2. Dacă vrei să-ţi dai seama de fericirea unui om, nu trebuie să întrebi ce-l face plăcere, ci, din contră, ce-l supără; cu cât se supără de lucruri mai mici, cu atât este mai fericit, fiindcă cineva trebuie să se afle bine pentru a fi susceptibil la nimicuri; în nefericire nici nu le bagă în samă.
3. Să ne ferim de a întemeia fericirea vieţii noastre pe prea multe pretenţii, adică pe un fundament întins; căci tocmai atunci se surpă mai uşor, dând ocazii la mai multe accidente care apoi se şi întâmplă. Clădirea fericirii e în această privinţă într-un raport invers cu celelalte clădiri, care sunt mai solide pe un fundament întins. A ne reduce pretenţiile pe cât se poate în proporţie cu mijloacele de care dispunem, rămâne dar calea cea mai sigură pentru a scăpa de mari nefericiri.
Îndeobşte este una dintre cele mai mari şi mai răspândite nebunii de a face pregătiri prea întinse pentru viaţă, or în ce mod ar fi. Căci atunci se presupune mai întâi o viaţă de om lungă şi întreagă, la care nu ajung decât foarte puţini. Şi apoi chiar dacă trăiesc atât de mult, viaţa tot se arată prea scurtă pentru planurile făcute, a căror punere în lucrarea cere totdeauna cu mult mai multă vreme decât se credea; afară de această, planurile, ca toate lucrurile omeneşti, întâmpină atâtea piedici şi greutăţi, încât foarte rar ajung la îndeplinire. În sfârşit, chiar dacă se îndeplinesc, n-au fost prevăzute şi n-au fost ţinute în seamă schimbările ce le aduce timpul în noi înşine; adică am uitat că puterile noastre slăbesc cu vremea şi pentru lucrări şi pentru plăceri. De aici vine că năzuim adese la lucruri care, după ce, în sfârşit, le-am dobândit, nu se mai potrivesc cu noi, precum şi anii ce i-am întrebuinţat la pregătirea unui lucru ne-au consumat în acelaşi timp şi pe nesimţite puterile pentru realizarea lui. Aşa se întâmplă adese că avuţiile agonisite cu atâta trudă şi cu atâtea primejdii nu ne mai bucură şi că am muncit pentru alţii; sau iarăşi că nu mai suntem în stare să îndeplinim funcţia, după care am alergat atâţia ani; lucrurile au venit prea târziu pentru noi. Sau, dimpotrivă, noi venim prea târziu pentru nişte lucruri, unde este vorba de opere şi de produceri ale momentului; gustul timpului s-a schimbat, o nouă generaţie a crescut, care nu se mai interesează de ele; ne-au luat alţii pe dinainte, pe drumuri mai scurte şi aşa mai departe.
La toate acestea se gândeşte Horaţiu, când zice: „quid aeternis minorem consiliis animum fatigas?” (Ce-ţi trudeşti mintea necoaptă cu proiecte nesfârşite?) (Od. II, 11).
Această greşeală obişnuită o pricinuieşte neapărata înşelare optică a ochiului intelectual, în urma căreia viaţa privită de la început ne pare nemărginit de lungă, iar privită de la sfârşit ne pare foarte scurtă. Dar această iluzie tot are şi binele ei: fără dânsa cu greu s-ar săvârşi vreo faptă sau vreo operă mare.
În viaţă ni se întâmplă ceea ce se întâmplă unui călător: cu cât înaintează, cu atât obiectele se arată altfel decât erau din depărtare; cu apropierea se prefac oarecum, mai ales cu dorinţele o păţim aşa. Adeseori găsim altceva, câteodată ceva mai bun decât căutam: adeseori pe alt drum decât pe cel căutat de la început. Dar îndeosebi acolo unde ne aşteptat la plăceri, fericiri şi bucurii, aflăm în locul lor învăţătură, cunoştinţă, înţelepciune – bunuri adevărate şi statornice, în locul celor trecătoare şi aparente.
Oamenii cu minte superioară şi cu simţiri nobile îşi dau în curând seamă de această educaţie a sorţii şi se lasă cu inima primitoare şi plină de recunoştinţă în voia ei; ei recunosc că înţelepciune se poate găsi în lume, dar fericire nu, se obişnuiesc şi se mulţumesc a preface speranţele în învăţături şi zic, în sfârşit, cu Petrarca: „Alto dilleto che’mparar non provo”.
(Nu mai simt altă plăcere decât de a învăţa):
Astfel pot ajunge chiar să nu mai urmeze după dorinţele şi aspirările lor decât aparenţă şi oarecum de petrecere, pe când în serios şi în realitate nu aşteaptă decât învăţătură; ceea ce le dă apoi un aer sublim de contemplaţie genială. În acelaşi înţeles se mai poate zice că aici semănăm cu alchimiştii, care, căutând numai aur, au descoperit praf de puşcă, porţelanul, multe medicamente, chiar şi unele legi ale naturii.
B. Despre purtarea noastră către noi înşine
4. Precum lucrătorul întrebuinţat la zidirea unei case, nu-l cunoaşte planul sau nu-l are totdeauna înaintea ochilor, tot aşa e omul care îşi toarce tortul vieţii zi cu zi oră cu oră, faţă cu întregimea existenţei sale şi cu caracterul ei. Cu cât acest caracter este mai demn, mai însemnat, mai potrivit şi mai individual, cu atât este mai bine să se înfăţişeze uneori înaintea conştiinţei omului planul vieţii sale în prescurtare. Dar ce e drept şi pentru aceasta se cere să fi făcut un mic început cu nwdi sauton (cunoaşte-te pe tine însuţi), aşadar se ştie ce anume vrea mai întâi de toate, adică să ştie care este lucrul de căpetenie pentru fericirea lui, apoi ce vine în rândul al doilea şi al treilea; asemenea să înţeleagă până la un punct oarecare, în ce consistă chemarea lui, rolul şi relaţia lui cu lumea. Dacă relaţia este însemnată şi măreaţă, atunci privirea planului vieţii sale în prescurtare îl va întări mai mult decât toate, îl va încuraja, îl va înălţa îl va îndemna la lucru şi-l va feri de rătăcire.
