca sau se scoate peste un moment. Iar când cineva devine pe faţă grosolan, este parcă s-ar fi dezbrăcat în pielea goală şi s-ar arăta în puris naturalibus. Ce e drept, nu-l şade bine; dar nici nu vei găsi mulţi oameni care în această stare a naturii să fie frumoşi.
Nu discuta părerea nimănui, ci gândeşte-te că, dacă ai vrea să-l scoţi din cap absurdităţile ce le crede, ai ajunge la vârsta lui Matusalem şi tot n-ai izbuti.
Asemenea să renunţi în conversaţie la orice observări rectificatoare, chiar la cele mai bine intenţionate; căci e uşor a supăra oamenii, dar e greu, dacă nu imposibil, a-l schimba.
Dacă încep a ne necăji absurdităţile dintr-o conversaţie, la care suntem faţă, să ne închipuim că este o scenă de comedie între doi nebuni. Probatum est. Cine s-a născut pe lume a povăţui cu inima curată oamenii asupra lucrurilor celor mai însemnate, are mare noroc dacă scapă teafăr.
39. Cine vrea ca opinia sa să fie primită cu încredere, trebuie să vorbească rece şi fără violenţă. Orice violenţă se naşte din partea pasională a naturii noastre şi prin urmare opinia se va atribui acestei părţi, iar nu raţiunii, care după natura ei este rece. Căci partea pasională („voinţa)” fiind elementul primordial în om, pe când raţiunea este numai secundară şi accesorie, se va crede mai curând că judecata s-a născut din pasiune, decât că pasiunea s-a născut din judecată.
42. Trebuie să privim toate afacerile noastre personale ca un secret şi să nu trădăm nici cunoscuţilor noştri celor intimi mai mult decât pot descoperi cu ochii lor. Căci cunoştinţa lor despre lucrurile cele mai nevinovate poate după timp şi împrejurări să ne fie spre pagubă. Îndeobşte este mai bine să-şi arate cineva mintea prin ceea ce ne spune, decât prin ceea ce spune. Una dovedeşte prudenţă, cealaltă vanitate. Prilejurile pentru amândouă sunt deopotrivă de numeroase; însă noi preferim de obicei mulţumirea fugitivă a vanităţii, folosul durabil al prudenţei. Ar trebui chiar să ne ferim de a vorbi tare cu noi înşine, ca nu cumva să se facă obicei, deşi uneori este o uşurare a inimii pentru persoanele vioaie; dar atunci ideea se împrieteneşte şi se împărechează într-atât cu cuvântul, încât vorbirea cu alţii ajunge a se preface în gândire şi vorbire să tămâie o mare distanţă.
Uneori ni se pare că cei cu care vorbim, nu pot crede deloc un fapt relativ la persoana noastră, pe când nici nu le trece prin minte de a-l pune la îndoială; dar dacă îi facem să le treacă prin minte. Adeseori ne trădăm numai din închipuirea că este cu neputinţă să nu se descopere secretul; – precum unii se prăvălesc de pe o înălţime numai din ideea că e cu neputinţă să stea singuri acolo sau că le este chinul aşa de mare, încât preferă să-l pună capăt; această iluzie se numeşte ameţeală.
Pe de altă parte însă trebuie să ştim că oamenii, chiar cei ce nu arată multă pătrundere, sunt foarte buni algebrişti în privinţa relaţiilor personale ale altora, unde cu ajutorul unei singure mărimi date dezleagă problemele cele mai complicate. Dacă d. e. le povestim o întâmplare din trecut, lăsând toate numele şi altele indicii personale la o parte, să ne ferim de a le spune vreo împrejurare pozitivă şi individuală fie cât de neînsemnată, cum ar fi un oraş sau o dată precisă sau numele unei persoane secundare sau altă relaţie oricât de indirectă; căci atunci au numaidecât o mărime sigură, cu ajutorul căreia pătrunderea lor algebrică află toate necunoscutele. Entuziasmul curiozităţii lor este aşa de mare, încât voinţa dă pinteni intelectuali, care se simte astfel îmboldit să ajungă până la limitele cele mai îndepărtate. Căci oamenii pe cât sunt de neprimitori şi de nepăsători pentru adevărurile generale, pe atât sunt de lacomi pentru cele individuale.
