Tot acolo tinde şi sfatul lui Pythagoras: ă recapitulăm seara înainte de a adormi ceea ce am făcut peste zi. Cel ce-şi petrece viaţa în îmbulzeala treburilor sau a plăcerilor dintr-o zi în alta fără a mai cugeta asupra trecutului, acela pierde conştiinţa clară a existenţei; inima lui devine un haos şi un fel de confuzie i se introduce în idei şi se arată îndată în conversaţia lui abruptă, fragmentară, oarecum tăiată în bucăţele, cu atât mai mult cu cât este mai mare mişcarea dinafară, mulţimea impresiilor şi cu cât este mai mică lucrarea dinăuntru a cugetului său.
Aici este de observat că, după oarecare vreme, u mai suntem în stare să ne aducem aminte de dispoziţia şi de simţirile noastre din trecut, nici de toate împrejurările care ne-au influenţat; dar ne putem aduce aminte de manifestările noastre, adică de cele ce am zis sau am făcut. Aceste manifestări sunt rezultatul, expresia şi măsura acelor dispoziţii şi simţiri. Memoria sau hârtia va trebui dar să păstreze cu îngrijire asemenea lucruri din epocile mai însemnate. Pentru aceasta sunt foarte folositoare jurnalele personale, ceea ce numesc nemţii Tagebücher.
9. Să ne fim singuri de ajuns, să ne fim noi înşine totul şi să putem zice omnia mea mecum porto, este fără îndoială însuşirea cea mai folositoare pentru fericirea noastră; de aceea nu se poate repeta îndestul cuvântul lui Aristotel: „Fericirea este a celor ce-şi sunt singuri de ajuns”. (Cam aceeaşi idee o exprimă într-o formă foarte plăcută maxima lui Chamfort pusă ca moto în fruntea cărţii de faţă). Căci pe de o parte nu ne putem încrede cu siguranţă în nimeni decât în noi înşine şi pe de alta greutăţile, primejdiile şi neplăcerile ce le aduce societatea cu sine sunt nenumărate şi cu neputinţă de ocolit.
Nu e cale mai rătăcită pentru fericire decât viaţa în lumea cea mare (high life), cum am zice „în chef şi petreceri”; căci aceasta vrea să prefacă existenţa noastră cea săracă într-un şir neîntrerupt de bucurii, de distracţii şi de plăceri, de unde dezamăgirea şi neadevărurile ce ni le spunem unii altora în faţă şi care sunt nedezlipite de o asemenea viaţă).
Mai întâi, orice societate cere neapărat o acomodare şi o temperare reciprocă; de aceea devine cu atât mai searbădă, cu cât este mai numeroasă, cu cât este mai numeroasă. Nimeni nu poate fi aşa cum este decât atunci când se află singur; prin urmare, cine nu iubeşte singurătatea, nu iubeşte libertatea; căci liberi suntem numai când suntem singuri. Orice societate are ca tovarăş nedezlipit sila şi ne cere jertfe cu atât mai grele, cu cât individualitatea noastră este mai importantă. Astfel fiecine va ocoli, va suferi sau va prefera singurătatea în proporţie cu valoarea persoanei sale. În izolare îşi simte cel sărac la minte toată sărăcia, spiritul cel mare toată importanţa, în scurt, fiecine simte ceea ce este. Cu cât cineva stă mai sus pe scara naturii, cu atât se află din necesitate firească mai izolat. Dar atunci este o binefacere pentru el dacă izolarea trupească corespunde celei sufleteşti; căci altminteri, contactul prea des cu fiinţele eterogene îl tulbură, îi este chiar duşman, îi întunecă propria sa fire fără a-l da nici o compensaţie. Pe când natura a aşezat între oameni cea mai mare deosebire, în inimă şi în minte, societatea, neluând-o în seamă, îi face pe toţi egali sau mai bine pune în locul egalităţii fireşti deosebirile şi treptele meşteşugite ale stării şi ale rangului, care foarte des sunt diametral opuse rangului naturii. Această alcătuire socială le convine prea bine celor pe care natura i-a aşezat pe treptele de jos; dar acei puţini la număr, pe care i-a aşezat sus, sunt nedreptăţiţi; din care cauză aceştia se retrag din societate, unde, prin urmare, îndată ce este numeroasă, predomneşte vulgaritatea. Ceea ce face neplăcută societatea pentru spiritele cele mari este egalitatea drepturilor şi a pretenţiilor pe lângă inegalitatea facultăţilor şi a lucrării sociale. Aşa numita „societate” admite calităţi de tot felul, afară de cele intelectuale; aceste sunt de contrabandă. Ea ne sileşte să arătăm o răbdare nemărginită pentru orice absurditate, nebunie şi prostie; din contra, însuşirile eminente ale cuiva să-şi cerşească iertare sau să se ascundă; căci superioritatea intelectuală vatămă prin simpla ei existenţă şi fără voie. Astfel societatea, numită cea bună, nu are numai răul că ne impune oameni ce u-l putem lăuda nici iubi, ci ne şi împiedică de a fi noi înşine aşa cum ne este firea; din contra, ne sileşte, pentru a fi în consonanţă cu ceilalţi, să ne restrângem, să ne micşorăm şi să ne desfigurăm singuri. Cuvinte de duh sau aspiraţii inteligente se cuvin numai într-o societate inteligentă; în cea de rând, deşteaptă de-a dreptul ura; căci pentru a plăcea acolo, se cere neapărat să fii om de rând şi mărginit. Într-o asemenea societate trebuie dar să jertfim, cu mare abnegaţie, trei pătrimi din noi înşine pentru a ne asemăna celorlalţi. Ca răsplată avem, ce e drept, pe ceilalţi; dar cu cât cineva are mai multă valoare, cu atât va găsi mai curând, că aici câştigul nu acoperă paguba şi că afacerea se sfârşeşte cu deficit, fiindcă oamenii sunt de obicei insolvabili, adică nu au în societatea lor nimic ce ne-ar despăgubi de urâtul, de sarcinile şi de neplăcerile ei, precum şi de abnegaţia ce ne-o impune. Aşa fiind, cele mai multe societăţi sunt astfel alcătuite, încât cine le dă pe singurătate, face o tocmeală bună. La aceasta se mai adaugă că societatea, pentru a înlocui superioritatea adevărată, adică cea intelectuală, pe care nu o poate suferi şi care este şi greu de găsit, a introdus o superioritate falsă, convenţională, întemeiată pe reguli arbitrare, moştenite prin tradiţie în cercurile mai înalte şi adesea schimbătoare ca şi lozinca la militari: aceasta se numeşte apoi bună creştere, bon ton, fashionableness. Când însă vine vreodată în coliziune cu cea adevărată, îşi arată slăbiciunea. Dealtminteri, quand le bon ton arrive, le bon sens se retire.