Precum călătorul nu-şi dă seamă de toate întorsăturile şi cotiturile drumului decât după ce a ajuns pe vârful dealului, tot aşa nu cunoaştem nici noi adevărata legătură între faptele, lucrările şi operele noastre, consecinţa şi înlănţuirea lor exactă, nici valoarea lor, decât la sfârşitul unei epoci a vieţii sau la sfârşitul vieţii întregi. Câtă vreme suntem încă în mijlocul ei, lucrăm numai după însuşirile statornice ale caracterului nostru, sub înrâurirea motivelor şi în măsura capacităţii noastre, aşadar totdeauna cu necesitate, neputând face în fiecare moment alta decât ceea ce în acel moment ne pare nouă drept şi potrivit. Urma alege şi ne arată ce a fost să fie şi numai privirea înapoi peste toată înlănţuirea lucrurilor ne explică cum şi prin ce s-au făcut toate. Din aceeaşi cauză nici când desăvârşim faptele cele mai mari sau când producem opere nepieritoare, nu avem conştiinţă despre însemnătatea lor, cu le vedem numai ca nişte lucrări potrivite cu scopurile sau cu intenţiile noastre actuale, tocmai bune pentru acel moment; de-abia din totalitate, în legătură şi împreunarea ei apare mai pe urmă caracterul şi capacitatea noastră şi atunci vedem la fiecare pas, cum, conduşi de geniul nostru, ca prin inspiraţie am apucat singura direcţie dreaptă între mii de false. Aceasta se explică la lucrările teoretice ca şi la cele practice şi în sens invers la cele rele şi greşite.
5. Un punct însemnat, dacă e vorba să ducem o viaţă înţeleaptă, este proporţia în care luăm în băgare de seamă timpul de faţă şi timpul viitor, pentru ca nu unul să ne strice pe celălalt. Mulţi trăiesc prea în actualitate: cei uşori; alţii prea în viitorime: cei fricoşi şi îngrijaţi. Rar se va găsi cineva care să păzească proporţia cea dreaptă. Oamenii care prin proiecte şi speranţe nu trăiesc decât în viitor, care privesc totdeauna înaintea lor şi aleargă cu nerăbdare după lucrurile ce au să vie aşteptând ca numai aceste, dar aceste desigur, să le aducă fericirea cea adevărată şi pentru moment lasă să treacă actualitatea fără a se folosi de ea: seamănă, cu tot aerul lor cel serios, măgarilor din Italia, cărora li se leagă la cap un smoc de fân ce-l văd mereu înaintea ochilor şi, dând să-l prindă, grăbesc pasul. Astfel de oameni se înşeală întruna trăind tot ad interim – până când mor. În loc de a fi totdeauna prea mult ocupaţi cu planurile şi grijile viitorului sau de a ne pierde în dorul trecutului, nu ar trebui să uităm niciodată că actualitatea este singură reală şi că numai ea este sigură, pe când, din contra, viitorul iese mai totdeauna altfel decât ni-l închipuim şi chiar trecutul a fost altfel; şi unul şi altul sunt mai prejos de închipuirile noastre. Depărtarea, care micşorează lucrurile pentru ochi, le măreşte pentru gândire. Numai actualitatea este adevărată şi activă; ea este timpul real împlinit şi existenţa noastră este cuprinsă numai de ea. De aceea ar trebui să o învrednicim totdeauna de o primire veselă şi orice oră suportabilă şi liberă de neplăceri imediate sau de dureri să o petrecem cu conştiinţa binelui ei, adică să nu o înveninăm cu gândul la speranţele înşelate din trecut sau la grijile din viitor. Căci este lucru foarte nechibzuit a lepăda ceasul cel bun când se înfăţişează, sau a-l tulbura înadins, de necazul lucrurilor trecute sau de teama celor viitoare. Grija chiar şi părerea de rău să-şi aibă vremea lor hotărâtă; dar după trecerea ei să urmăm sfatul autorului grec: „Cele trecute să fie uitate! Mânia să nu aibă loc în inima noastră! Cele viitoare sunt în mâna zeilor”.
Iar pentru cele prezente să ascultăm pe Seneca: „singulas dies singulas vitas puta” (ia fiecare zi în parte drept toată viaţa) şi să ne facem această vreme, singură reală, pe cât se poate de plăcută.
Dintre relele viitoare ne pot cu drept cuvânt nelinişti numai cele care sunt sigure şi a căror epocă este asemenea sigură. Dar de aşa fel vor fi foarte puţine; căci relele sau sunt numai posibile, cel mult probabile, sau, chiar sunt sigure, epoca lor este nesigură. Dacă şi asemenea lucruri ar fi în stare să ne tulbure, atunci nu am avea nici o clipă liniştită. Pt a nu ne pierde dar liniştea vieţii prin nişte rele nesigure sau nehotărâte în epoca lor, trebuie să ne deprindem a privi pe unele ca şi când nu ar veni curând.