De aceea toţi propovăduitorii înţelepciunii lumeşti au recomandat tăcerea cu atâta stăruinţă şi cu argumentele cele mai felurite, faţă de care eu mă pot mărgini la observările de mai sus. Vreau numai să mai adaog câteva maxime arabe, care sunt foarte caracteristice şi puţin cunoscute. „Ce nu vrei să ştie duşmanul, nu spune prietenului”. „Dacă-mi ascund secretul, îl ţin pe eu pe el; dacă-l spui, mă ţine el pe mine”. „Pe pomul tăcerii rodesc liniştea”.
43. Nu sunt bani mai bine întrebuinţaţi decât aceia cu care ne-a înşelat cineva; am cumpărat minte.
44. Pe cât se poate, să nu avem în contra nimănui animozitate, dar să observăm bine „procedurile” fiecăruia şi să le ţinem minte, pentru a judeca după ele valoarea lui, cel puţin în privinţa noastră şi a ne purta faţă cu el conform acelei judecăţi.
— Pururi pătrunşi de neschimbarea caracterului. A uita vreodată fapta sau trăsătura rea a cuiva, este ca şi când ai arunca pe fereastră o avere greu agonisită. Aşa însă ne apărăm în contra familiarităţii şi a prieteniilor nechizuite.
„Nici să iubeşti, nici să urăşti” – iată jumătate din înţelepciunea lumească; „Să nu spui nimic şi să nu crezi nimic”, iată cealaltă jumătate. Dar vei şi întoarce cu plăcere spatele unei lumi care te sileşte la reguli ca aceasta şi ca cele următoare.
Despre purtarea noastră faţă cu soarta şi cu întâmplările lumii
49. Ar trebui să nu uităm niciodată efectul timpului şi împrejurările schimbătoare ale lumii şi la toate câte se petrec acum, să ne închipuim îndată contrarul, aşadar în loc de fericire nefericire, în loc de prieteşug duşmănie, în loc de vreme bună, vreme rea, în loc de iubire ură, în loc de încredere şi de sinceritate trădare şi căinţă şi viceversa. Aceasta ne-ar fi un izvor statornic de îndată înţelepciune pentru întocmirea vieţii, îndemnându-se totdeauna la cumpătare şi ferindu-se pe cât se poate de amăgiri. În cele mai multe cazuri nu am fi făcut alta decât am fi anticipat efectul timpului. Poate însă că pentru nimic nu este aşa de neapărat trebuincioasă experienţa ca pentru cunoaşterea nestatorniciei şi a schimbării lucrurilor în bine. Tocmai fiindcă orice stare de lucruri, în timpul duratei sale, există cu necesitate şi prin urmare cu tot dreptul de a fi: orice an, orice lună, orice zi au aerul de rămâne cu dreptatea lor pentru veşnicie. Însă nimic nu rămâne pentru totdeauna şi singurul lucru statornic este schimbarea. Cuminte este acela pe care nu-l înşeală stabilitatea aparentă şi care mai prevede şi direcţia ce o va lua cea dintâi schimbare. Cei mai mulţi oameni însă cred că starea provizorie sau direcţia lucrurilor de astăzi va rămâne permanentă, fiindcă văd numai efectele dar nu pătrund cauzele, care –în deosebire de efecte – cuprind în sine sămânţa schimbărilor viitoare. Ei se ţin de efecte şi presupun că acele cauze, lor necunoscute, care au avut puterea de a le produce, vor fi şi în stare să le menţii. Întru aceasta au uşurarea că, dacă se înşeală, se înşeală cu toţii, unisono; aşa încât şi calamitatea, care îi loveşte ca o urmare a greşelii lor, este obştească, pe când omul inteligent, dacă se înşeală, mai rămâne şi singur. Fie zis în treacăt, aici avem o dovadă despre propoziţia mea, că greşeala gândirii se naşte totdeauna din argumentarea de la efect la cauză.