Dar îndeobşte nimeni nu poate sta în armonie deplină decât numai cu sine însuşi; nici cu prietenul său, nici cu iubita sa, căci deosebirile individualităţii şi ale dispoziţiei produc totdeauna o disonanţă fie cât de mică. De aceea pacea adevărată şi adâncă a inimii şi liniştea deplină a sufletului – cel mai mare bine pe pământ, după sănătate – nu se pot găsi decât în singurătate şi ca stare permanentă numai în retragerea cea mai desăvârşită. Dacă ai atunci o individualitate înaltă şi bogată, te afli în situaţia cea mai fericită ce este cu putinţă pe această sărmană lume. Şi să o spunem fără sfială: oricât de strâns sunt legaţi oamenii prin amiciţie, amor şi căsătorie, adevărat prieten nu-şi este cineva decât sieşi şi cel mult copilul său. Cu cât omul după condiţiile sale externe sau interne are mai puţină trebuinţă de a fi în relaţie cu alţii, cu atât mai bine pentru el. Neajunsurile singurătăţii şi părăsirii le poţi prevedea, deşi nu le simţi pe toate deodată; din contra, societatea este insidioasă); ea, sub aparenţa petrecerii, a comunicării, a plăcerilor sociale, etc., ascunde rele foarte mari, adese incurabile. O îndeletnicire de căpetenie a tinerimii ar trebuie să fie deprinderea cu singurătatea, fiindcă în ea se află un izvor de fericire şi de linişte sufletească. Din toate aceste urmează că partea cea mai bună şi-a ales-o acela care nu se încrede decât în sine însuşi şi îşi află întru toate mulţumirea de sine. Cicero zice chiar: „Nemo potest non beatissimus esse, qui est totus aptus ex sese, quique în se uno ponit omnia.” (Cel mai fericit cată să fie acela care nu are întru nimic trebuinţă de alţii, ci şi-a pus toate în sine.). Cu cât cineva are mai mult în sine însuşi, cu atât cere mai puţin de la alţii. Un fel de simţire a deplinei îndestulări opreşte pe oamenii de valoare de a aduce societăţii însemnatele jertfe, ce le cere, necum de a o căuta cu abnegaţie de sine înşii. Simţirea contrară face pe oamenii de rând aşa de sociabili şi de acomodanţi; lor le vine mai uşor să sufere pe alţii decât să se sufere pe sine. La aceasta se mai adaugă că ceea ce are adevărată valoare nu se preţuieşte în lume şi ceea ce se preţuieşte, nu are valoare. Rezultatul este retragerea tuturor oamenilor de merit. Aşadar, pentru acela care găseşte ceva în sine, va fi o regulă înţeleaptă de a-şi mărgini trebuinţele numai pentru a-şi păstra sau a-şi mări libertatea şi de a avea cât se va putea mai puţine dorinţe pentru persoana sa, împuţinând astfel relaţiile neapărate cu lumea.
Pe de altă parte, ceea ce face pe oameni sociabili este neputinţa lor de a suporta singurătatea şi în singurătate de a se suporta pe sine. Goliciunea or internă şi urâtul îi mână în societăţi, precum şi în călătorii prin ţări străine. Spiritul lor îi lipseşte puterea elastică a unei mişcări proprii; de aceea mulţi caută întărirea lui prin alcool şi ajung astfel la beţie. Pentru aceeaşi cauză le trebuie totdeauna o excitare dinafară şi anume cea mai energică, adică cea prin fiinţe de seama lor. Fără de ea, spiritul lor, neputându-şi purta povara, îşi sporeşte mişcarea şi se cufundă în letargie. (Se ştie că relele sunt mai uşor de suferit împreună cu alţii; printre rele par a socoti oamenii şi urâtul, de aceea se asociază mai mulţi pentru a se plictisi împreună. Precum iubirea de viaţă nu este decât frica de moarte, tot aşa instinctul social al oamenilor nu este direct, adică nu se întemeiază pe iubirea societăţii, ci pe teama de singurătate; căci ei nu caută atât încântătoarea înfăţişare a celorlalţi, pe cât fug de pustietatea singurătăţii şi de monotonia propriei lor conştiinţe. Pentru a scăpa de aceasta, se mulţumesc şi cu o societate rea şi se supun silei şi greutăţilor, ce le aduce orice societate. Dacă însă dezgustul de toate aceste a biruit şi în urmă a prins rădăcină obiceiul singurătăţii şi întărirea în contra impresiei celei dintâi, aşa încât să nu mai producă efectele de care am vorbit mai sus, atunci putem rămânea în tihnă totdeauna singuri fără a dori societatea, tocmai fiindcă trebuinţa ei nu este directă şi fiindcă ne-am deprins cu efectele binefăcătoare ale singurătăţii. Asemenea s-ar zice că fiecare din ei este numai o fracţie mică din ideea omenirii şi că îi trebuie, prin urmare, multă completare prin alţii pentru a produce oarecum o cunoştinţă omenească întreagă; dimpotrivă, cine este om întreg, om par excellence, acela înfăţişează o unitate şi nu o fracţie şi prin urmare are destul cu sine. În acest înţeles societate de rând se poate compara cu muzica rusească de corn, unde fiecare corn nu are decât un singur ton şi numai prin consonanţa exactă a tuturor se produce o melodie. Căci monoton ca şi cornul cu un singur ton este spiritul mai tuturor oamenilor şi mulţi din ei par a avea o singură idee, incapabili de a mai concepe şi alta. De aici se explică nu numai anostia lor, ci şi dorinţa de a fi în societate şi de a umbla tot în grămadă ca în mijlocul unei cirezi (englezeşti: the gregariousness of mankind). Monotonia propriei sale fiinţe îi devine fiecăruia din ei nesuferită – omnia stultitia laborat fastidio sui (tot nerodul se munceşte cu propria-l nerozie); numai împreună şi prin asociere sunt ceva, întocmai ca şi acei cornişti. Din contră, omul plin de spirit este comparat unei virtuos, care îşi execută singur concertul; sau şi unui clavir. Precum clavirul singur este o mică orchestră, aşa este şi el o lume în mic şi cea ce sunt ceilalţi cu toţii împreună, se înfăţişează la el în unitatea unei singure conştiinţe. Ca şi clavirul, el nu face parte dintr-o simfonie, ci este potrivit pentru solo şi pentru singurătate; iar dacă totuşi trebuie să lucreze cu ei împreună, atunci o face numai ca voce principală cu acompaniere, ca şi clavirul, sau pentru a indica tonul la muzica vocală, ca şi clavirul, cui îi place însă societatea, îşi poate scoate din această comparare regula de a îndrepta întrucâtva prin cantitate ceea ce lipseşte la calitatea persoanelor cu care este în relaţie. Cu un singur om plin de spirit poate avea destulă societate; dar dacă nu se află decât soiul de rând, atunci este bine să aibă multe exemplare din acest soi, pentru ca din varietatea şi conlucrarea lor să rezulte ceva.
— Şi Dumnezeu să-l dăruiască răbdare!
Din acel gol şi acea sărăcie sufletească a oamenilor trebuie să ne mai explicăm pentru ce, dacă uneori nişte bărbaţi mai distinşi formează o societate cu un scop ideal, rezultatul iese mai totdeauna contrar. Acea plebe a omenirii, care se îmbulzeşte pretutindeni cu grămada ca jivinele şi este gată să se apuce de toate fără alegere pentru a scăpa de urât şi uneori de sărăcie, se vâră şi acolo şi strică în curând toate sau preface lucrurile aşa încât ies împotriva scopului primitiv.
Dealtminteri, sociabilitatea se poate privi ca o încălzire sufletească a oamenilor prin olaltă, analoagă celei fizice, ce o produc prin înghesuire, când e ger. Dar cine are însuşi multă căldură sufletească, nu are trebuinţă de aşa ceva. (Schopenhauer adaugă în vol. 2 din Parerga următoarea comparare: „Într-o zi de iarnă, pe ger, o turmă de arici se înghesuiau unii într-alţii ca să se apare de frig din propria ei căldură. Însă îndată simţiră împunsăturile ghimpilor lor şi se îndepărtară unii de alţii. Dorul de căldură apropiindu-l din nou, împunsăturile iarăşi îi depărtară, aşa încât se zbătea mereu între cele două chinuri, până când ajunseră a găsi o distanţă mijlocie care uşura întrucâtva amândouă suferinţele. Sociabilitate, născută din golul şi din monotonia internă, împinge oamenii unii spre alţii, însă nenumăratele lor însuşiri respingătoare şi greşeli nesuferite îi împrăştie din nou. Distanţa mijlocie, la care ajung, în sfârşit şi care face cu putinţă o împreună vieţuire, se numeşte apoi «politeţe» şi «bună-cuviinţă». Celui ce trece peste această distanţă, i se zice în Anglia keep your distance! Cu acest chip, ce e drept, trebuinţa de căldură mutuală nu este îndestulată decât pe jumătate, dar pe de altă parte şi împunsătura ghimpilor este mai puţin simţită. Cine însă are destulă căldură în sine însuşi, preferă să rămână departe de lume, pentru a nu produce şi a nu suferi dureri”). După toate acestea, sociabilitatea cuiva stă în proporţie aproape inversă cu valoarea lui intelectuală şi „a fi nesociabil” mai că vrea să zică „a fi un om eminent”.