Cu cât însă cineva este mai liniştit din partea fricii, cu atât îl neliniştesc mai mult dorinţele şi pretenţiile. Cântecul aşa de popular al lui Goethe Ich hba’mein’Sach auf nichts gestellt (nu aştept nimic de la viaţă), în adevăratul său înţeles ne spune că numai după ce omul a renunţat la toate pretenţiile şi s-a mărginit la o existenţă simplă şi modestă, dobândeşte aceea linişte a spiritului, care este temelia fericirii omeneşti, fiindcă e neapărată pentru a ne putea bucura de actualitate, adică de viaţa întreagă. În acelaşi scop ar trebui să ne aducem totdeauna că ziua de astăzi vine numai o dată şi nu mai revine. Însă noi ne închipuim că vine şi mâine; dar mâine este o altă zi, care vine iarăşi numai o dată. Noi uităm că fiecare zi este o parte integrantă şi prin urmare de sine stătătoare a vieţii şi o privim ca fiind cuprinsă în viaţă precum indivizii sunt cuprinşi în noţiunea generică. Asemenea am preţui mai bine actualitatea şi ne-am bucura mai mult de ea, dacă în zilele de linişte şi de sănătate ne-am gândi totdeauna că la vreme de durere şi de supărări aducerea-aminte ne înfăţişează orice oră petrecută fără suferinţe ca pe un rai pierdut, ca pe un prieten nepreţuit. Dar noi trecem prin zilele cele frumoase fără a le simţi; numai când vin cele rele, am dori să le aducem înapoi. Mii de ore vesele şi plăcute le lăsăm să treacă pe dinaintea noastră, fără a ne bucura de ele şi fără a le întâmpina măcar cu un zâmbet, pentru a ofta mai pe urmă după ele la vreme de întristare. Ar trebui, dimpotrivă, să preţuim actualitatea suportabilă, fie ea cât de banală, în loc să privim cu atâta nepăsare şi să ne grăbim a scăpa de ea; ar trebui să ne aduce pururi aminte că în acel moment chiar se pierde pentru vecie, înălţându-se spre apoteoza trecutului şi de acum înainte se păstrează numai în memorie, înconjurată de lumina nemuririi, iar de acum înainte se păstrează numai în memorie, înconjurată de lumina nemuririi, iar în ceasurile de restrişte, când ridicăm vălul amintirilor, se deşteaptă în noi un dor nespus după cele ce nu mai sunt.
6. Orice mărginire ne face mai fericiţi. Cu cât sfera noastră de activitate şi de atingere este mai strâmtă, cu atât suntem mai fericiţi; cu cât este mai largă, cu atât suntem mai expuşi la nelinişte şi supărări. Căci cu întinderea ei se sporesc şi grijile, dorinţele şi temerile. De aceea nici chiar ochii nu sunt aşa de nefericiţi precât i-am crede a priori; aceasta o dovedeşte liniştea aproape veselă a fizionomiei lor. Tot aşa se explică, în parte, pentru ce a două jumătate a vieţii este mai tristă decât cea dintâi; în decursul vieţii orizontul scopurilor şi relaţiilor noastre devine tot mai larg. În copilărie este mărginit la împrejurimea imediată şi al relaţiile cele mai strânse; în tinereţe este mult mai întins; în vârsta matură cuprinde toată mişcarea vieţii noastre, uneori îmbrăţişează chiar relaţiile cele mai îndepărtate, state şi popoare; la bătrâneţe se adaugă generaţia următoare. Din contra, orice mărginire, chiar cea intelectuală, este priincioasă fericirii noastre. Cu împuţinarea deşteptării voinţei se împuţinează suferinţele; şi se ştie că suferinţa este pozitivă, iar fericirea negativă. Dacă ne este mărginit cercul de acţiune, îi lipsesc voinţei ocaziile externe pentru a se deştepta; dacă ne este mintea mărginită, îi lipsesc cele interne. Însă cea din urmă are neajunsul de a deschide intrarea urâtului, care indirect devine un izvor de nenumărate suferinţe, făcând pe om să se apuce de toate pentru a scăpa de el, să umble după distracţii, după societate, lux, joc de cărţi, băutură, ş. c. l. ceea ce aduce cu sine pagube şi nefericiri de tot felul. Difficilis în otio quies. Cu cât mărginirea externă de favorabilă, ba chiar de neapărată pentru fericirea omenească, se vede din Idilă, care, fiind singurul gen poetic ce-şi propune a ne înfăţişa oameni fericiţi, ni-l arată anume şi totdeauna în situaţia şi în împrejurarea cea mai simplă. De acolo vine şi plăcerea ce o avem pentru aşa-numite tablouri de genere.
Astfel dar simplicitatea ea mai mare şi chiar monotonia vieţii, până ce nu produce urâtul, ne face fericiţi, fiindcă numai aşa simţim mai puţin viaţa însăşi, prin urmare şi sarcina ei firească; ea curge atunci ca un pârâu fără valuri şi fără vârtej.
7. Mulţumirea sau nemulţumirea se hotărăşte în ultimă instanţă prin ceea ce gândim şi ce simţim, adică prin cuprinsul şi ocupaţia conştiinţei noastre. Orice ocupaţie curat intelectuală este de regulă mai folositoare pentru spiritul capabil de a o vedea, decât viaţa reală cu veşnicele ei alternări între succes şi cădere, cu zbuciumările şi cu necazurile ei. Dar pentru aceasta se cer însuşiri intelectuale mai înalte. Şi nu e de uitat că, precum viaţa activă externă ne distrage şi ne abat de la studii luându-ne liniştea şi concentrarea trebuincioasă pe ele, tot aşa continua ocupaţie intelectuală ne face mai mult sau mai puţin incapabili pentru mişcarea şi agitările vieţii reale; de aceea e bine să întrerupem cu totul asemenea studii atunci când împrejurările cer energie şi activitate practică.
