Din raportul invers între anii vieţii şi gradul sociabilităţii se mai poate deduce şi o considerare teleologică. Cu cât e omul mai tânăr, cu atât are mai mult de învăţat în toate privirile; natura l-a îndemnat dar la învăţământul mutual, pe care-l primeşte fiecine în relaţiile cu semenii săi şi în privinţa căruia societate omenească se poate numi un mare institut de educaţie Bell-Lancastriană; căci şcolile şi cărţile sunt ifstituţii meşteşugite, fiind prea abătute de la direcţia naturii. Este aşadar foarte nimerit că omul urmează la acea şcoală naturală cu atât mai regulat cu cât e mai tânăr.
„Nihil est ab omni parte beatum” (nimic nu este în toate privirile fericit), zice Horaţiu şi după proverbul indic: nici un lotus fără coadă. Astfel şi singurătatea, pe lângă multe bune, are şi ea micile ei greutăţi şi neplăceri, care însă, în comparare cu acele ale societăţii, sunt de puţină însemnătate, din care cauză cel ce simte ceva în sine va găsi totdeauna că e mai uşor a trăi fără oameni, decât cu dânşii. De altminteri, între acele inconveniente este unul de care nu ne dăm aşa de uşor seamă ca de celelalte; precum adică trupul nostru, dacă şedem tot în casă, devine prea simţitor pentru influenţele din afară şi se îmbolnăveşte la orice aer mai rece, asemenea prin retragerea şi singurătatea prelungită, inima ne devine aşa de simţitoare, încât la cele mai neînsemnate întâmplări, cuvinte sau gesturi ne găsim tulburaţi sau atinşi sau ofensaţi, pe când cel ce rămâne tot în învălmăşeală, nici că mai ia în băgare de seamă asemenea lucruri.
Cine însă, mai ales în vârsta mai tânără, cu tot dezgustul legitim de oameni, care l-a alungat de atâtea ori în singurătate, tot nu e în stare să sufere mai multă vreme pustiul ei, aceluia îi dau sfatul să se deprindă a-şi aduce o parte a singurătăţii în societate, aşadar să înveţe a fi până la oarecare grad şi în societate singur, să nu spună îndată celorlalţi ceea ce gândeşte şi pe de altă parte să nu pună mare temei pe ceea ce zic ei; din contră, să nu prea aştepte mult de la ei, nici în privinţa morală nici în privinţa intelectuală şi faţă cu opiniile lor să-şi întărească acea nepăsare care este mijlocul cel mai sigur pentru a avea o toleranţă lăudabilă. Atunci, deşi în mijlocul lor, nu va fi totuşi prea mult în societatea lor, ci îşi va păstra o privire obiectivă faţă de ei; ceea ce îl va apăra de o atingere prea de aproape cu societatea şi prin urmare de murdării şi pagube. Avea chiar o expunere drama|ică, vrednică de citit, a acestei sociabilităţi restrânse sau înconjurate cu şanţuri, în comedia El Café o sea la comedia nueva de Moratin şi anume în caracterul lui Don Pedro, mai ales se. 1 şi 3 din actul întâi. În acest înţeles societatea se poate compara cu un foc la care omul cuminte se încălzeşte din depărtare, pe când nebunul îşi bagă mâna în el şi, după ce s-a fript, fuge în răceala singurătăţii şi se vaită, că-l arde.
10. Invidia este firească omului; totuşi este un viciu şi în acelaşi timp o nefericire. (Invidia oamenilor arată cât se simt de nefericiţi şi atenţia lor necurmată pentru ceea ce sunt şi ce fac alţii, cât le este de urât). Trebuie dar să o privim ca pe duşmanul fericirii noastre şi să o năbuşim ca pe un demon. La aceasta ne povăţuieşte Seneca în frumoasele cuvinte: „Nostra nos sine comapratione delectent: nuanquan erit felix quem torquebit felicior” şi iarăşi: „quum adspexeris quot antecedant, cogita quot sequantur”. (Să ne bucurăm de ale noastre fără comparare cu alţii: niciodată nu vei fi fericit, dacă te vei mâhni fiindcă e cineva mai fericit.
Când vezi, câţi sunt înaintea ta, gândeşte-te câţi sunt în urmă). Să ne uităm dar mai des la cei ce se află mai rău decât noi, decât la cei ce ne par că se află bine. La vreo întâmplare în adevăr nefericită, chiar mângâierea cea mai puternică, deşi ieşită din acelaşi izvor cu invidia, ne o va da privirea unor nefericiri mai mari decât ale noastre, precum şi relaţiile cu oameni care se află în aceleaşi împrejurări, cu socis malorum.
Atât despre partea activă a pizmuirii. Despre cea pasivă trebuie să ştim că nu este ură mai neîmpăcată decât invidia; din care cauză n-ar trebui să ne silim cu tot dinadinsul a o deştepta în alţii, ci am face mai cu minte să ne lipsim de această plăcere, ca de multe altele, din pricina urmărilor primejdioase.
11. Când îţi propui ceva, gândeşte-te matur şi de mai multe ori înainte de a lucra şi chiar după toată cugetarea, mai lasă o parte şi pentru neajunsul minţii omeneşti, din pricina căruia tot se mai pot întâmpda lucruri ce era peste putinţă să le afli sau să le prevezi şi care pot zădărnici întregul plan. Această nesiguranţă va face să atârne cumpăna întotdeauna spre partea cea rea şi ne va da sfatul să nu ne atingem de lucrurile cele mari fără o mare necesitate: quieta non movere. Iar dacă ai luat odată hotărârea şi ai pus mâna la lucru, aşa încât mişcarea e începută şi nu mai rămâne decât să-l aştepţi rezultatul, atunci nu te mai tulbura prin cugetări despre cele trecute şi prin temeri de primejdiile ce s-ar putea întâmpla în viitor; ci acum scoate-ţi lucru din minte, încuie sertarul acestor gânduri şi linişteşte-te cu încrederea că te-ai gândit la vreme cât ai putut. Acest sfat ni-l dă şi proverbul italian, „Leag-o bine şi apoi dă-l drumul”. Dacă totuşi iese rău, trebuie să fie soarta de vină şi faptul general că toate lucrările omeneşti sun supuse greşelii. Şi Socrate, cel mai înţelept dintre oameni, avea trebuinţă de conducerea unui daimonion în interesele sale spre a nimeri calea cea dreaptă sau cel puţin pentru a se feri de greşeli – o dovadă mai mult pentru neajunsul minţii omeneşti. Aşadar, vorba atribuită unui papă, că la orice nefericire ce ni se întâmplă suntem noi de vină, fie şi parţial, nu este absolut şi adevărată, deşi se potriveşte în cele mai multe cazuri. Aceasta pare a o simţi oamenii când caută să-şi ascundă nefericirea pe cât pot şi să-şi de-a aerul că sunt mulţumiţi. Le este teamă să nu creadă lumea că suferinţa este din vina lor.