Omul cu o inteligenţă mai înaltă găseşte în singurătate două foloase: întâi, de a fi cu sine însuşi; şi al doilea, de a nu fi alţii. Pe folosul din urmă trebuie să punem un mare preţ, dacă ne aducem aminte, câtă silă, câte greutăţi şi chiar primejdii aduce cu sine orice relaţie socială. „Tout notre mal vient de ne pouvoir être seuls”, zice Laburyère. Sociabilitatea se ţine de pornirile primejdioase şi vătămătoare, fiindcă ne pune în raport cu nişte fiinţe a căror mare majoritate e rea ca morala şi tâmpită ca inteligenţa. Cel nesociabil nu are trebuinţă de ele. A afla în tine însuţi atât încât să nu-ţi mai trebuiască societate, este o mare fericire, fiindcă mai toate suferinţele noastre se nasc din societate, iar liniştea intelectuală, care pe lângă sănătate este elementul cel mai esenţial al fericirii, se primejduieşte prin orice relaţii şi prin urmare nu poate exista fără multă singurătate. Pentru fericirea liniştii intelectuale filozofii cinici renunţau la orice avere; cine pentru acelaşi scop renunţă la societate, a ales mijlocul cel mai înţelept. Căci este pe atât de nemerit, pe cât este de frumos ceea ce zice Bernardin de St. Pierre: „La diète des aliments nous rend la santé du corps et celle des homes la tranquallité de l’âme.” Prin urmare, cel ce se împrieteneşte din vreme cu singurătate şi se deprinde a o iubi, a dat de o comoară. Dar nu toţi o pot găsi, din contră, foarte puţini. Căci precum la început nevoia împreunează pe oameni, aşa după încetarea ei îi împreunează urâtul. Când ar lipsi amândouă aceste, toţi ar rămânea singuri, mai întâi fiindcă numai cu singurătatea se potriveşte importanţa exclusivă şi unică ce şi-o dă fiecine în ochii săi proprii şi care în mijlocul lumii se reduce la nimic, primind la fiece pas o dezminţire dureroasă. În acest înţeles, singurătatea este chiar starea firească a fiecăruia: ea îl aşează din nou, ca pe Adam în condiţia primitivă a fericirii potrivite cu natura lui.
Dar Adam nu avea nici tată nici mamă! De aceea, iarăşi, într-un alt înţeles, singurătatea nu este firească omului, întrucât adică la intrarea sa în lume nu se afla singur ci între părinţi, fraţi şi surori, aşa dar în societate. Prin urmare, iubirea singurătăţii nu poate exista ca pornire primitivă, ci se naşte în urma experienţei şi a cugetării; şi aceasta se va întâmpla în proporţia dezvoltării puterilor intelectuale şi totodată împreună cu înaintarea în vârstă, astfel încât dorinţa de societate a oricăruia va sta de regulă în raport invers cu vârsta lui. Copilul cel mic plânge şi se vaită îndată ce rămâne singur, fie numai câteva minute. Pentru băiat singurătatea este o pedeapsă. Tinerii se asociază uşor; numai cei cu minte şi cu inimă aleasă caută uneori izolarea; dar a rămânea o zi întreagă singur, le vine încă greu. Bărbatului însă îi este uşor; el poate sta multă vreme singur; iar moşneagul care este ultima rămăşiţă din generaţiile dispărute şi nu mai are nici plăcere, nici putere pentru distracţiile vieţii, cu cât este mai bătrân, cu atât îşi găseşte în singurătate adevăratul său element. Totdeauna însă, fiecare individ, aplecarea spre izolare şi singurătate va creşte în raport cu valoarma intelectuală. Căci o asemenea aplecare, după cum am zis, nu este firească, adică de-a dreptul născută din vreo trebuinţă, ci numai efectul experienţei şi al cugetării, mai ales al cunoştinţei dobândite despre mizeria morală şi intelectuală a celor mai mulţi oameni, la care pentru a aduce răul la culme, imperfecţiile morale conspiră cu cele intelectuale şi se ajută unele cu altele, producând astfel o sumă de fenomene hidoase şi făcând relaţiile sociale nesuferite. Rezultatul este că, în această lume, în care sunt multe lucruri rele, cel mai rău rămâne totuşi societatea, aşa încât chiar Voltaire, francezul cel sociabil, a fost silit să zică: „La terre est couverte de gens qui ne méritent pas qu’on leur parle.” Acelaşi motiv îl dă şi blândul Petrarca pentru marea şi statornica iubire ce o avea pentru singurătate: „Cerceto ho sempre solitaria vita (Le rive il sanno, e le campagne, e i boschi),
Per fuggir quest’ ingegni storto e loschi Cha la strada del ciel’ hanno smarita.”
În acelaşi înţeles explică el lucrul în frumoasa sa carte De vita solitaria, ce pare a fi servit lui Zimmermann de model pentru celebra scriere Über die Einsamkeit. Şi Chamfort arată originea secundară şi indirectă nesociabilităţii, când zice în felul său sarcastic: Ou dit quelquefois d’un homme qui vit seul: il n’aime pas la société. C’est souvent comme şi on disait d’un homme qu’il n’aime pas la promenade sous le prétexte qu’il ne se promé ne pas volontiers le soir dans la forêt de Bondy.” În acelaşi înţeles zice Saadi în Gulistan: „De atunci ne-am luat ziua bună de la societate şi ne-am hotărât pentru calea singurătăţii: căci în singurătate este siguranţă.” Dar şi Angelus Silesius, suflet blând şi creştinesc, ne pune în curiosul său limbaj mistic: „Irod este duşmanul, iar Iosif raţiunea. Acestuia îi descoperă Dumnezeu primejdia în vis. Lumea este Betleemul, Egiptul este singurătate. Fugi, sufletul meu! Fugi! Ca să nu mori de durere.”
Tot aşa cugetă Geordano Bruno: „Tanti nomi che în terra hanno voluto gustare vita celeste, dissero con una voce: ecce elongavi vugiens et mans în solitudine”. (Atâţia oameni din cei ce au vrut să guste pe pământ viaţa cerească, a zis într-un glas: iacă m-am depărtat fugind şi am rămas în singurătate). În acelaşi înţeles spune persanul Saabi în Gulistar, despre sine însuşi: „Sătul de prietenii mei din Damasc, m-am retras în pustie lângă Ierusalim pentru a căuta tovărăşia dobitoacelor”. În scurt, toţi câţi ia format Prometeu dintr-un lut, au vorbit aşa. Ce plăcere să poată găsi în societatea unei fiinţe cu care nu stau în legătură decât prin partea cea mai de rând şi cea mai puţin nobilă a firii lor, adică prin cea de toate zilele, cea trivială şi josnică, a unor fiinţe care nu se pot înălţa la nivelul lor şi prin urmare vor căuta să înjosească pe ceilalţi până la ele?
Este dar un simţ aristocratic, care hrăneşte aplecarea spre izolare şi singurătate. Toţi mişeii sunt sociabili de ţi-e milă; din contră, omul ales se arată mai întâi prin aceea că nu găseşte plăcere în alţii şi preferă din ce în ce mai mult singurătatea şi, înaintând în vârstă, ajunge cu încetul la înţelegerea că în lume, cu puţine excepţii nu este altă alegere decât între singurătate şi înjosire. Şi oricât de aspru pare acest adevăr se află totuşi mărturisit de chiar Angelus Silesius, cu toată blândeţea şi iubirea lui creştinească: (Singurătate e de trebuinţă; dar dacă nu te înjoseşti, poţi fi pretutindeni ca în pustiu).
În ceea ce priveşte spiritele cele mari este lucrul firesc ca aceşti adevăraţi educatori ai neamului omenesc să aibă tot aşa de puţină dorinţă de a se întovărăşi cu ceilalţi, pe cât au pedagogii de a se amesteca în jocul copiilor care fac zgomot în jurul lor. Ei au venit în lume pentru a călăuzi pe ceilalţi din oceanul rătăcirilor spre limanul adevărului pentru a-l scoate din abisul nepriceperii şi al înjosirii a-l ridica la lumină la cultură şi la perfecţionare şi dacă trebuie să trăiască între ei, totuşi nu se contopesc cu ei, ci se samt de la început fiinţe deosebite; dar la înţelegerea lămurită a izolării lor fireşte nu ajung decât încetul cu încetul, cu înaintarea vârstei, când apoi caută a adăuga la depărtarea lor intelectuală de ceilalţi şi pe cea fizică şi a se feri ca nu cumva vreunul să le vină mai în apropiere, afară numai dacă este ceva mai presus de înjosirea obştească.