8. Pentru a trăi ci deplină conştiinţă şi a scoate din experienţă toată învăţătura ce o cuprinde, trebuie să ne gândim adeseori la cele petrecute şi să recapitulăm ceea ce ni s-a întâmplat, ce am făcut şi ce am simţit în felurite ocazii, să comparăm opiniile noastre trecute cu cele prezente, proiectele şi aspirările noastre cu rezultatul lor şi cu nemulţumirea ce ne-a produs-o. Atunci ne facem singuri repetiţie lecţiilor ce ni le-a predat experienţa. Experienţa se poate asemenea compara cu textul, iar meditarea şi cunoştinţele cu comentariile lui. Multă meditare şi multe cunoştinţe cu puţină experienţă seamănă cu ediţiile a căror pagini cuprind două rânduri de text şi patruzeci de comentarii. Multă experienţă cu puţină meditare şi puţine cunoştinţe seamănă cu ediţiile bipontine fără note, care lasă multe lucruri neînţelese.
Tot acolo tinde şi sfatul lui Pythagoras: ă recapitulăm seara înainte de a adormi ceea ce am făcut peste zi. Cel ce-şi petrece viaţa în îmbulzeala treburilor sau a plăcerilor dintr-o zi în alta fără a mai cugeta asupra trecutului, acela pierde conştiinţa clară a existenţei; inima lui devine un haos şi un fel de confuzie i se introduce în idei şi se arată îndată în conversaţia lui abruptă, fragmentară, oarecum tăiată în bucăţele, cu atât mai mult cu cât este mai mare mişcarea dinafară, mulţimea impresiilor şi cu cât este mai mică lucrarea dinăuntru a cugetului său.
Aici este de observat că, după oarecare vreme, u mai suntem în stare să ne aducem aminte de dispoziţia şi de simţirile noastre din trecut, nici de toate împrejurările care ne-au influenţat; dar ne putem aduce aminte de manifestările noastre, adică de cele ce am zis sau am făcut. Aceste manifestări sunt rezultatul, expresia şi măsura acelor dispoziţii şi simţiri. Memoria sau hârtia va trebui dar să păstreze cu îngrijire asemenea lucruri din epocile mai însemnate. Pentru aceasta sunt foarte folositoare jurnalele personale, ceea ce numesc nemţii Tagebücher.
9. Să ne fim singuri de ajuns, să ne fim noi înşine totul şi să putem zice omnia mea mecum porto, este fără îndoială însuşirea cea mai folositoare pentru fericirea noastră; de aceea nu se poate repeta îndestul cuvântul lui Aristotel: „Fericirea este a celor ce-şi sunt singuri de ajuns”. (Cam aceeaşi idee o exprimă într-o formă foarte plăcută maxima lui Chamfort pusă ca moto în fruntea cărţii de faţă). Căci pe de o parte nu ne putem încrede cu siguranţă în nimeni decât în noi înşine şi pe de alta greutăţile, primejdiile şi neplăcerile ce le aduce societatea cu sine sunt nenumărate şi cu neputinţă de ocolit.
Nu e cale mai rătăcită pentru fericire decât viaţa în lumea cea mare (high life), cum am zice „în chef şi petreceri”; căci aceasta vrea să prefacă existenţa noastră cea săracă într-un şir neîntrerupt de bucurii, de distracţii şi de plăceri, de unde dezamăgirea şi neadevărurile ce ni le spunem unii altora în faţă şi care sunt nedezlipite de o asemenea viaţă).
Mai întâi, orice societate cere neapărat o acomodare şi o temperare reciprocă; de aceea devine cu atât mai searbădă, cu cât este mai numeroasă, cu cât este mai numeroasă. Nimeni nu poate fi aşa cum este decât atunci când se află singur; prin urmare, cine nu iubeşte singurătatea, nu iubeşte libertatea; căci liberi suntem numai când suntem singuri. Orice societate are ca tovarăş nedezlipit sila şi ne cere jertfe cu atât mai grele, cu cât individualitatea noastră este mai importantă. Astfel fiecine va ocoli, va suferi sau va prefera singurătatea în proporţie cu valoarea persoanei sale. În izolare îşi simte cel sărac la minte toată sărăcia, spiritul cel mare toată importanţa, în scurt, fiecine simte ceea ce este. Cu cât cineva stă mai sus pe scara naturii, cu atât se află din necesitate firească mai izolat. Dar atunci este o binefacere pentru el dacă izolarea trupească corespunde celei sufleteşti; căci altminteri, contactul prea des cu fiinţele eterogene îl tulbură, îi este chiar duşman, îi întunecă propria sa fire fără a-l da nici o compensaţie. Pe când natura a aşezat între oameni cea mai mare deosebire, în inimă şi în minte, societatea, neluând-o în seamă, îi face pe toţi egali sau mai bine pune în locul egalităţii fireşti deosebirile şi treptele meşteşugite ale stării şi ale rangului, care foarte des sunt diametral opuse rangului naturii. Această alcătuire socială le convine prea bine celor pe care natura i-a aşezat pe treptele de jos; dar acei puţini la număr, pe care i-a aşezat sus, sunt nedreptăţiţi; din care cauză aceştia se retrag din societate, unde, prin urmare, îndată ce este numeroasă, predomneşte vulgaritatea. Ceea ce face neplăcută societatea pentru spiritele