12. La o nefericire întâmplată, fiindcă nu se mai poate schimba, să nu ne permitem nici măcar ideea că s-ar fi putut înlătura şi că ar fi fost bine dacă făceam astfel; căci tocmai asemenea înduri sporesc durerea şi o fac nesuferită, aşa încât ne prefac în ceea ce numesc grecii heavtontimorumeri, cum am zice: sin-chinuitori. Să ne luăm, dimpotrivă, după regele David, care, pe cât timp fiul său zăcea bolnav, stăruia din toate puterile la Jehova cu plângeri şi cu rugăciuni; dar după ce i-a murit, a dat din umeri şi nu s-a mai gândit la el. Cine însă nu se simte destul de nepăsător pentru aceasta, acela să-şi găsească liniştea în fatalism şi să înţeleagă marele adevăr că tot ce se întâmplă, trebuie să se întâmple şi prin urmare nu se poate înconjura.
Cu toate aceste, regula de mai sus e bună numai în parte; e bună adică pentru a ne uşura şi a bună adică pentru a ne uşura şi a ne linişti deocamdată în momentul nefericirii; însă acolo unde nefericirea, precum se întâmplă mai adeseori, a fost pricinuită în tot sau în parte din vina noastră, fie din lipsă de îngrijire, fie din prea mare îndrăzneală, este de mare folos să ne pedepsim noi înşine şi să nu ne cruţăm durerea de a cugeta de multe ori, cum am fi putut face mai bine, pentru a ne învăţa minte şi a ne îndrepta în viitor. Dar mai ales să nu ne ascundem, după obicei, greşeli comise, nici să le înfrumuseţăm sau să le micşorăm, ci să ni le mărturisim şi să ni le punem în toată mărimea lor înaintea ochilor, pentru a putea lua cu tărie hotărârea de a nu mai cădea în ele pe viitor. Ce e drept, făcând aşa simţim durerea cea mare de a fi nemulţumiţi cu noi înşine; însă vorba grecească: o creşterea omului nu se face fără luptă.
13. În tot ce ne priveşte în bine sau în rău trebuie său ne înfrânăm fantazia. Mai întâi să nu ne facem iluzii strălucite, fiindcă sunt prea scumpe şi suntem prea curând siliţi să le pierdem, cu multe oftări din parte-ne. Dar mai ales să ne păzim de a ne tulbura cumpătul cu închipuirea unor nefericiri posibile. Dacă aceste ar fi cu totul lipsite de adevăr sau cel puţin foarte îndepărtate, atunci ne-am veni mai curând în fire şi am vedea că au fost numai închipuiri şi ne-am bucura cu atât mai mult de o realitate mai fericită, luându-le poate numai drept o povaţă, cum să ne păzim din vreme de nefericiri foarte îndepărtate, dar posibile. Însă cu asemenea nefericiri nu se joacă fantazia degeaba; de bunăvoie îşi face numai năluciri vesele. Elementele visurilor celor triste sunt nişte întâmplări nenorocite, care întrucâtva ne ameninţă în adevăr, deşi din depărtare fantazia le măreşte, le face să ne pară mult mai posibile şi mai aproape decât sunt şi le înfăţişează sub chipurile cele mai grozave. De asemenea visuri, după ce ne deşteptăm, nu ne putem scăpa cu aceeaşi uşurinţă ca de cele vesele; pe aceste din urmă se însărcinează însăşi realitatea să le împrăştie şi ne îngăduie de-abia o slabă speranţă pentru realizarea lor posibilă în viitor. Dar dacă ne lăsăm în voia gândurilor triste (ceea ce numesc englezii blue devils), atunci ne umplem capul cu închipuiri mai trainice; putinţa lor în genere nu se poate tăgădui, iar noi nu ne aflăm totdeauna în stare de a măsura cu dreptate gradul acestei putinţe, aşa încât ea se preface curând în probabilitate şi deodată ne vedem inima cuprinsă de nelinişte şi de groază. Este dar mai bine să privim lucrurile, care se ţin de interesul nostru personal, numai cu ochiul raţiunii şi al judecăţii, să operăm prin urmare în reflecţie rece şi exactă cu simple noţiuni şi în abstracto. Fantazia n-are ne căuta aici, căci ea nu e în stare să judece, ci aduce numai imagini înaintea ochilor, care mişcă inima degeaba şi adese o chinuiesc. Mai ales seara ar trebui să păzim regula aceasta. Precum întunericul ne face fricoşi şi ne arată pretutindeni figuri de spaimă, tot aşa lucrează asupra noastră şi lipsa de precizie a gândurilor; din orice nedumerire naşte nesiguranţa. Seara, când oboseala a învăluit mintea şi judecata într-o întunecime subiectivă, când intelectul e ostenit şi nu poate pătrunde în măduva lucrărilor, obiectele meditaţiei, relative la împrejurările noastre personale, iau uşor o aparenţă primejdioasă şi se prefac în gogoriţe. Mai ales ni se întâmplă aşa la vreme de noapte, în pat, când mintea este cu totul obosită şi judecata nu-şi mai poate îndeplini chemarea ei firească, pe când fantazia rămâne încă deşteaptă; atunci noaptea acoperă toate lucrurile, văzute şi nevăzute, cu culoarea ei cea neagră. Gândurile noastre înainte de adormi şi cu deosebire când ne trezim în mijlocul nopţii, denaturează mai totdeauna lucrurile şi le întorc pe dos, tocmai ca visul şi încă, dacă este vorba de interes personal, ni le arată triste şi îngrozitoare. Dimineaţa dispar asemenea spaime, precum dispare visul; acesta e înţelesul proverbului spaniol: Noaptea vopsită, ziua albă. Dar şi seara, îndată ce s-au aprins lumânările, mintea şi ochiul, nu mai văd aşa de bine ca ziua; de aceea nici nu e bună seara pentru meditarea lucrurilor serioase, necum neplăcute. Adevăratul timp al meditărilor este dimineaţa, care şi de altminteri este timpul nemerit pentru orice fel de lucrare, fie intelectuală, fie trupească. Căci dimineaţa este tinereţea zilei; toate sunt atunci vesele, proaspete şi uşoare, omul se simte în putere şi are toate facultăţile lui la deplină dispoziţie; de aceea să nu şi-o scurteze sculându-se prea târziu, nici să şi-o piardă în ocupaţii sau conversări zadarnice, ci să o privească ca o chintesenţă a vieţii şi oarecum să o sărbătorească. Seara, este bătrâneţea vieţii; atunci suntem slabi, vorbăreţi şi cam uşori. Orice zi este o mică viaţă; orice deşteptare şi sculare o mică naştere, orice dimineaţă o mică tinereţe, orice culoare şi adormire o mică moarte.