Din toate aceste rezultă că iubirea de singurătate nu se arată direct ci ca un instinct primitiv ci se dezvoltă indirect, mai ales cu inteligenţele cele înalte şi încetul, nu fără luptă în contra aplecării fireşti spre societate şi chiar a şoptirilor mefistofelice: „Nu te mai juca cu durerea, care îşi roade inima ca un vultur; chiar cea mai rea societatea te face să simţi că eşti şi tu un om printre oameni.”
Singurătatea este soarta tuturor oamenilor înzestraţi cu o capacitate deosebită; ei o vor deplânge uneori, însă o vor alege totdeauna ca pe cel mai mic dintre două rele. Dar cu înaintarea vârstei, sapere aude (să ai curajul înţelepciunii) devine tot mai uşor şi mai natural în această parte şi după şaizeci de ani, aplecarea spre singurătate este în adevăr firească, ba chiar instinctivă. Căci acum toate se unesc pentru a o susţine. Îndemnul cel mare spre societate, iubirea de femei şi instinctul sexual nu mai lucrează: nesexualitatea bătrâneţei produce un fel de mulţumire cu sine însuşi, care absoarbe cu încetul toată aplecarea spre societate; de la mii de aluzii şi de utopii a revenit omul; viaţa activă este de regulă sfârşită, de aşteptat nu mai aşteaptă nimic, planuri şi intenţii nu mai are, generaţia proprie, de care se ţine el, nu mai trăieşte; înconjurat de un veac străin, bătrânul a devenit obiectiv şi din fire izolat. Pe lângă aceste, zborul timpului e mai grăbit şi inteligenţa lui ar vrea să se mai folosească de el. Căci, presupunând numai că mintea i s-a păstrat în toată puterea ei, cunoştinţele cele multe şi experienţa dobândită, adâncirea desăvârşită a tuturor cugetărilor, marea deprindere şi uşurinţa întrebuinţării tuturor facultăţilor face tocmai acum orice studiu mai interesant şi mai uşor decât înainte. O mie de lucruri care până atunci erau ca învăluite în negură, se arată acum lămurite: bătrânul vede rezultatele activităţii sale şi îşi simte toată superioritatea. În urma experienţei îndelungate el a încetat a aştepta mult de la omeni, căci a aflat că de obicei nu câştigă a fi cunoscuţi mai de aproape; din contră, ştie, că afară de rare excepţii, nu va întâlni decât exemplare defectuoase a firii omeneşti, de care este mai bine să nu se atingă. Cel înaintat în vârstă nu mai este dar expus la iluziile obişnuite, pătrunde îndată valoare fiecăruia şi nu simte decât foarte rar dorinţa de a sta în relaţii mai de aproape cu cineva. În sfârşit, se adaugă, mai ales pentru cel ce recunoaşte în singurătate o prietenă din copilărie, obiceiul izolării şi al petrecerii cu sine însuşi şi devine o a doua natură. Astfel iubirea singurătăţii care mai înainte avea să se lupte cu aplecarea socială, a ajuns acum lucru firesc simplu: te afli în singurătate ca peştele în apă. De aceea orice individualitate eminentă, prin urmare neasemănată cu ceilalţi, aşadar singuratică, se simte prin izolare apăsată în tinereţe, dar uşurată la bătrâneţe.
Ce e drept, de această fericire a bătrâneţe se împărtăşesc oamenii numai în proporţia puterilor lor intelectuale, aşadar capul cel eminent mai înainte de toţi; însă într-un grad mai mic fiecine. Numai naturile cele mai vulgare vor simţi la bătrâneţe aceeaşi plăcere pentru societate ca mai înainte; ele devin o sarcină pentru lumea cu care nu se mai potrivesc şi ajung a fi de-abia suferite, pe când mai înainte era căutate.
Din raportul invers între anii vieţii şi gradul sociabilităţii se mai poate deduce şi o considerare teleologică. Cu cât e omul mai tânăr, cu atât are mai mult de învăţat în toate privirile; natura l-a îndemnat dar la învăţământul mutual, pe care-l primeşte fiecine în relaţiile cu semenii săi şi în privinţa căruia societate omenească se poate numi un mare institut de educaţie Bell-Lancastriană; căci şcolile şi cărţile sunt ifstituţii meşteşugite, fiind prea abătute de la direcţia naturii. Este aşadar foarte nimerit că omul urmează la acea şcoală naturală cu atât mai regulat cu cât e mai tânăr.
„Nihil est ab omni parte beatum” (nimic nu este în toate privirile fericit), zice Horaţiu şi după proverbul indic: nici un lotus fără coadă. Astfel şi singurătatea, pe lângă multe bune, are şi ea micile ei greutăţi şi neplăceri, care însă, în comparare cu acele ale societăţii, sunt de puţină însemnătate, din care cauză cel ce simte ceva în sine va găsi totdeauna că e mai uşor a trăi fără oameni, decât cu dânşii. De altminteri, între acele inconveniente este unul de care nu ne dăm aşa de uşor seamă ca de celelalte; precum adică trupul nostru, dacă şedem tot în casă, devine prea simţitor pentru influenţele din afară şi se îmbolnăveşte la orice aer mai rece, asemenea prin retragerea şi singurătatea prelungită, inima ne devine aşa de simţitoare, încât la cele mai neînsemnate întâmplări, cuvinte sau gesturi ne găsim tulburaţi sau atinşi sau ofensaţi, pe când cel ce rămâne tot în învălmăşeală, nici că mai ia în băgare de seamă asemenea lucruri.
Cine însă, mai ales în vârsta mai tânără, cu tot dezgustul legitim de oameni, care l-a alungat de atâtea ori în singurătate, tot nu e în stare să sufere mai multă vreme pustiul ei, aceluia îi dau sfatul să se deprindă a-şi aduce o parte a singurătăţii în societate, aşadar să înveţe a fi până la oarecare grad şi în societate singur, să nu spună îndată celorlalţi ceea ce gândeşte şi pe de altă parte să nu pună mare temei pe ceea ce zic ei; din contră, să nu prea aştepte mult de la ei, nici în privinţa morală nici în privinţa intelectuală şi faţă cu opiniile lor să-şi întărească acea nepăsare care este mijlocul cel mai sigur pentru a avea o toleranţă lăudabilă. Atunci, deşi în mijlocul lor, nu va fi totuşi prea mult în societatea lor, ci îşi va păstra o privire obiectivă faţă de ei; ceea ce îl va apăra de o atingere prea de aproape cu societatea şi prin urmare de murdării şi pagube. Avea chiar o expunere drama|ică, vrednică de citit, a acestei sociabilităţi restrânse sau înconjurate cu şanţuri, în comedia El Café o sea la comedia nueva de Moratin şi anume în caracterul lui Don Pedro, mai ales se. 1 şi 3 din actul întâi. În acest înţeles societatea se poate compara cu un foc la care omul cuminte se încălzeşte din depărtare, pe când nebunul îşi bagă mâna în el şi, după ce s-a fript, fuge în răceala singurătăţii şi se vaită, că-l arde.
10. Invidia este firească omului; totuşi este un viciu şi în acelaşi timp o nefericire. (Invidia oamenilor arată cât se simt de nefericiţi şi atenţia lor necurmată pentru ceea ce sunt şi ce fac alţii, cât le este de urât). Trebuie dar să o privim ca pe duşmanul fericirii noastre şi să o năbuşim ca pe un demon. La aceasta ne povăţuieşte Seneca în frumoasele cuvinte: „Nostra nos sine comapratione delectent: nuanquan erit felix quem torquebit felicior” şi iarăşi: „quum adspexeris quot antecedant, cogita quot sequantur”. (Să ne bucurăm de ale noastre fără comparare cu alţii: niciodată nu vei fi fericit, dacă te vei mâhni fiindcă e cineva mai fericit.