cele mari este egalitatea drepturilor şi a pretenţiilor pe lângă inegalitatea facultăţilor şi a lucrării sociale. Aşa numita „societate” admite calităţi de tot felul, afară de cele intelectuale; aceste sunt de contrabandă. Ea ne sileşte să arătăm o răbdare nemărginită pentru orice absurditate, nebunie şi prostie; din contra, însuşirile eminente ale cuiva să-şi cerşească iertare sau să se ascundă; căci superioritatea intelectuală vatămă prin simpla ei existenţă şi fără voie. Astfel societatea, numită cea bună, nu are numai răul că ne impune oameni ce u-l putem lăuda nici iubi, ci ne şi împiedică de a fi noi înşine aşa cum ne este firea; din contra, ne sileşte, pentru a fi în consonanţă cu ceilalţi, să ne restrângem, să ne micşorăm şi să ne desfigurăm singuri. Cuvinte de duh sau aspiraţii inteligente se cuvin numai într-o societate inteligentă; în cea de rând, deşteaptă de-a dreptul ura; căci pentru a plăcea acolo, se cere neapărat să fii om de rând şi mărginit. Într-o asemenea societate trebuie dar să jertfim, cu mare abnegaţie, trei pătrimi din noi înşine pentru a ne asemăna celorlalţi. Ca răsplată avem, ce e drept, pe ceilalţi; dar cu cât cineva are mai multă valoare, cu atât va găsi mai curând, că aici câştigul nu acoperă paguba şi că afacerea se sfârşeşte cu deficit, fiindcă oamenii sunt de obicei insolvabili, adică nu au în societatea lor nimic ce ne-ar despăgubi de urâtul, de sarcinile şi de neplăcerile ei, precum şi de abnegaţia ce ne-o impune. Aşa fiind, cele mai multe societăţi sunt astfel alcătuite, încât cine le dă pe singurătate, face o tocmeală bună. La aceasta se mai adaugă că societatea, pentru a înlocui superioritatea adevărată, adică cea intelectuală, pe care nu o poate suferi şi care este şi greu de găsit, a introdus o superioritate falsă, convenţională, întemeiată pe reguli arbitrare, moştenite prin tradiţie în cercurile mai înalte şi adesea schimbătoare ca şi lozinca la militari: aceasta se numeşte apoi bună creştere, bon ton, fashionableness. Când însă vine vreodată în coliziune cu cea adevărată, îşi arată slăbiciunea. Dealtminteri, quand le bon ton arrive, le bon sens se retire.
Dar îndeobşte nimeni nu poate sta în armonie deplină decât numai cu sine însuşi; nici cu prietenul său, nici cu iubita sa, căci deosebirile individualităţii şi ale dispoziţiei produc totdeauna o disonanţă fie cât de mică. De aceea pacea adevărată şi adâncă a inimii şi liniştea deplină a sufletului – cel mai mare bine pe pământ, după sănătate – nu se pot găsi decât în singurătate şi ca stare permanentă numai în retragerea cea mai desăvârşită. Dacă ai atunci o individualitate înaltă şi bogată, te afli în situaţia cea mai fericită ce este cu putinţă pe această sărmană lume. Şi să o spunem fără sfială: oricât de strâns sunt legaţi oamenii prin amiciţie, amor şi căsătorie, adevărat prieten nu-şi este cineva decât sieşi şi cel mult copilul său. Cu cât omul după condiţiile sale externe sau interne are mai puţină trebuinţă de a fi în relaţie cu alţii, cu atât mai bine pentru el. Neajunsurile singurătăţii şi părăsirii le poţi prevedea, deşi nu le simţi pe toate deodată; din contra, societatea este insidioasă); ea, sub aparenţa petrecerii, a comunicării, a plăcerilor sociale, etc., ascunde rele foarte mari, adese incurabile. O îndeletnicire de căpetenie a tinerimii ar trebuie să fie deprinderea cu singurătatea, fiindcă în ea se află un izvor de fericire şi de linişte sufletească. Din toate aceste urmează că partea cea mai bună şi-a ales-o acela care nu se încrede decât în sine însuşi şi îşi află întru toate mulţumirea de sine. Cicero zice chiar: „Nemo potest non beatissimus esse, qui est totus aptus ex sese, quique în se uno ponit omnia.” (Cel mai fericit cată să fie acela care nu are întru nimic trebuinţă de alţii, ci şi-a pus toate în sine.). Cu cât cineva are mai mult în sine însuşi, cu atât cere mai puţin de la alţii. Un fel de simţire a deplinei îndestulări opreşte pe oamenii de valoare de a aduce societăţii însemnatele jertfe, ce le cere, necum de a o căuta cu abnegaţie de sine înşii. Simţirea contrară face pe oamenii de rând aşa de sociabili şi de acomodanţi; lor le vine mai uşor să sufere pe alţii decât să se sufere pe sine. La aceasta se mai adaugă că ceea ce are adevărată valoare nu se preţuieşte în lume şi ceea ce se preţuieşte, nu are valoare. Rezultatul este retragerea tuturor oamenilor de merit. Aşadar, pentru acela care găseşte ceva în sine, va fi o regulă înţeleaptă de a-şi mărgini trebuinţele numai pentru a-şi păstra sau a-şi mări libertatea şi de a avea cât se va putea mai puţine dorinţe pentru persoana sa, împuţinând astfel relaţiile neapărate cu lumea.