Însă numai în teorie şi prin prevederea efectului este bine să anticipăm timpul, dar în practică, adică nu aşa, încât să cerem înaintea vremii ceea ce nu poate veni decât cu vremea. Cine face aceasta, va simţi că nu este cămătar mai rău şi mai neîndurat decât tocmai timpul; dacă îl sileşti să-şi sconteze, îşi ia dobânzi mai grele decât un ovrei. Aşa d. e. cu căldură şi cu var nestins poţi sili un pom să dea în câteva zile frunze, flori şi roade; dar apoi şi moare. Dacă tânărul vrea să întrebuinţeze, fie şi numai pe câteva săptămâni, puterea genitală a bărbatului matur şi vrea să facă la nouăsprezece ani aceea ce ar putea foarte bine la treizeci, timpul de dat îi va da acest acont, însă dobânda este o parte a puterii luate de la anii viitori, ba chiar o parte a vieţii. Sunt unele boli de care nu te poţi lecui pe deplin decât lăsându-le în voia lor; atunci se duc de la sine fără a lăsa urme. Dar dacă ceri numaidecât să fii sănătos acum, tocmai acum, timpul îţi scontează uneori şi te poţi însănătoşi; însă dobânda este slăbiciunea şi suferinţele cronice pentru toată viaţa. Ai trebuinţă de bani în vremea unui război sau unei revoluţii şi-l vrei numaidecât, eşti silit să vinzi casa şi pământul sau hârtiile statului cu pierdere de 1/3 şi mai mult din valoarea pe care ai avea-o întreagă, dacă ai lăsa timpului drepturile sale şi ai mai aştepta câţiva ani; acum însă îl sileşti să-şi sconteze. Sau iarăşi îţi trebuie o sumă de bani pentru o călătorie mai îndelungată; într-un an sau doi ai putea-o economisi din veniturile tale; însă nu vrei să aştepţi, o iei împrumut sau o iei deocamdată din capital; timpul ţi-o dă aconto; dar dobânda este dezordinea în socoteli, un deficit permanent şi crescând, de care nu mai scapi. Aceasta este camăta timpului; cine nu poate să aştepte, devine jertfa ei. A voi să grăbeşti mersul timpului, care curge cumpătat, este întreprinderea cea mai costisitoare. Fereşte-te dar de a rămânea timpului dator cu dobânda.
51. De nici o întâmplare să nu ne bucurăm sau să nu ne întristăm prea tare; pare fiindcă toate lucrurile sunt schimbătoare şi se pot preface în fiece moment, parte fiindcă judecata noastră se înşeală prea uşor asupra celor ce ne priesc sau ne sunt pagubă, aşa încât tot omul se va fi văitat o dată de un lucru, care pe urmă i-a ieşit prea bine, sau se va fi tresărit de bucurie pentru un lucru care a devenit izvorul suferinţelor lui celor moi mari. Dimpotrivă, să facem după cum zice Shakespeare: „De atâtea ori am tresărit de bucurie şi de întristare, încât acum nu mă mai stăpâneşte prima impresie a lucrurilor şi am scăpat de această slăbiciune femeiască”.
Cine nu-şi pierde cumpătul la nefericire, dovedeşte că ştie cât de felurite şi cât de imense sunt relele posibile ale vieţii şi priveşte răul întâmplat acum că o parte foarte mică a celor ce s-ar putea întâmpla. Aceasta este stoicismul, conform căruia cată să nu fim niciodată conditionis humanae obliti, adică să nu uităm condiţia omenească, ci să ne aducem pururi aminte ce soartă tristă şi ticăloasă este existenţa omului şi cât de nenumărate sunt relele la care este expusă. Pentru a ne împrospăta această convingere, nu avem decât să aruncăm o ochire în jurul nostru şi vom vedea pretutindeni aceeaşi privelişte: nişte bieţi oameni luptând, chinuindu-se, dând din mâini şi din picioare pentru a-şi câştiga simpla lor existenţă sărăcăcioasă şi lipsită de orice satisfacţie. Şi astfel începem a ne micşora pretenţiile, a ne deprinde cu neajunsurile de tot felul şi a ne aştepta pururi la vreo întâmplare nenorocită, pe să o putem evita sau suporta. Să nu uităm niciodată că neajunsurile mari sau mici sunt elementul vieţii noastre, dar, pe de altă parte, să nu ne văităm, în felul unui răsfăţat ca Beresford şi să ne strâmbăm de veşnicele miseries of human life, nici în publicis morsu Deum invocare (să ne adresăm la Dumnezeu pentru orice pişcare de purece); ci, în felul unui, să împingem prudenţa în prevederea şi evitarea accidentelor ce ne-ar putea veni de la persoane sau de la lucruri aşa de departe şi cu atâta rafinare, încât să ocolim binişor ca o vulpe isteaţă orice accident (sub care se ascunde de regulă numai nedibăcia noastră).