Când vezi, câţi sunt înaintea ta, gândeşte-te câţi sunt în urmă). Să ne uităm dar mai des la cei ce se află mai rău decât noi, decât la cei ce ne par că se află bine. La vreo întâmplare în adevăr nefericită, chiar mângâierea cea mai puternică, deşi ieşită din acelaşi izvor cu invidia, ne o va da privirea unor nefericiri mai mari decât ale noastre, precum şi relaţiile cu oameni care se află în aceleaşi împrejurări, cu socis malorum.
Atât despre partea activă a pizmuirii. Despre cea pasivă trebuie să ştim că nu este ură mai neîmpăcată decât invidia; din care cauză n-ar trebui să ne silim cu tot dinadinsul a o deştepta în alţii, ci am face mai cu minte să ne lipsim de această plăcere, ca de multe altele, din pricina urmărilor primejdioase.
11. Când îţi propui ceva, gândeşte-te matur şi de mai multe ori înainte de a lucra şi chiar după toată cugetarea, mai lasă o parte şi pentru neajunsul minţii omeneşti, din pricina căruia tot se mai pot întâmpda lucruri ce era peste putinţă să le afli sau să le prevezi şi care pot zădărnici întregul plan. Această nesiguranţă va face să atârne cumpăna întotdeauna spre partea cea rea şi ne va da sfatul să nu ne atingem de lucrurile cele mari fără o mare necesitate: quieta non movere. Iar dacă ai luat odată hotărârea şi ai pus mâna la lucru, aşa încât mişcarea e începută şi nu mai rămâne decât să-l aştepţi rezultatul, atunci nu te mai tulbura prin cugetări despre cele trecute şi prin temeri de primejdiile ce s-ar putea întâmpla în viitor; ci acum scoate-ţi lucru din minte, încuie sertarul acestor gânduri şi linişteşte-te cu încrederea că te-ai gândit la vreme cât ai putut. Acest sfat ni-l dă şi proverbul italian, „Leag-o bine şi apoi dă-l drumul”. Dacă totuşi iese rău, trebuie să fie soarta de vină şi faptul general că toate lucrările omeneşti sun supuse greşelii. Şi Socrate, cel mai înţelept dintre oameni, avea trebuinţă de conducerea unui daimonion în interesele sale spre a nimeri calea cea dreaptă sau cel puţin pentru a se feri de greşeli – o dovadă mai mult pentru neajunsul minţii omeneşti. Aşadar, vorba atribuită unui papă, că la orice nefericire ce ni se întâmplă suntem noi de vină, fie şi parţial, nu este absolut şi adevărată, deşi se potriveşte în cele mai multe cazuri. Aceasta pare a o simţi oamenii când caută să-şi ascundă nefericirea pe cât pot şi să-şi de-a aerul că sunt mulţumiţi. Le este teamă să nu creadă lumea că suferinţa este din vina lor.
12. La o nefericire întâmplată, fiindcă nu se mai poate schimba, să nu ne permitem nici măcar ideea că s-ar fi putut înlătura şi că ar fi fost bine dacă făceam astfel; căci tocmai asemenea înduri sporesc durerea şi o fac nesuferită, aşa încât ne prefac în ceea ce numesc grecii heavtontimorumeri, cum am zice: sin-chinuitori. Să ne luăm, dimpotrivă, după regele David, care, pe cât timp fiul său zăcea bolnav, stăruia din toate puterile la Jehova cu plângeri şi cu rugăciuni; dar după ce i-a murit, a dat din umeri şi nu s-a mai gândit la el. Cine însă nu se simte destul de nepăsător pentru aceasta, acela să-şi găsească liniştea în fatalism şi să înţeleagă marele adevăr că tot ce se întâmplă, trebuie să se întâmple şi prin urmare nu se poate înconjura.
Cu toate aceste, regula de mai sus e bună numai în parte; e bună adică pentru a ne uşura şi a bună adică pentru a ne uşura şi a ne linişti deocamdată în momentul nefericirii; însă acolo unde nefericirea, precum se întâmplă mai adeseori, a fost pricinuită în tot sau în parte din vina noastră, fie din lipsă de îngrijire, fie din prea mare îndrăzneală, este de mare folos să ne pedepsim noi înşine şi să nu ne cruţăm durerea de a cugeta de multe ori, cum am fi putut face mai bine, pentru a ne învăţa minte şi a ne îndrepta în viitor. Dar mai ales să nu ne ascundem, după obicei, greşeli comise, nici să le înfrumuseţăm sau să le micşorăm, ci să ni le mărturisim şi să ni le punem în toată mărimea lor înaintea ochilor, pentru a putea lua cu tărie hotărârea de a nu mai cădea în ele pe viitor. Ce e drept, făcând aşa simţim durerea cea mare de a fi nemulţumiţi cu noi înşine; însă vorba grecească: o creşterea omului nu se face fără luptă.
13. În tot ce ne priveşte în bine sau în rău trebuie său ne înfrânăm fantazia. Mai întâi să nu ne facem iluzii strălucite, fiindcă sunt prea scumpe şi suntem prea curând siliţi să le pierdem, cu multe oftări din parte-ne. Dar mai ales să ne păzim de a ne tulbura cumpătul cu închipuirea unor nefericiri posibile. Dacă aceste ar fi cu totul lipsite de adevăr sau cel puţin foarte îndepărtate, atunci ne-am veni mai curând în fire şi am vedea că au fost numai închipuiri şi ne-am bucura cu atât mai mult de o realitate mai fericită, luându-le poate numai drept o povaţă, cum să ne păzim din vreme de nefericiri foarte îndepărtate, dar posibile. Însă cu asemenea nefericiri nu se joacă fantazia degeaba; de bunăvoie îşi face numai năluciri vesele. Elementele visurilor celor triste sunt nişte întâmplări nenorocite, care întrucâtva ne ameninţă în adevăr, deşi din depărtare fantazia le măreşte, le face să ne pară mult mai posibile şi mai aproape decât sunt şi le înfăţişează sub chipurile cele mai grozave. De asemenea visuri, după ce ne deşteptăm, nu ne putem scăpa cu aceeaşi uşurinţă ca de cele vesele; pe aceste din urmă se însărcinează însăşi realitatea să le împrăştie şi ne îngăduie de-abia o slabă speranţă pentru realizarea lor posibilă în viitor. Dar dacă ne lăsăm în voia gândurilor triste (ceea ce numesc englezii blue devils), atunci ne umplem capul cu închipuiri mai trainice; putinţa lor în genere nu se poate tăgădui, iar noi nu ne aflăm totdeauna în stare de a măsura cu dreptate gradul acestei putinţe, aşa încât ea se preface curând în probabilitate şi deodată ne vedem inima cuprinsă de nelinişte şi de groază. Este dar mai bine să privim lucrurile, care se ţin de interesul nostru personal, numai cu ochiul raţiunii şi al judecăţii, să operăm prin urmare în reflecţie rece şi exactă cu simple noţiuni şi în abstracto. Fantazia n-are ne căuta aici, căci ea nu e în stare să judece, ci aduce numai imagini înaintea ochilor, care mişcă inima degeaba şi adese o chinuiesc. Mai ales seara ar trebui să păzim regula aceasta. Precum întunericul ne face fricoşi şi ne arată pretutindeni figuri de spaimă, tot aşa lucrează asupra noastră şi lipsa de precizie a gândurilor; din orice nedumerire naşte nesiguranţa. Seara, când oboseala a învăluit mintea şi judecata într-o întunecime subiectivă, când intelectul e ostenit şi nu poate pătrunde în măduva lucrărilor, obiectele meditaţiei, relative la împrejurările noastre personale, iau uşor o aparenţă primejdioasă şi se prefac în gogoriţe. Mai ales ni se întâmplă aşa la vreme de noapte, în pat, când mintea este cu totul obosită şi judecata nu-şi mai poate îndeplini chemarea ei firească, pe când fantazia rămâne încă deşteaptă; atunci noaptea acoperă toate lucrurile, văzute şi nevăzute, cu culoarea ei cea neagră. Gândurile noastre înainte de adormi şi cu deosebire când ne trezim în mijlocul nopţii, denaturează mai totdeauna lucrurile şi le întorc pe dos, tocmai ca visul şi încă, dacă este vorba de interes personal, ni le arată triste şi îngrozitoare. Dimineaţa dispar asemenea spaime, precum dispare visul; acesta e înţelesul proverbului spaniol: Noaptea vopsită, ziua albă. Dar şi seara, îndată ce s-au aprins lumânările, mintea şi ochiul, nu mai văd aşa de bine ca ziua; de aceea nici nu e bună seara pentru meditarea lucrurilor serioase, necum neplăcute. Adevăratul timp al meditărilor este dimineaţa, care şi de altminteri este timpul nemerit pentru orice fel de lucrare, fie intelectuală, fie trupească. Căci dimineaţa este tinereţea zilei; toate sunt atunci vesele, proaspete şi uşoare, omul se simte în putere şi are toate facultăţile lui la deplină dispoziţie; de aceea să nu şi-o scurteze sculându-se prea târziu, nici să şi-o piardă în ocupaţii sau conversări zadarnice, ci să o privească ca o chintesenţă a vieţii şi oarecum să o sărbătorească. Seara, este bătrâneţea vieţii; atunci suntem slabi, vorbăreţi şi cam uşori. Orice zi este o mică viaţă; orice deşteptare şi sculare o mică naştere, orice dimineaţă o mică tinereţe, orice culoare şi adormire o mică moarte.