Pe de altă parte, ceea ce face pe oameni sociabili este neputinţa lor de a suporta singurătatea şi în singurătate de a se suporta pe sine. Goliciunea or internă şi urâtul îi mână în societăţi, precum şi în călătorii prin ţări străine. Spiritul lor îi lipseşte puterea elastică a unei mişcări proprii; de aceea mulţi caută întărirea lui prin alcool şi ajung astfel la beţie. Pentru aceeaşi cauză le trebuie totdeauna o excitare dinafară şi anume cea mai energică, adică cea prin fiinţe de seama lor. Fără de ea, spiritul lor, neputându-şi purta povara, îşi sporeşte mişcarea şi se cufundă în letargie. (Se ştie că relele sunt mai uşor de suferit împreună cu alţii; printre rele par a socoti oamenii şi urâtul, de aceea se asociază mai mulţi pentru a se plictisi împreună. Precum iubirea de viaţă nu este decât frica de moarte, tot aşa instinctul social al oamenilor nu este direct, adică nu se întemeiază pe iubirea societăţii, ci pe teama de singurătate; căci ei nu caută atât încântătoarea înfăţişare a celorlalţi, pe cât fug de pustietatea singurătăţii şi de monotonia propriei lor conştiinţe. Pentru a scăpa de aceasta, se mulţumesc şi cu o societate rea şi se supun silei şi greutăţilor, ce le aduce orice societate. Dacă însă dezgustul de toate aceste a biruit şi în urmă a prins rădăcină obiceiul singurătăţii şi întărirea în contra impresiei celei dintâi, aşa încât să nu mai producă efectele de care am vorbit mai sus, atunci putem rămânea în tihnă totdeauna singuri fără a dori societatea, tocmai fiindcă trebuinţa ei nu este directă şi fiindcă ne-am deprins cu efectele binefăcătoare ale singurătăţii. Asemenea s-ar zice că fiecare din ei este numai o fracţie mică din ideea omenirii şi că îi trebuie, prin urmare, multă completare prin alţii pentru a produce oarecum o cunoştinţă omenească întreagă; dimpotrivă, cine este om întreg, om par excellence, acela înfăţişează o unitate şi nu o fracţie şi prin urmare are destul cu sine. În acest înţeles societate de rând se poate compara cu muzica rusească de corn, unde fiecare corn nu are decât un singur ton şi numai prin consonanţa exactă a tuturor se produce o melodie. Căci monoton ca şi cornul cu un singur ton este spiritul mai tuturor oamenilor şi mulţi din ei par a avea o singură idee, incapabili de a mai concepe şi alta. De aici se explică nu numai anostia lor, ci şi dorinţa de a fi în societate şi de a umbla tot în grămadă ca în mijlocul unei cirezi (englezeşti: the gregariousness of mankind). Monotonia propriei sale fiinţe îi devine fiecăruia din ei nesuferită – omnia stultitia laborat fastidio sui (tot nerodul se munceşte cu propria-l nerozie); numai împreună şi prin asociere sunt ceva, întocmai ca şi acei cornişti. Din contră, omul plin de spirit este comparat unei virtuos, care îşi execută singur concertul; sau şi unui clavir. Precum clavirul singur este o mică orchestră, aşa este şi el o lume în mic şi cea ce sunt ceilalţi cu toţii împreună, se înfăţişează la el în unitatea unei singure conştiinţe. Ca şi clavirul, el nu face parte dintr-o simfonie, ci este potrivit pentru solo şi pentru singurătate; iar dacă totuşi trebuie să lucreze cu ei împreună, atunci o face numai ca voce principală cu acompaniere, ca şi clavirul, sau pentru a indica tonul la muzica vocală, ca şi clavirul, cui îi place însă societatea, îşi poate scoate din această comparare regula de a îndrepta întrucâtva prin cantitate ceea ce lipseşte la calitatea persoanelor cu care este în relaţie. Cu un singur om plin de spirit poate avea destulă societate; dar dacă nu se află decât soiul de rând, atunci este bine să aibă multe exemplare din acest soi, pentru ca din varietatea şi conlucrarea lor să rezulte ceva.
— Şi Dumnezeu să-l dăruiască răbdare!
Din acel gol şi acea sărăcie sufletească a oamenilor trebuie să ne mai explicăm pentru ce, dacă uneori nişte bărbaţi mai distinşi formează o societate cu un scop ideal, rezultatul iese mai totdeauna contrar. Acea plebe a omenirii, care se îmbulzeşte pretutindeni cu grămada ca jivinele şi este gată să se apuce de toate fără alegere pentru a scăpa de urât şi uneori de sărăcie, se vâră şi acolo şi strică în curând toate sau preface lucrurile aşa încât ies împotriva scopului primitiv.
Dealtminteri, sociabilitatea se poate privi ca o încălzire sufletească a oamenilor prin olaltă, analoagă celei fizice, ce o produc prin înghesuire, când e ger. Dar cine are însuşi multă căldură sufletească, nu are trebuinţă de aşa ceva. (Schopenhauer adaugă în vol. 2 din Parerga următoarea comparare: „Într-o zi de iarnă, pe ger, o turmă de arici se înghesuiau unii într-alţii ca să se apare de frig din propria ei căldură. Însă îndată simţiră împunsăturile ghimpilor lor şi se îndepărtară unii de alţii. Dorul de căldură apropiindu-l din nou, împunsăturile iarăşi îi depărtară, aşa încât se zbătea mereu între cele două chinuri, până când ajunseră a găsi o distanţă mijlocie care uşura întrucâtva amândouă suferinţele. Sociabilitate, născută din golul şi din monotonia internă, împinge oamenii unii spre alţii, însă nenumăratele lor însuşiri respingătoare şi greşeli nesuferite îi împrăştie din nou. Distanţa mijlocie, la care ajung, în sfârşit şi care face cu putinţă o împreună vieţuire, se numeşte apoi «politeţe» şi «bună-cuviinţă». Celui ce trece peste această distanţă, i se zice în Anglia keep your distance! Cu acest chip, ce e drept, trebuinţa de căldură mutuală nu este îndestulată decât pe jumătate, dar pe de altă parte şi împunsătura ghimpilor este mai puţin simţită. Cine însă are destulă căldură în sine însuşi, preferă să rămână departe de lume, pentru a nu produce şi a nu suferi dureri”). După toate acestea, sociabilitatea cuiva stă în proporţie aproape inversă cu valoarea lui intelectuală şi „a fi nesociabil” mai că vrea să zică „a fi un om eminent”.