Starea sănătăţii, somnul, hrana, temperatura, vremea, împrejurimea şi multe alte lucruri dinafară au o mare influenţă asupra dispoziţiei noastre, iar aceasta asupra gândurilor. Atât părerile noastre, cât şi destoinicia pentru o lucrare sunt foarte supuse timpului şi chiar locului şi bine a zis Goethe: „Foloseşte-te de bune dispoziţie a momentului, căci vie aşa de rar”.
Şi nu numai concepţiunile obiective şi gândirile originale trebuie să le aştepţi, dacă şi când au bunăvoinţa de a veni, dar chiar şi chibzuinţa matură asupra unui interes personal nu se poate face la un timp de mai înainte hotărât, pentru care te-ai pregătit, ci îşi alege singură vremea ei, când şirul ideilor se pune de la sine în mişcare şi noi n-avem decât să-l urmăm cu toată luarea-aminte.
Fiecare lună a anului are o influenţă particulară şi imediată, adică neatârnată de atmosfera dinafară, asupra sănătăţii noastre şi în genere asupra stării noastre fizice, ba chiar intelectuale.
De aceeaşi regulă a înfrânării se ţine şi sfatul să nu lăsăm fantazia să ne împrospăteze şi să ne zugrăvească din nou suferinţele de mai înainte, nedreptăţiri, pagube, pierderi, ofense, vătămări ş. c. L., căci prin aceasta ni se trezeşte iarăşi mânia adormită, indignarea şi toate patimile urâte şi ne tulbură cugetul. Precum, după frumoasa comparare a neoplatonicului Proclos, în orice oraş, pe lângă oamenii de bine, locuiesc lepădăturile societăţii, tot aşa se află în orice om şi în cel mai bun şi eminent, o parte josnică şi chiar bestială a naturii omeneşti, cel puţin ca germen. Această plebe nu trebuie trezită şi pusă la fereastră, căci aspectul ei este hidos; fantezia neînfrânată însă joacă rolul demagogilor. Şi apoi orice neplăcere venită de la oameni sau de la lucruri, fie cât de mică, dacă ne tot gândim la ea şi ne-o zugrăvim cu culori vii de care ne înspăimântăm; dimpotrivă, să ne deprindem a privi neplăcerile cu sânge rece şi fără nici o exagerare, pentru a putea trece mai uşor peste ele.
Obiectele mici, dacă le ţinem prea aproape de ochi, ne mărginesc orizontul şi ne împiedică vederea; tot aşa persoanele şi lucrurile din înconjurimea noastră zilnică, fie cât de neînsemnate şi de indiferente, ne ocupă luarea-aminte peste măsură şi încă într-un mod neplăcut depărtând ideile şi obiectele mai importante. Să ne ferim de această disproporţie şi să o combatem.
14. La privirea unor lucruri, ce nu le avem, ne avem uşor gândul: „dar dacă ar fi ale mele?” şi ne face să simţim lipsa lor. Însă ar fi mai bine să ne întrebăm uneori: „dar dacă nu ar fi ale mele?”, adică să ne încercăm a privi lucrurile, ce le avem în adevăr, parcă le-am fi pierdut; şi anume toate lucrurile: avere, sănătate, prieteni, amantă, nevastă, copii, cai şi câini; căci de obicei pierderea ne învaţă să cunoaştem preţul lor. În urma acestui mod de a le privi vom simţi mai întâi, cu mai multă, mulţumire, că le avem şi al doilea, vom lua toate măsurile în contra pierderii lor, aşadar nu ne vom risca averea, nu vom supăra prietenii, nu vom duce în ispită credinţa soţiei noastre, vom păzi sănătatea copiilor ş. c. L.
Adeseori căutăm să ne uşurăm greutatea prezentului prin nălucirea unui viitor mai favorabil şi ne facem felurite speranţe himerice, care mai de care expuse la dezamăgiri, îndată ce se lovesc de nemilostiva realitate. Mai bine ar fi să ne gândim în toate planurile noastre la relele posibile şi să ne pregătim mijloacele de apărare împotriva lor; sau cel puţin să avem o surprindere plăcută, dacă nu se ivesc. Şi, în adevăr, suntem totdeauna veseli de ori scăpăm de o frică. Din când în când este chiar folositor să ne închipuim că nefericirile cele mari, ce ar putea da peste noi, s-au şi întâmplat, pentru a suferi cu atât mai uşor pe cele mici, ce ne lovesc în adevăr, adică să ne mângâiem cu gândul că am scăpat că am scăpat de mai rău. Însă pentru această regulă să nu uităm pe cea mai de sus.