Starea sănătăţii, somnul, hrana, temperatura, vremea, împrejurimea şi multe alte lucruri dinafară au o mare influenţă asupra dispoziţiei noastre, iar aceasta asupra gândurilor. Atât părerile noastre, cât şi destoinicia pentru o lucrare sunt foarte supuse timpului şi chiar locului şi bine a zis Goethe: „Foloseşte-te de bune dispoziţie a momentului, căci vie aşa de rar”.
Şi nu numai concepţiunile obiective şi gândirile originale trebuie să le aştepţi, dacă şi când au bunăvoinţa de a veni, dar chiar şi chibzuinţa matură asupra unui interes personal nu se poate face la un timp de mai înainte hotărât, pentru care te-ai pregătit, ci îşi alege singură vremea ei, când şirul ideilor se pune de la sine în mişcare şi noi n-avem decât să-l urmăm cu toată luarea-aminte.
Fiecare lună a anului are o influenţă particulară şi imediată, adică neatârnată de atmosfera dinafară, asupra sănătăţii noastre şi în genere asupra stării noastre fizice, ba chiar intelectuale.
De aceeaşi regulă a înfrânării se ţine şi sfatul să nu lăsăm fantazia să ne împrospăteze şi să ne zugrăvească din nou suferinţele de mai înainte, nedreptăţiri, pagube, pierderi, ofense, vătămări ş. c. L., căci prin aceasta ni se trezeşte iarăşi mânia adormită, indignarea şi toate patimile urâte şi ne tulbură cugetul. Precum, după frumoasa comparare a neoplatonicului Proclos, în orice oraş, pe lângă oamenii de bine, locuiesc lepădăturile societăţii, tot aşa se află în orice om şi în cel mai bun şi eminent, o parte josnică şi chiar bestială a naturii omeneşti, cel puţin ca germen. Această plebe nu trebuie trezită şi pusă la fereastră, căci aspectul ei este hidos; fantezia neînfrânată însă joacă rolul demagogilor. Şi apoi orice neplăcere venită de la oameni sau de la lucruri, fie cât de mică, dacă ne tot gândim la ea şi ne-o zugrăvim cu culori vii de care ne înspăimântăm; dimpotrivă, să ne deprindem a privi neplăcerile cu sânge rece şi fără nici o exagerare, pentru a putea trece mai uşor peste ele.
Obiectele mici, dacă le ţinem prea aproape de ochi, ne mărginesc orizontul şi ne împiedică vederea; tot aşa persoanele şi lucrurile din înconjurimea noastră zilnică, fie cât de neînsemnate şi de indiferente, ne ocupă luarea-aminte peste măsură şi încă într-un mod neplăcut depărtând ideile şi obiectele mai importante. Să ne ferim de această disproporţie şi să o combatem.
14. La privirea unor lucruri, ce nu le avem, ne avem uşor gândul: „dar dacă ar fi ale mele?” şi ne face să simţim lipsa lor. Însă ar fi mai bine să ne întrebăm uneori: „dar dacă nu ar fi ale mele?”, adică să ne încercăm a privi lucrurile, ce le avem în adevăr, parcă le-am fi pierdut; şi anume toate lucrurile: avere, sănătate, prieteni, amantă, nevastă, copii, cai şi câini; căci de obicei pierderea ne învaţă să cunoaştem preţul lor. În urma acestui mod de a le privi vom simţi mai întâi, cu mai multă, mulţumire, că le avem şi al doilea, vom lua toate măsurile în contra pierderii lor, aşadar nu ne vom risca averea, nu vom supăra prietenii, nu vom duce în ispită credinţa soţiei noastre, vom păzi sănătatea copiilor ş. c. L.
Adeseori căutăm să ne uşurăm greutatea prezentului prin nălucirea unui viitor mai favorabil şi ne facem felurite speranţe himerice, care mai de care expuse la dezamăgiri, îndată ce se lovesc de nemilostiva realitate. Mai bine ar fi să ne gândim în toate planurile noastre la relele posibile şi să ne pregătim mijloacele de apărare împotriva lor; sau cel puţin să avem o surprindere plăcută, dacă nu se ivesc. Şi, în adevăr, suntem totdeauna veseli de ori scăpăm de o frică. Din când în când este chiar folositor să ne închipuim că nefericirile cele mari, ce ar putea da peste noi, s-au şi întâmplat, pentru a suferi cu atât mai uşor pe cele mici, ce ne lovesc în adevăr, adică să ne mângâiem cu gândul că am scăpat că am scăpat de mai rău. Însă pentru această regulă să nu uităm pe cea mai de sus.
15. Fiindcă toate lucrurile şi întâmplările ce ne privesc, se petrec şi se încrucişează fără nici o rânduială, fără relaţie întreolaltă, în cel mai mare contrast şi fără o altă legătură decât numai aceea că sunt întâmplări privitoare la persoana noastră şi gândirea şi îngrijirea noastră pentru ele trebuie să fie tot aşa de abruptă, ca să se potrivească. Dacă ne apucăm dar de un lucru, trebuie, să facem abstracţie de celelalte şi să ni le scoatem din minte, pentru a ne putea îngriji sau bucura sau apăra de fiecare la timpul său, cu nepăsare de ce-ar mai fi alăturea¸ să avem dar oarecum nişte săltare sau cutii în minte spre a putea deschide una, lăsând pe toate celelalte închise. Folosul ce-l tragem atunci este să împiedicăm grijile cele mari să ne strice plăcerile cele mici ale momentului şi să ne răpească întreaga linişte; că o chibzuire nu înăbuşă pe alta; că grija pentru vreun lucru neînsemnat nu aduce cu sine neîngrijirea multor altora mai mici şi aşa mai departe. Îndeosebi cine e în stare să aibă gândiri înalte, să nu-şi umple şi să nu-şi cotropească mintea cu lucruri personale şi cu griji prea de rând, aşa încât să oprească intrarea ideilor: căci aceasta ar însemna, cum zic latinii, propter vitam vivendi perdere causas, a pierde, din cauza vieţii, tocmai raţiunea pentru care vieţuim.
Ce e drept, pentru o concentrare a omului şi pentru abaterea lui de la griji, se cere ca şi pentru atâtea alte împrejurări stăpânire de sine; întru aceasta însă e bine să ne întărească observarea că omul trebuie să sufere foarte multe lucruri ce i se impun fără voia lui şi de care nimeni nu scapă în cursul vieţii, dar că o mică înfrânare ce ne o impunem noi înşine la timpul şi locul nemerit, ne fereşte mai pe urmă de multă silă ce ne-o impun alţii, precum o mică parte a sferei în chiar apropierea centrului răspunde unei părţi de o sută de ori mai mari la periferie. Prin nimic nu scăpăm mai bine de stăpânirea altora decât prin stăpânirea de noi înşine – acest înţeles îl are cuvântul lui Seneca: „Şi tibi vis omnia subjicere, te subjice rationi” (Dacă vrei să-ţi supui toate, supune-te pe tine însuţi raţiunii). Pe lângă acestea, stăpânirea de noi înşine o avem totdeauna la îndemână şi o mai putem îndulci după trebuinţă, spre pildă când ne atinge o parte prea simţitoare: pe când stăpânirea altora asupra noastră este fără milă şi fără cruţare. De aceea e lucru cu minte de a preveni pe cea din urmă prin cea dintâi.