Omul cu o inteligenţă mai înaltă găseşte în singurătate două foloase: întâi, de a fi cu sine însuşi; şi al doilea, de a nu fi alţii. Pe folosul din urmă trebuie să punem un mare preţ, dacă ne aducem aminte, câtă silă, câte greutăţi şi chiar primejdii aduce cu sine orice relaţie socială. „Tout notre mal vient de ne pouvoir être seuls”, zice Laburyère. Sociabilitatea se ţine de pornirile primejdioase şi vătămătoare, fiindcă ne pune în raport cu nişte fiinţe a căror mare majoritate e rea ca morala şi tâmpită ca inteligenţa. Cel nesociabil nu are trebuinţă de ele. A afla în tine însuţi atât încât să nu-ţi mai trebuiască societate, este o mare fericire, fiindcă mai toate suferinţele noastre se nasc din societate, iar liniştea intelectuală, care pe lângă sănătate este elementul cel mai esenţial al fericirii, se primejduieşte prin orice relaţii şi prin urmare nu poate exista fără multă singurătate. Pentru fericirea liniştii intelectuale filozofii cinici renunţau la orice avere; cine pentru acelaşi scop renunţă la societate, a ales mijlocul cel mai înţelept. Căci este pe atât de nemerit, pe cât este de frumos ceea ce zice Bernardin de St. Pierre: „La diète des aliments nous rend la santé du corps et celle des homes la tranquallité de l’âme.” Prin urmare, cel ce se împrieteneşte din vreme cu singurătate şi se deprinde a o iubi, a dat de o comoară. Dar nu toţi o pot găsi, din contră, foarte puţini. Căci precum la început nevoia împreunează pe oameni, aşa după încetarea ei îi împreunează urâtul. Când ar lipsi amândouă aceste, toţi ar rămânea singuri, mai întâi fiindcă numai cu singurătatea se potriveşte importanţa exclusivă şi unică ce şi-o dă fiecine în ochii săi proprii şi care în mijlocul lumii se reduce la nimic, primind la fiece pas o dezminţire dureroasă. În acest înţeles, singurătatea este chiar starea firească a fiecăruia: ea îl aşează din nou, ca pe Adam în condiţia primitivă a fericirii potrivite cu natura lui.
Dar Adam nu avea nici tată nici mamă! De aceea, iarăşi, într-un alt înţeles, singurătatea nu este firească omului, întrucât adică la intrarea sa în lume nu se afla singur ci între părinţi, fraţi şi surori, aşa dar în societate. Prin urmare, iubirea singurătăţii nu poate exista ca pornire primitivă, ci se naşte în urma experienţei şi a cugetării; şi aceasta se va întâmpla în proporţia dezvoltării puterilor intelectuale şi totodată împreună cu înaintarea în vârstă, astfel încât dorinţa de societate a oricăruia va sta de regulă în raport invers cu vârsta lui. Copilul cel mic plânge şi se vaită îndată ce rămâne singur, fie numai câteva minute. Pentru băiat singurătatea este o pedeapsă. Tinerii se asociază uşor; numai cei cu minte şi cu inimă aleasă caută uneori izolarea; dar a rămânea o zi întreagă singur, le vine încă greu. Bărbatului însă îi este uşor; el poate sta multă vreme singur; iar moşneagul care este ultima rămăşiţă din generaţiile dispărute şi nu mai are nici plăcere, nici putere pentru distracţiile vieţii, cu cât este mai bătrân, cu atât îşi găseşte în singurătate adevăratul său element. Totdeauna însă, fiecare individ, aplecarea spre izolare şi singurătate va creşte în raport cu valoarma intelectuală. Căci o asemenea aplecare, după cum am zis, nu este firească, adică de-a dreptul născută din vreo trebuinţă, ci numai efectul experienţei şi al cugetării, mai ales al cunoştinţei dobândite despre mizeria morală şi intelectuală a celor mai mulţi oameni, la care pentru a aduce răul la culme, imperfecţiile morale conspiră cu cele intelectuale şi se ajută unele cu altele, producând astfel o sumă de fenomene hidoase şi făcând relaţiile sociale nesuferite. Rezultatul este că, în această lume, în care sunt multe lucruri rele, cel mai rău rămâne totuşi societatea, aşa încât chiar Voltaire, francezul cel sociabil, a fost silit să zică: „La terre est couverte de gens qui ne méritent pas qu’on leur parle.” Acelaşi motiv îl dă şi blândul Petrarca pentru marea şi statornica iubire ce o avea pentru singurătate: „Cerceto ho sempre solitaria vita (Le rive il sanno, e le campagne, e i boschi),
Per fuggir quest’ ingegni storto e loschi Cha la strada del ciel’ hanno smarita.”