15. Fiindcă toate lucrurile şi întâmplările ce ne privesc, se petrec şi se încrucişează fără nici o rânduială, fără relaţie întreolaltă, în cel mai mare contrast şi fără o altă legătură decât numai aceea că sunt întâmplări privitoare la persoana noastră şi gândirea şi îngrijirea noastră pentru ele trebuie să fie tot aşa de abruptă, ca să se potrivească. Dacă ne apucăm dar de un lucru, trebuie, să facem abstracţie de celelalte şi să ni le scoatem din minte, pentru a ne putea îngriji sau bucura sau apăra de fiecare la timpul său, cu nepăsare de ce-ar mai fi alăturea¸ să avem dar oarecum nişte săltare sau cutii în minte spre a putea deschide una, lăsând pe toate celelalte închise. Folosul ce-l tragem atunci este să împiedicăm grijile cele mari să ne strice plăcerile cele mici ale momentului şi să ne răpească întreaga linişte; că o chibzuire nu înăbuşă pe alta; că grija pentru vreun lucru neînsemnat nu aduce cu sine neîngrijirea multor altora mai mici şi aşa mai departe. Îndeosebi cine e în stare să aibă gândiri înalte, să nu-şi umple şi să nu-şi cotropească mintea cu lucruri personale şi cu griji prea de rând, aşa încât să oprească intrarea ideilor: căci aceasta ar însemna, cum zic latinii, propter vitam vivendi perdere causas, a pierde, din cauza vieţii, tocmai raţiunea pentru care vieţuim.
Ce e drept, pentru o concentrare a omului şi pentru abaterea lui de la griji, se cere ca şi pentru atâtea alte împrejurări stăpânire de sine; întru aceasta însă e bine să ne întărească observarea că omul trebuie să sufere foarte multe lucruri ce i se impun fără voia lui şi de care nimeni nu scapă în cursul vieţii, dar că o mică înfrânare ce ne o impunem noi înşine la timpul şi locul nemerit, ne fereşte mai pe urmă de multă silă ce ne-o impun alţii, precum o mică parte a sferei în chiar apropierea centrului răspunde unei părţi de o sută de ori mai mari la periferie. Prin nimic nu scăpăm mai bine de stăpânirea altora decât prin stăpânirea de noi înşine – acest înţeles îl are cuvântul lui Seneca: „Şi tibi vis omnia subjicere, te subjice rationi” (Dacă vrei să-ţi supui toate, supune-te pe tine însuţi raţiunii). Pe lângă acestea, stăpânirea de noi înşine o avem totdeauna la îndemână şi o mai putem îndulci după trebuinţă, spre pildă când ne atinge o parte prea simţitoare: pe când stăpânirea altora asupra noastră este fără milă şi fără cruţare. De aceea e lucru cu minte de a preveni pe cea din urmă prin cea dintâi.
16. A pune o stavilă dorinţelor, a ne înfrâna poftele, a ne stăpâni mânia, aducându-ne totdeauna aminte că nimeni nu poate dobândi decât o foarte mică parte din lucrurile dorite, pe când trebuie, din contră, să se aştepte la multe rele, cu un cuvânt abstinere et sustinere, a ne abţine şi a ne susţine; aceasta este o regulă, fără a cărei pază ne vom simţi nefericiţi, oricât de bogaţi şi de puternici am fi. Acolo ţinteşte Horaţiu, când zice (Epist., 1, 18): „Mai ales însă citeşte şi învaţă de la cei înţelepţi, cum să poţi duce o viaţă liniştită fără a fi turburat şi chinuit de pofte prea mari, nici de frică, dar nici de speranţa unor lucruri ce nu sunt tocmai de folos.”
17. Viaţa consistă în mişcare, zice Aristotel cu drept cuvânt; şi precum viaţa noastră fizică nu este alta şi nu se poate susţine astfel decât prin o mişcare neîncetată, asemenea şi viaţa noastră intelectuală cere tot mereu ocupaţie, fie prin fapte, fie prin gândiri. Cea mai simplă dovadă e baterea tobei cu degetele pe fereastră sau pe masă, cu care se îndeletnicesc oamenii lipsiţi de alte idei sau ocupaţii; şi nici nu poate fi altfel: existenţa noastră este din fire fără linişte şi fără repaus; de aceea nici nu putem suferi o completă inactivitate, fiindcă ne aduce în curând urâtul cel mai chinuitor. Această dispoziţie firească trebuie să ne-o regulăm, pentru a o satisface metodic şi prin urmare mai bine. Aşadar, a lucra, a se ocupa de ceva sau cel puţin a învăţa este o condiţie neapărată pentru fericirea omului; puterile lui cer întrebuinţare şi el vrea să le vadă întrucâtva efectul. Cea mai mare mulţumire o avem dacă lucrăm, dacă facem ceva, fie că împletim un coş, fie că scriem o carte; suntem fericiţi când vedem lucrul din zi ce merge sporind sub mâinile noastre şi ajungând la bun sfârşit. Această fericire ne o dă o lucrare de artă, o scriere, ba şi un lucru de mână; dar ce e drept, fericirea este cu atât mai înaltă, cu cât lucrarea este mai aleasă. Cei mai fericiţi sunt cei înzestraţi cu o inteligenţă superioară ca unii ce îşi simt puterea de a produce opere însemnate, măreţe şi concentrate în una şi aceeaşi direcţie a ideilor. Căci atunci un interes mai înalt se întinde peste toată existenţa lor şi-l dă un fel de element picant, care, lipsind din viaţa celorlalţi, o face foarte searbădă în comparaţie. Pentru cei dintâi viaţa şi lumea, pe lângă interesul material ce-l are în ochii tuturor deopotrivă, are un al doilea interes mai înalt, un interes formal, ca una ce cuprinde materia operelor lor, întru a cărei adunare stăruie cu silinţă toată viaţa, îndată ce grija şi nevoia zilnică îi lasă să răsufle. Chiar şi intelectul lor este oarecum împărţit în două: unul pentru relaţiile obişnuite ca la toţi ceilalţi (dorinţe şi intenţii personale), altul pentru perceperea curat obiectivă a lucrurilor. Astfel ei trăiesc două vieţa, sunt şi actori pe scenă şi spectatori în parter, pe când ceilalţi sunt numai actori. Însă fiecine şi cel mai de rând, să facă după puterile sale. Cât de neplăcută este lipsa unei lucrări regulate, o constatăm chiar în călătoriile mai lungi, unde din când în când ne simţim foarte fericiţi, fiindcă, neavând o ocupaţie, ne vedem oarecum scoşi din elementul nostru firesc. A ne trudi şi a ne lupta cu lucrurile şi cu oamenii este menirea noastră, pentru este a sobolului de a săpa. Liniştea ce ne-ar da-o deplina mulţumire a unei plăceri tihnite şi neîntrerupte, ne-ar fi nesuferită. Biruirea greutăţilor este adevărata plăcere a vieţii, fie greutăţile materiale ca la munca pământului şi la negoţ, fie spirituale ca la învăţătură şi la cercetări ştiinţifice; lupta cu ele şi izbânda sunt fericirea omului. Dacă-l lipseşte prilejul, atunci şi-l născoceşte el cum poate; după felul individualităţii sale, se apucă de vânătoare sau joacă biliard, sau, împins de îndemnul ascuns al naturii sale, caută materie de ceartă, sau se pune pe intrigi, sau iscodeşte vreo înşelăciune şi tot felul de alte lucruri rele, numai să scape de starea nesuferită a nelucrării. Diffiicilis în otio quies, adică: grea este liniştea când n-ai de lucru.