16. A pune o stavilă dorinţelor, a ne înfrâna poftele, a ne stăpâni mânia, aducându-ne totdeauna aminte că nimeni nu poate dobândi decât o foarte mică parte din lucrurile dorite, pe când trebuie, din contră, să se aştepte la multe rele, cu un cuvânt abstinere et sustinere, a ne abţine şi a ne susţine; aceasta este o regulă, fără a cărei pază ne vom simţi nefericiţi, oricât de bogaţi şi de puternici am fi. Acolo ţinteşte Horaţiu, când zice (Epist., 1, 18): „Mai ales însă citeşte şi învaţă de la cei înţelepţi, cum să poţi duce o viaţă liniştită fără a fi turburat şi chinuit de pofte prea mari, nici de frică, dar nici de speranţa unor lucruri ce nu sunt tocmai de folos.”
17. Viaţa consistă în mişcare, zice Aristotel cu drept cuvânt; şi precum viaţa noastră fizică nu este alta şi nu se poate susţine astfel decât prin o mişcare neîncetată, asemenea şi viaţa noastră intelectuală cere tot mereu ocupaţie, fie prin fapte, fie prin gândiri. Cea mai simplă dovadă e baterea tobei cu degetele pe fereastră sau pe masă, cu care se îndeletnicesc oamenii lipsiţi de alte idei sau ocupaţii; şi nici nu poate fi altfel: existenţa noastră este din fire fără linişte şi fără repaus; de aceea nici nu putem suferi o completă inactivitate, fiindcă ne aduce în curând urâtul cel mai chinuitor. Această dispoziţie firească trebuie să ne-o regulăm, pentru a o satisface metodic şi prin urmare mai bine. Aşadar, a lucra, a se ocupa de ceva sau cel puţin a învăţa este o condiţie neapărată pentru fericirea omului; puterile lui cer întrebuinţare şi el vrea să le vadă întrucâtva efectul. Cea mai mare mulţumire o avem dacă lucrăm, dacă facem ceva, fie că împletim un coş, fie că scriem o carte; suntem fericiţi când vedem lucrul din zi ce merge sporind sub mâinile noastre şi ajungând la bun sfârşit. Această fericire ne o dă o lucrare de artă, o scriere, ba şi un lucru de mână; dar ce e drept, fericirea este cu atât mai înaltă, cu cât lucrarea este mai aleasă. Cei mai fericiţi sunt cei înzestraţi cu o inteligenţă superioară ca unii ce îşi simt puterea de a produce opere însemnate, măreţe şi concentrate în una şi aceeaşi direcţie a ideilor. Căci atunci un interes mai înalt se întinde peste toată existenţa lor şi-l dă un fel de element picant, care, lipsind din viaţa celorlalţi, o face foarte searbădă în comparaţie. Pentru cei dintâi viaţa şi lumea, pe lângă interesul material ce-l are în ochii tuturor deopotrivă, are un al doilea interes mai înalt, un interes formal, ca una ce cuprinde materia operelor lor, întru a cărei adunare stăruie cu silinţă toată viaţa, îndată ce grija şi nevoia zilnică îi lasă să răsufle. Chiar şi intelectul lor este oarecum împărţit în două: unul pentru relaţiile obişnuite ca la toţi ceilalţi (dorinţe şi intenţii personale), altul pentru perceperea curat obiectivă a lucrurilor. Astfel ei trăiesc două vieţa, sunt şi actori pe scenă şi spectatori în parter, pe când ceilalţi sunt numai actori. Însă fiecine şi cel mai de rând, să facă după puterile sale. Cât de neplăcută este lipsa unei lucrări regulate, o constatăm chiar în călătoriile mai lungi, unde din când în când ne simţim foarte fericiţi, fiindcă, neavând o ocupaţie, ne vedem oarecum scoşi din elementul nostru firesc. A ne trudi şi a ne lupta cu lucrurile şi cu oamenii este menirea noastră, pentru este a sobolului de a săpa. Liniştea ce ne-ar da-o deplina mulţumire a unei plăceri tihnite şi neîntrerupte, ne-ar fi nesuferită. Biruirea greutăţilor este adevărata plăcere a vieţii, fie greutăţile materiale ca la munca pământului şi la negoţ, fie spirituale ca la învăţătură şi la cercetări ştiinţifice; lupta cu ele şi izbânda sunt fericirea omului. Dacă-l lipseşte prilejul, atunci şi-l născoceşte el cum poate; după felul individualităţii sale, se apucă de vânătoare sau joacă biliard, sau, împins de îndemnul ascuns al naturii sale, caută materie de ceartă, sau se pune pe intrigi, sau iscodeşte vreo înşelăciune şi tot felul de alte lucruri rele, numai să scape de starea nesuferită a nelucrării. Diffiicilis în otio quies, adică: grea este liniştea când n-ai de lucru.
18. Ţinta aspirărilor noastre să nu fie imaginile fanteziei, ci noţiunile cugetate cu mintea rece; noi însă de obicei facem tocmai dimpotrivă şi dacă ne întrebăm mai cu dinadinsul, găsim că la toate hotărârile suntem în ultima instanţă înduplecaţi – nu de noţiuni sau de judecăţi, ci de vreo imagine a fantaziei, cu care este îmbrăcată una din alternativele, între care era vorba să alegem. În nu mai ştiu ce roman al lui Voltaire sau Diderot, eroul, fiind tânăr şi având a lua o hotărâre ca Hercul la răspântii, vedea virtutea totdeauna sub figura unui pedagog bătrân, ţiindu-l lecţii de morală cu tabachera într-o mână şi cu priza într-alta, pe când viţiul avea figura frumuşică a fetei din casa mume-si. Mai ales în tinereţe ni se fixează ţinta fericirii sub forma unor imagini care se înfăţişează înaintea ochilor închipuirii şi ne rămân uneori statornice toată viaţa. Dar ele în realitate nu sunt decât nişte năluciri ademenitoare şi dacă ajungem la dânsele, se prefac în văzduh şi atunci înţelegem că nu au ţinut nimic di ceea ce promiteau. De acest fel sunt scenele închipuite din viaţa casnică, patriarhală, socială, ţărănească, imaginile locuinţei, ale împrejurimii, ale decoraţiilor, ale semnelor de respect şi altele. Chaque fou a sa marotte şi uneori nici imaginea iubitei nu este altceva. Cum de ni se întâmplă aşa, este uşor de înţeles: imaginea intuitivă, fiind oarecum mai pipăită, lucrează mai de-a dreptul asupra dorinţelor noastre decât noţiunea, care, fiind o gândire abstractă, ne dă numai generalităţi, fără acele amănunte individuale ale realităţii şi prin urmare nu lucrează decât indirect asupra voinţei noastre. Şi cu toate acestea, numai noţiunea se ţine de cuvânt; a se încrede numai în ea, este o dovadă de bună creştere intelectuală, ceea ce nu împiedică a chema uneori în ajutor şi unele imagini, ceea ce nu împiedică a chema uneori în ajutor şi unele imagini, pentru explicare şi parafrază, însă cum grano salis.