18. Ţinta aspirărilor noastre să nu fie imaginile fanteziei, ci noţiunile cugetate cu mintea rece; noi însă de obicei facem tocmai dimpotrivă şi dacă ne întrebăm mai cu dinadinsul, găsim că la toate hotărârile suntem în ultima instanţă înduplecaţi – nu de noţiuni sau de judecăţi, ci de vreo imagine a fantaziei, cu care este îmbrăcată una din alternativele, între care era vorba să alegem. În nu mai ştiu ce roman al lui Voltaire sau Diderot, eroul, fiind tânăr şi având a lua o hotărâre ca Hercul la răspântii, vedea virtutea totdeauna sub figura unui pedagog bătrân, ţiindu-l lecţii de morală cu tabachera într-o mână şi cu priza într-alta, pe când viţiul avea figura frumuşică a fetei din casa mume-si. Mai ales în tinereţe ni se fixează ţinta fericirii sub forma unor imagini care se înfăţişează înaintea ochilor închipuirii şi ne rămân uneori statornice toată viaţa. Dar ele în realitate nu sunt decât nişte năluciri ademenitoare şi dacă ajungem la dânsele, se prefac în văzduh şi atunci înţelegem că nu au ţinut nimic di ceea ce promiteau. De acest fel sunt scenele închipuite din viaţa casnică, patriarhală, socială, ţărănească, imaginile locuinţei, ale împrejurimii, ale decoraţiilor, ale semnelor de respect şi altele. Chaque fou a sa marotte şi uneori nici imaginea iubitei nu este altceva. Cum de ni se întâmplă aşa, este uşor de înţeles: imaginea intuitivă, fiind oarecum mai pipăită, lucrează mai de-a dreptul asupra dorinţelor noastre decât noţiunea, care, fiind o gândire abstractă, ne dă numai generalităţi, fără acele amănunte individuale ale realităţii şi prin urmare nu lucrează decât indirect asupra voinţei noastre. Şi cu toate acestea, numai noţiunea se ţine de cuvânt; a se încrede numai în ea, este o dovadă de bună creştere intelectuală, ceea ce nu împiedică a chema uneori în ajutor şi unele imagini, ceea ce nu împiedică a chema uneori în ajutor şi unele imagini, pentru explicare şi parafrază, însă cum grano salis.
19. Regula de mai sus se poate subsuma sub regula mai generală că este bine să fim totdeauna stăpâni peste impresia momentului şi a simţurilor îndeobşte. O asemenea impresie are prea multă putere în comparare cu simplele gândiri şi cunoştinţe abstracte, nu din cauza cuprinsului şi valorii ei, adeseori foarte mică, ci şi din cauza formei sub care poate fi primită intuitiv şi se introduce în minte, turburând inima sau slăbindu-l hotărârile. Căci lucrul prezent şi intuitiv se percepe uşor şi ne impresionează cu toată puterea sa deodată; pe când reflecţiile şi motivările cer timp şi linişte pentru a fi meditate una câte una, din care cauză nu se pot înfăţişa toate în fiece moment. De aceea un obiect plăcut, de care în urma reflecţiei am hotărât să ne abţinem, ne atrage iarăşi când îl vedem din nou; tot aşa ne vatămă opinia unui om, căruia îi tăgăduim orice competenţă şi ne supără o ofensă, deşi înţelegem că trebuie despreţuită; asemenea zece argumente în contra existenţei unui pericol sunt mai slabe decât falsa aparenţă a întâmplării lui, ş. c. L. În toate aceste se arată slăbiciunea primitivă a inteligenţei omeneşti. De aceea femeile cad adeseori din cauza unei impresii momentane şi puţini bărbaţi au destulă precumpănire a raţiunii, pentru a nu suferi şi ei din aceeaşi cauză. Unde dar nu putem stăpâni o asemenea impresie cu totul, prin simple reflecţii, acolo e mai nemerit să o neutralizăm prin cea contrară, d. e. impresia unei ofense prin întâlnirea cu cei ce ne stimează, impresia unui pericol ameninţător prin vederea mijloacelor de apărare. Şi italianul, de care povesteşte Lebnitz (Nouveaux essais, 1, 2, 11), a putut să reziste chiar durerilor torturii, silindu-şi mintea să rămână aţintită la imaginea spânzurătoarei, de care n-ar fi scăpat dacă mărturisea; de aceea striga în timpul torturii io ti vedo, cuvinte pe care le-a explicat mai pe urmă în acest înţeles. Asemenea când toate persoanele dimprejurul nostru sunt de o altă opinie decât noi şi ne-o arată, ne vine foarte greu să nu ne înduplecăm şi noi, chiar dacă suntem încredinţaţi de greşeala lor. Unui rege fugar şi urmărit, care călătoreşte în cel mai strict incognito, trebuie să-l fie o adevărată întărire a inimii dacă vreun tovarăş credincios păzeşte în patru ochi obişnuitul ceremonial de supunere, fără de care ar ajunge mai la urmă a se îndoi chiar de sine însuşi.
20. După ce am vorbit în capitolul al doilea de preţul cel mai mare al sănătăţii, ca una ce este cea dintâi şi cea mai însemnată condiţie a fericirii noastre, vreau să mai adaug aici câteva reguli cu totul generale pentru întărirea şi păstrarea ei.
Spre a ne face trupul mai rezistent trebuie să-l impunem atât în întregul lui cât şi în fiecare parte multe sarcini şi osteneli şi să-l deprindem la influenţe contrare de tot felul, câtă vreme suntem sănătoşi. Dar îndată ce ne simţim bolnavi peste tot sau numai în parte, să apucăm calea opusă, adică să cruţăm şi să îngrijim cu tot dinadinsul trupul cel bolnav sau partea lui, căci cel se suferă şi este slăbit, nu este destoinic pentru încercări de rezistenţă.
Muşchii se întăresc prin multă întrebuinţare, însă nervii se slăbesc. Să deprindem dar muşchii cu orice muncă potrivită, dar să ferim nervii de orice încercări; să păzim ochii de prea multă lumină, mai ales reflectată, de orice oboseală în vremea amurgului, precum şi de o privire continuă a unor obiecte prea mici; asemenea să ferim urechile de prea mult zgomot, dar mai ales creierii de o oboseală prea mare, forţată sau la vreme nepotrivită; aşadar, să-l lăsăm în pace pe timpul mistuirii, fiindcă aceeaşi putere, care în creieri produce gândirile, lucrează în stomac şi în intestine pentru a pregăti chinul şi chilul; asemenea în timpul şi în urma unei mari încordări musculare. Căci nervii motori sunt ca şi cei sensibili; şi precum durerea ce o simţim în mădularele vătămate, îşi are adevăratul ei locaş în creieri, tot aşa-vorbind exactnu umblă şi nu lucrează picioarele şi mâinile, ci creierii, adică acea parte a lor care prin mijlocirea măduvei oblongonate şi a măduvei spinării deşteaptă nervii acelor mădulare şi produce mişcarea. De aceea şi oboseala ce o simţim în mâini sau în picioare, îşi are locaşul ei adevărat în creieri, iar nu aceia care lucrează fără voia noastră, spre pildă, inima. Este dar preferat că se slăbesc creierii, când în acelaşi timp sau în prea mici intervale li se impune nu numai o mare activitate musculară, ci şi o încordare intelectuală. Cu aceasta nu este în contrazicere experienţa, cum adeseori la începutul unei plimbări sau după alte mişcări mai scurte simţim un spor al activităţii noastre intelectuale, căci atunci nu sunt încă obosite acele părţi ale creierilor, pe când o asemenea lucrare musculară uşoară şi în urma ei o respiraţie sporită ajută circularea sângelui arterial şi mai bine oxidat spre creieri. Mai ales însă trebuie să dăm creierilor tot somnul cerut pentru întremarea lor, căci somnul este pentru om ceea ce este întoarcerea pentru ceasornic. Cantitatea de soen necesară va fi cu atât mai mare, cu cât creierii sunt mai dezvoltaţi şi mai activi. A dormi însă peste măsură ar fi o pierdere de vreme, căci atunci somnul pierde în intensitate ceea ce câştigă în extensiune (Somnul este o parte a morţii, ce o împrumutăm anticipando şi cu care susţinem şi preînnoim viaţa sleită într-o zi. Le sommeil est un emprunt fait a la mort. Sau cu alte cuvinte: somnul este dobânda prealabilă a morţii, care însăşi este plata capitalului. Aceasta se execută cu atât mai târziu cu cât dobânda este mai mare şi se plăteşte mai regulat).
În genere trebuie să înţelegem că gândirea noastră nu este altceva decât funcţiunea organică a creierilor şi că, prin urmare, în privinţa încordării şi repaosului seamănă cu orice altă activitate organică. Dacă prea multă încordare vatămă ochii, vatămă şi creierii. Cu drept cuvânt s-a zis: creierii gândesc precum mistuie stomacul. Închipuirea greşită despre un suflet nematerial, simplu, esenţial şi totdeauna cugetător, prin urmare neobosit, care ar şedea aşa cu chirie în creieri şi nu ar avea trebuinţă de nimic pe lume, a îndemnat desigur mulţi oameni la un trai absurd în paguba inteligenţei lor: aşa d. E. Frederic cel Mare s-a încercat o dată a se dezvăţa cu totul de somn. Profesorii de filozofie ar face bine să nu mai răspândească prin o filozofie de babe, care umblă numai după catehism, asemenea erori periculoase în urmările lor practice. Trebuie să ne deprindem o dată a privi puterile noastre intelectuale numai ca funcţiuni fiziologice, pentru a le trata, a le cruţa şi a le încorda potrivit cu această natură a lor şi a nu uita că toată suferinţa, greutatea sau neregula fizică din orice parte a trupului afectează spiritul. Cea mai bună învăţătură ne-o dă în această privinţă Cabanis, Des rapports du physique et du moral de l’homme.
Din pricină nepăzirii acestui sfat, multe spirite mai înalte, precum şi învăţaţi mari, au ajuns a fi la bătrâneţe tâmpiţi, copilăroşi şi chiar nebuni. Aşa d. E. Renumiţii poeţi englezi din secolul nostru Walter Scott, Wordsworth, Southey, ş. a. erau la bătrâneţe şi încă la vârsta de şaizeci de ani, slabi la minte, incapabili, căzuţi în imbecilitate; ademeniţi de onorarii din ce în ce mai mari, începuseră a cultiva literatura ca o meserie şi scriind pentru bai, şi-au sleit puterile peste fire. Cine însă îşi pune Pegasul în jug şi îşi duce Muza cu biciul, se va vedea pedepsit întocmai ca cel ce se oboseşte prea mult în serviciul Venerii. Mi-e teamă că şi Kant în anii săi mai înaintaţi, după ce ajunsese, în sfârşit, a avea un mare renume, şi-a ostenit mintea prea mult şi astfel a căzut în cei din urmă patru ani ai vieţii sale în copilărie.
Despre purtarea noastră cu alţii.
Pentru a trăi în lume este bine să avem o mare provizie de prudenţă şi de indulgenţă; de prudenţă pentru a ne păzi de pagubă, de indulgenţă pentru a ne feri de ceartă.