19. Regula de mai sus se poate subsuma sub regula mai generală că este bine să fim totdeauna stăpâni peste impresia momentului şi a simţurilor îndeobşte. O asemenea impresie are prea multă putere în comparare cu simplele gândiri şi cunoştinţe abstracte, nu din cauza cuprinsului şi valorii ei, adeseori foarte mică, ci şi din cauza formei sub care poate fi primită intuitiv şi se introduce în minte, turburând inima sau slăbindu-l hotărârile. Căci lucrul prezent şi intuitiv se percepe uşor şi ne impresionează cu toată puterea sa deodată; pe când reflecţiile şi motivările cer timp şi linişte pentru a fi meditate una câte una, din care cauză nu se pot înfăţişa toate în fiece moment. De aceea un obiect plăcut, de care în urma reflecţiei am hotărât să ne abţinem, ne atrage iarăşi când îl vedem din nou; tot aşa ne vatămă opinia unui om, căruia îi tăgăduim orice competenţă şi ne supără o ofensă, deşi înţelegem că trebuie despreţuită; asemenea zece argumente în contra existenţei unui pericol sunt mai slabe decât falsa aparenţă a întâmplării lui, ş. c. L. În toate aceste se arată slăbiciunea primitivă a inteligenţei omeneşti. De aceea femeile cad adeseori din cauza unei impresii momentane şi puţini bărbaţi au destulă precumpănire a raţiunii, pentru a nu suferi şi ei din aceeaşi cauză. Unde dar nu putem stăpâni o asemenea impresie cu totul, prin simple reflecţii, acolo e mai nemerit să o neutralizăm prin cea contrară, d. e. impresia unei ofense prin întâlnirea cu cei ce ne stimează, impresia unui pericol ameninţător prin vederea mijloacelor de apărare. Şi italianul, de care povesteşte Lebnitz (Nouveaux essais, 1, 2, 11), a putut să reziste chiar durerilor torturii, silindu-şi mintea să rămână aţintită la imaginea spânzurătoarei, de care n-ar fi scăpat dacă mărturisea; de aceea striga în timpul torturii io ti vedo, cuvinte pe care le-a explicat mai pe urmă în acest înţeles. Asemenea când toate persoanele dimprejurul nostru sunt de o altă opinie decât noi şi ne-o arată, ne vine foarte greu să nu ne înduplecăm şi noi, chiar dacă suntem încredinţaţi de greşeala lor. Unui rege fugar şi urmărit, care călătoreşte în cel mai strict incognito, trebuie să-l fie o adevărată întărire a inimii dacă vreun tovarăş credincios păzeşte în patru ochi obişnuitul ceremonial de supunere, fără de care ar ajunge mai la urmă a se îndoi chiar de sine însuşi.
20. După ce am vorbit în capitolul al doilea de preţul cel mai mare al sănătăţii, ca una ce este cea dintâi şi cea mai însemnată condiţie a fericirii noastre, vreau să mai adaug aici câteva reguli cu totul generale pentru întărirea şi păstrarea ei.
Spre a ne face trupul mai rezistent trebuie să-l impunem atât în întregul lui cât şi în fiecare parte multe sarcini şi osteneli şi să-l deprindem la influenţe contrare de tot felul, câtă vreme suntem sănătoşi. Dar îndată ce ne simţim bolnavi peste tot sau numai în parte, să apucăm calea opusă, adică să cruţăm şi să îngrijim cu tot dinadinsul trupul cel bolnav sau partea lui, căci cel se suferă şi este slăbit, nu este destoinic pentru încercări de rezistenţă.
Muşchii se întăresc prin multă întrebuinţare, însă nervii se slăbesc. Să deprindem dar muşchii cu orice muncă potrivită, dar să ferim nervii de orice încercări; să păzim ochii de prea multă lumină, mai ales reflectată, de orice oboseală în vremea amurgului, precum şi de o privire continuă a unor obiecte prea mici; asemenea să ferim urechile de prea mult zgomot, dar mai ales creierii de o oboseală prea mare, forţată sau la vreme nepotrivită; aşadar, să-l lăsăm în pace pe timpul mistuirii, fiindcă aceeaşi putere, care în creieri produce gândirile, lucrează în stomac şi în intestine pentru a pregăti chinul şi chilul; asemenea în timpul şi în urma unei mari încordări musculare. Căci nervii motori sunt ca şi cei sensibili; şi precum durerea ce o simţim în mădularele vătămate, îşi are adevăratul ei locaş în creieri, tot aşa-vorbind exactnu umblă şi nu lucrează picioarele şi mâinile, ci creierii, adică acea parte a lor care prin mijlocirea măduvei oblongonate şi a măduvei spinării deşteaptă nervii acelor mădulare şi produce mişcarea. De aceea şi oboseala ce o simţim în mâini sau în picioare, îşi are locaşul ei adevărat în creieri, iar nu aceia care lucrează fără voia noastră, spre pildă, inima. Este dar preferat că se slăbesc creierii, când în acelaşi timp sau în prea mici intervale li se impune nu numai o mare activitate musculară, ci şi o încordare intelectuală. Cu aceasta nu este în contrazicere experienţa, cum adeseori la începutul unei plimbări sau după alte mişcări mai scurte simţim un spor al activităţii noastre intelectuale, căci atunci nu sunt încă obosite acele părţi ale creierilor, pe când o asemenea lucrare musculară uşoară şi în urma ei o respiraţie sporită ajută circularea sângelui arterial şi mai bine oxidat spre creieri. Mai ales însă trebuie să dăm creierilor tot somnul cerut pentru întremarea lor, căci somnul este pentru om ceea ce este întoarcerea pentru ceasornic. Cantitatea de soen necesară va fi cu atât mai mare, cu cât creierii sunt mai dezvoltaţi şi mai activi. A dormi însă peste măsură ar fi o pierdere de vreme, căci atunci somnul pierde în intensitate ceea ce câştigă în extensiune (Somnul este o parte a morţii, ce o împrumutăm anticipando şi cu care susţinem şi preînnoim viaţa sleită într-o zi. Le sommeil est un emprunt fait a la mort. Sau cu alte cuvinte: somnul este dobânda prealabilă a morţii, care însăşi este plata capitalului. Aceasta se execută cu atât mai târziu cu cât dobânda este mai mare şi se plăteşte mai regulat).
În genere trebuie să înţelegem că gândirea noastră nu este altceva decât funcţiunea organică a creierilor şi că, prin urmare, în privinţa încordării şi repaosului seamănă cu orice altă activitate organică. Dacă prea multă încordare vatămă ochii, vatămă şi creierii. Cu drept cuvânt s-a zis: creierii gândesc precum mistuie stomacul. Închipuirea greşită despre un suflet nematerial, simplu, esenţial şi totdeauna cugetător, prin urmare neobosit, care ar şedea aşa cu chirie în creieri şi nu ar avea trebuinţă de nimic pe lume, a îndemnat desigur mulţi oameni la un trai absurd în paguba inteligenţei lor: aşa d. E. Frederic cel Mare s-a încercat o dată a se dezvăţa cu totul de somn. Profesorii de filozofie ar face bine să nu mai răspândească prin o filozofie de babe, care umblă numai după catehism, asemenea erori periculoase în urmările lor practice. Trebuie să ne deprindem o dată a privi puterile noastre intelectuale numai ca funcţiuni fiziologice, pentru a le trata, a le cruţa şi a le încorda potrivit cu această natură a lor şi a nu uita că toată suferinţa, greutatea sau neregula fizică din orice parte a trupului afectează spiritul. Cea mai bună învăţătură ne-o dă în această privinţă Cabanis, Des rapports du physique et du moral de l’homme.
Din pricină nepăzirii acestui sfat, multe spirite mai înalte, precum şi învăţaţi mari, au ajuns a fi la bătrâneţe tâmpiţi, copilăroşi şi chiar nebuni. Aşa d. E. Renumiţii poeţi englezi din secolul nostru Walter Scott, Wordsworth, Southey, ş. a. erau la bătrâneţe şi încă la vârsta de şaizeci de ani, slabi la minte, incapabili, căzuţi în imbecilitate; ademeniţi de onorarii din ce în ce mai mari, începuseră a cultiva literatura ca o meserie şi scriind pentru bai, şi-au sleit puterile peste fire. Cine însă îşi pune Pegasul în jug şi îşi duce Muza cu biciul, se va vedea pedepsit întocmai ca cel ce se oboseşte prea mult în serviciul Venerii. Mi-e teamă că şi Kant în anii săi mai înaintaţi, după ce ajunsese, în sfârşit, a avea un mare renume, şi-a ostenit mintea prea mult şi astfel a căzut în cei din urmă patru ani ai vieţii sale în copilărie.
Despre purtarea noastră cu alţii.
Pentru a trăi în lume este bine să avem o mare provizie de prudenţă şi de indulgenţă; de prudenţă pentru a ne păzi de pagubă, de indulgenţă pentru a ne feri de ceartă.