Cine are să trăiască între oameni, nu trebuie să despreţuiască în mod absolut nici o individualitate, ca una ce este o dată creată de natură aşa cum este; nici pe cea mai rea, mai mizerabilă sau mai ridiculă. Din contră, are să o primească ca un ce fatal, care în urma unui principiu etern şi metafizic trebuie să fie aşa şi nu altfel; iar la cazurile extreme să-şi zică: „Astfel este lumea, nu e vina mea”. Dacă face altfel, este nedrept şi provoacă pe celălalt la luptă de moarte. Căci nimeni nu-şi poate schimba adevărata sa individualitate, adică temperamentul său, caracterul său moral, puterile judecăţii, fizionomia sa ş. c. l. Dacă îl osândim în toată firea lui, atunci nu-l mai rămâne decât să ne combată ca pe duşmanul său de moarte; căci noi nu-l îngăduim dreptul de a exista decât sub condiţia de a fi ceea ce din fire trebuie să fie. De aceea, spre a putea trăi între oameni, trebuie să-l lăsăm pe toţi în felul lor, oricum s-ar fi brodit şi nu avem decât a ne gândi cum să ne folosim de ei, după firea şi însuşirea lor, dar nu să sperăm în vreo schimbare, nici să-l osândim absolut în ceea ce sunt. Acesta este înţelesul proverbului german „leben und leben lassen” (trăieşte tu şi lasă şi pe alţii să trăiască) & Dar îndeplinirea acestei datorii nu este aşa de uşoară pe cât este de dreaptă; şi fericit e cel ce nu e silit să aibă a face cu tot felul de oameni. Deocamdată, spre a ne obişnui să suferim oamenii, este bine – şi prilejul îl avem în toate zilele – să ne deprindem răbdarea cu lucruri neînsufleţite, care în urma unei necesităţi mecanice sau fizice se împotrivesc cu tărie la încercările noastre. Răbdarea astfel dobândită o putem apoi întrebuinţa şi la oameni, aducându-ne aminte că şi ei, ori de câte ori ni se împotrivesc, o fac dintr-o necesitate tot aşa de neapărată şi izvorâtă din chiar firea lor, ca şi lucrurile neînsufleţite, din care cauză este tot aşa de nechibzuit a ne supăra de o piatră ce ne cade în drum. Mai cuminte este adeseori să ne zicem: „De schimbat tot nu-l pot schimba, aşadar să mă folosesc de el”.
22. Este de mirat cât de uşor şi de curând se arată în conversaţie omogenitatea sau etnogeneitatea minţii şi a inimii între oameni; în cel mai mic lucru se simte. Să fie vorba de chestiile cele mai străine şi mai indiferente; totuşi, între cei din fire eterogeni, aproape orice opinie a unuia va displăcea mai mult sau mai puţin celuilalt, unele chiar îl vor supăra. Cei omogeni, din contră, sunt îndată şi în toate un fel de conformitate, care, unde omogenitatea e mare, produce o armonie deplină până la unisono. De aici se înţelege, mai întâi, pentru ce oamenii de rând sunt aşa de sociabili să-şi găsesc pretutindeni cu atâta uşurinţă sindrofia cea mai plăcută.
— Dar ştii! Oamenii de soi, tot unul şi unul! Cei aleşi păţesc contrariul şi cu cât sunt mai eminenţi, cu atât mai rău; aşa încât, în singurătatea lor, poţi simţi uneori o adevărată bucurie, când întâlnesc în altcineva măcar o fibră omogenă cu a lor, fie cât de mică. Căci nimeni nu poate fi mai mult pentru altul, decât este aceasta pentru el. Adevăratele spirite înalte locuiesc ca vulturii în vârf de munte, singuri! Al doilea, vedem cum cei deopotrivă se reunesc cu atâta iuţeală, încât parcă se simt atraşi de magnetism; sufletele amice se salută din depărtare. Prilejul de a observa aceasta îl vom avea, ce e drept, mai des cu oamenii răi la inimă sau mărginiţi la minte; însă numai fiindcă aceştia există cu miile şi milioanele, pe când naturile mai bine şi mai alese sunt şi se numesc rare. Astfel, spre pildă, într-o mare societate cu interese practice, doi oameni de nimic se vor recunoaşte îndată unul pe altul, parcă ar purta cocardă şi se vor lipi pentru a unelti vreo faptă rea sau vreo trădare. Asemenea dacă, per impossibile, ne închipuim o societate numeroasă alcătuită numai din oameni cu minte şi plini de spirit, afară de doi neghiobi, care s-ar fi furişat şi ei printre ceilalţi, aceşti doi se vor simţi atraşi de o simpatie reciprocă şi în curând fiecare din ei se va bucura din inimă că a găsit cel puţin un om cu minte. Este în adevăr un lucru interesant a vedea cu ochii, cum doi inşi, mai ales din cei inferiori la minte şi la inimă, se recunosc la cea dintâi privire, îşi dau osteneala de a se apropia unul de altul, se salută cu toată bucuria şi aleargă spre olaltă parcă s-ar cunoaşte din copilărie.
— Aşa este de interesant şi de surprinzător lucrul, încât îţi vine să crezi, după învăţătura metempsihozei budhiste, că au fost împrieteniţi într-o viaţă anterioară.
Ceea ce însă ţine chiar pe oamenii foarte potriviţi în oarecare depărtare de olaltă şi deşteaptă uneori o dizarmonie trecătoare între ei, este nepotrivirea dispoziţiei momentane, care mai totdeauna se întâmplă să fie alta pentru unul şi alta pentru altul, după cum este în acel moment starea fiecăruia, ocuparea, împrejurimea, sănătatea, şirul gândurilor ş. c. l. De aici se nasc disonanţe şi între persoanele cele mai armonice. Puterea de a aplica totdeauna corectivul cerut pentru dizolvarea acelei disonanţe şi pentru introducerea unei temperaturi de vibraţiune egală, ar fi rezultatul celei mai înalte culturi. Aşa de mult contribuie egalitatea dispoziţiei la menţinerea relaţiilor omeneşti, încât şi o societate foarte numeroasă se animă şi se înveleşte prin preschimbarea idelor şi se interesează cu plăcere, îndată ce un obiect comun, fie o primejdie, sau o speranţă, sau o ştire, sau o privelişte rară, o scenă de teatru, o muzică, sau altceva, atrage luarea-aminte a tuturor în acelaşi timp. Căci atunci se acopăr toate interesele private şi se produce o unitate generală a dispoziţiei. În lipsă de asemenea influenţe obiective, societăţile aleargă la cele subiective şi astfel băuturile spirtoase sunt mijlocul obişnuit de a forma o dispoziţie egală între cei adunaţi. Chiar ceaiul şi ciocolata produc acelaşi rezultat.
Prin dizarmonia care se naşte cu atâta uşurinţă din deosebirea dispoziţiei momentane între oamenii ce trăiesc împreună, se înţelege în parte cum aducerea-aminte, ca una ce este scoasă de sub toate aceste influenţe neplăcute, deşi trecătoare, idealizează pe fiecine şi uneori îl înconjură cu o adevărată aureolă. Aducerea-aminte lucrează ca lintea (luneta) convergentă din camera obscură: ea contrage toate şi produce astfel o imagine mult mai frumoasă decât originalul. Mulţumirea de a ne vedea astfel priviţi, o putem dobândi întrucâtva prin orice absenţă. Căci deşi idealizarea memoriei cere mai mult timp pentru a-şi îndeplini lucrarea, totuşi începutul îl face îndată. De aceea, dacă voim să fim prudenţi cu cunoscuţii şi cu amicii noştri, este bine ca nici lor să nu ne arătăm decât la intervale mai mari. Revăzându-l, vom simţi îndată că memoria a lucrat.
23. Nimeni nu poate vedea deasupra sa. Prin aceasta vreau să zic că nimeni nu vede în altul mai mult decât este el însuşi, căzi nu-l poate primi nici înţelege decât este el însuşi, căci nu-l poate primi nici înţelege decât după măsura propriei sale inteligenţe. Dacă aceasta este din cele mai de rând, atunci toate darurile minţii şi cele mai strălucite, nu vor avea nici un efect asupra lui şi el nu va vedea în omul de talent decât partea cea de rând a individualităţii, aşadar numai slăbiciunile lui şi defectele de caracter şi de temperament. În aceasta i se va încheia toată ideea despre acel om. Iar însuşirile intelectuale mai înalte vor exista pentru el tot aşa de puţin, precum există culorile pentru cel orb. Căci toate spiritele sunt nevăzute pentru cine nu are însuşi spirit şi orice preţuire este produsul dintre valoarea celui preţuit cu sfera intelectuală a preţuitorului. De aici urmează că în conversaţie eşti totdeauna coborât la nivelul celui cu care vorbeşti, fiindcă tot ce ai mai presus de el dispare şi nici că se simte măcar abnegaţia întrebuinţată pentru o asemenea nivelare. Dacă ne gândim acum, de ce soi sunt cei mai mulţi oameni, cât de mici sunt la mine şi la inimă, vom înţelege că nu este cu putinţă să vorbim cu ei fără a ne înjosi şi noi pentru acel timp (după analogia distribuirii electrice) şi totdeodată vom lua cu plăcere hotărârea de a nu ne mai amesteca într-o societate cu care nu putem comunica decât prin ceea ce numesc francezi la partie honteuse a naturii noastre. Vom înţelege, asemenea, că faţă cu neghiobii şi cu nebunii nu avem decât un mijloc pentru a ne arăta cu minte şi acela este a nu intra în vorbă cu ei. Dar atunci, ce e drept, o putem păţi uneori în societate ca dănţuitorul care vine la un bal şi nu întâlneşte decât nişte oameni şchiopi: cu cine să joace?
24. Îşi câştigă stima mea, cu un ales între o sută, omul care, având să aştepte şi stând neocupat, nu începe îndată să bată tactul sau să ciocănească cu tot ce-l cade sub mână, cu bastonul, cu cuţitul, cu furculiţa sau cu orice. Poate se gândeşte la ceva. La cei mai mulţi, dimpotrivă, se vede că auzul şi văzul au luat locul gândirii; ei bat toba cu degetele pentru a-şi aduce aminte de propria lor existenţă, dacă nu au o ţigară la îndemână, care să le slujească mai bine. Din aceeaşi cauză îi vezi mereu cu ochii şi cu urechile deschise la tot ce se întâmplă în jurul lor.
26. Cei mai mulţi oameni sunt aşa de subiectivi, încât nimic nu are pentru ei un adevărat interes afară de ei înşii. De aici vine că în tot ce se vorbeşte, ei se gândesc îndată la dânşii şi că orice raport întâmplător cu ceva ce le este personal, fie cât de depărtat, le atrage şi le consumă toată luare-aminte, aşa încât nu mai au nici o înţelegere pentru adevăratul obiect al vorbirii; şi nici argumentele nu au vreo tărie pentru ei, îndată ce sunt în contra interesului sau deşertăciunii lor. De aceea şi sunt aşa de uşor distraşi, atinşi, supăraţi sau ofensaţi, încât, vorbind cu ei despre orişice obiect, nu ne putem îndestul feri de vreo relaţie posibilă, poate nefavorabilă, a celor zise de noi cu prea preţioasa şi prea delicata dumnealor persoană, care se interesează numai de sine însăşi şi de nimic alta. Şi pe când asemenea oameni nu înţeleg şi nu simt ceea ce este adevărat sau frumos sau plin de spirit în vorbele altora, au cea mai gingaşi susceptibilitate pentru tot ce ar putea atinge, fie cât de departe şi indirect, mica lor deşertăciune sau ar putea să se reflecteze în mod nefavorabil asupra mult merituoasei individualităţi a dumnealor. Aşa încât, în uşurinţa lor de a fi vătămaţi, seamănă cu căţeluşii cei mici, cărora le calci pe labă fără să vrei şi ai pe urmă să le auzi chelălăitul; sau se pot compara cu un bolnav plin de răni, de care trebuie să te fereşti cu cea mai mare luare-aminte să nu-l atingi. Unii merg aşa de departe, încât iau şi cea mai mică umbră de spirit ce o arată cineva în conversaţia cu ei, drept o ofensă, deşi se prefac deocamdată; cel lipsit de experienţă se gândeşte mai pe urmă şi-şi munceşte capul în zadar ca să înţeleagă prin ce şi-a putut atrage ura şi mânia lor. Însă tot aşa de uşor este să-l linguşeşti şi să-l câştigi. De aceea judecata lor este mai totdeauna prevenită şi numai o frază în favoarea partidului sau castei lor, dar nu o judecată obiectivă şi nedreaptă. Cauza a toate aceste este că în ei intenţiunile covârşesc cu mult inteligenţa şi că mintea lor cea slabă este cu totul robită voinţei, de care nu poate scăpa nici pentru un singur moment.
O dovadă enormă despre mizerabila subiectivitate a oamenilor, care raportează toate la interesul lor şi de la orice idee se întorc în linie dreaptă numai spre ei înşii, ne-o dă Astrologia, care pune mersul imenselor corpuri cereşti în relaţie cu nemernica persoană a omului şi leagă cometele de pe cer cu certele şi fleacurile noastre de pe pământ. Aceasta însă s-a făcut în toate timpurile şi în cele mai vechi.