În acelaşi înţeles explică el lucrul în frumoasa sa carte De vita solitaria, ce pare a fi servit lui Zimmermann de model pentru celebra scriere Über die Einsamkeit. Şi Chamfort arată originea secundară şi indirectă nesociabilităţii, când zice în felul său sarcastic: Ou dit quelquefois d’un homme qui vit seul: il n’aime pas la société. C’est souvent comme şi on disait d’un homme qu’il n’aime pas la promenade sous le prétexte qu’il ne se promé ne pas volontiers le soir dans la forêt de Bondy.” În acelaşi înţeles zice Saadi în Gulistan: „De atunci ne-am luat ziua bună de la societate şi ne-am hotărât pentru calea singurătăţii: căci în singurătate este siguranţă.” Dar şi Angelus Silesius, suflet blând şi creştinesc, ne pune în curiosul său limbaj mistic: „Irod este duşmanul, iar Iosif raţiunea. Acestuia îi descoperă Dumnezeu primejdia în vis. Lumea este Betleemul, Egiptul este singurătate. Fugi, sufletul meu! Fugi! Ca să nu mori de durere.”
Tot aşa cugetă Geordano Bruno: „Tanti nomi che în terra hanno voluto gustare vita celeste, dissero con una voce: ecce elongavi vugiens et mans în solitudine”. (Atâţia oameni din cei ce au vrut să guste pe pământ viaţa cerească, a zis într-un glas: iacă m-am depărtat fugind şi am rămas în singurătate). În acelaşi înţeles spune persanul Saabi în Gulistar, despre sine însuşi: „Sătul de prietenii mei din Damasc, m-am retras în pustie lângă Ierusalim pentru a căuta tovărăşia dobitoacelor”. În scurt, toţi câţi ia format Prometeu dintr-un lut, au vorbit aşa. Ce plăcere să poată găsi în societatea unei fiinţe cu care nu stau în legătură decât prin partea cea mai de rând şi cea mai puţin nobilă a firii lor, adică prin cea de toate zilele, cea trivială şi josnică, a unor fiinţe care nu se pot înălţa la nivelul lor şi prin urmare vor căuta să înjosească pe ceilalţi până la ele?
Este dar un simţ aristocratic, care hrăneşte aplecarea spre izolare şi singurătate. Toţi mişeii sunt sociabili de ţi-e milă; din contră, omul ales se arată mai întâi prin aceea că nu găseşte plăcere în alţii şi preferă din ce în ce mai mult singurătatea şi, înaintând în vârstă, ajunge cu încetul la înţelegerea că în lume, cu puţine excepţii nu este altă alegere decât între singurătate şi înjosire. Şi oricât de aspru pare acest adevăr se află totuşi mărturisit de chiar Angelus Silesius, cu toată blândeţea şi iubirea lui creştinească: (Singurătate e de trebuinţă; dar dacă nu te înjoseşti, poţi fi pretutindeni ca în pustiu).
În ceea ce priveşte spiritele cele mari este lucrul firesc ca aceşti adevăraţi educatori ai neamului omenesc să aibă tot aşa de puţină dorinţă de a se întovărăşi cu ceilalţi, pe cât au pedagogii de a se amesteca în jocul copiilor care fac zgomot în jurul lor. Ei au venit în lume pentru a călăuzi pe ceilalţi din oceanul rătăcirilor spre limanul adevărului pentru a-l scoate din abisul nepriceperii şi al înjosirii a-l ridica la lumină la cultură şi la perfecţionare şi dacă trebuie să trăiască între ei, totuşi nu se contopesc cu ei, ci se samt de la început fiinţe deosebite; dar la înţelegerea lămurită a izolării lor fireşte nu ajung decât încetul cu încetul, cu înaintarea vârstei, când apoi caută a adăuga la depărtarea lor intelectuală de ceilalţi şi pe cea fizică şi a se feri ca nu cumva vreunul să le vină mai în apropiere, afară numai dacă este ceva mai presus de înjosirea obştească.
Din toate aceste rezultă că iubirea de singurătate nu se arată direct ci ca un instinct primitiv ci se dezvoltă indirect, mai ales cu inteligenţele cele înalte şi încetul, nu fără luptă în contra aplecării fireşti spre societate şi chiar a şoptirilor mefistofelice: „Nu te mai juca cu durerea, care îşi roade inima ca un vultur; chiar cea mai rea societatea te face să simţi că eşti şi tu un om printre oameni.”
Singurătatea este soarta tuturor oamenilor înzestraţi cu o capacitate deosebită; ei o vor deplânge uneori, însă o vor alege totdeauna ca pe cel mai mic dintre două rele. Dar cu înaintarea vârstei, sapere aude (să ai curajul înţelepciunii) devine tot mai uşor şi mai natural în această parte şi după şaizeci de ani, aplecarea spre singurătate este în adevăr firească, ba chiar instinctivă. Căci acum toate se unesc pentru a o susţine. Îndemnul cel mare spre societate, iubirea de femei şi instinctul sexual nu mai lucrează: nesexualitatea bătrâneţei produce un fel de mulţumire cu sine însuşi, care absoarbe cu încetul toată aplecarea spre societate; de la mii de aluzii şi de utopii a revenit omul; viaţa activă este de regulă sfârşită, de aşteptat nu mai aşteaptă nimic, planuri şi intenţii nu mai are, generaţia proprie, de care se ţine el, nu mai trăieşte; înconjurat de un veac străin, bătrânul a devenit obiectiv şi din fire izolat. Pe lângă aceste, zborul timpului e mai grăbit şi inteligenţa lui ar vrea să se mai folosească de el. Căci, presupunând numai că mintea i s-a păstrat în toată puterea ei, cunoştinţele cele multe şi experienţa dobândită, adâncirea desăvârşită a tuturor cugetărilor, marea deprindere şi uşurinţa întrebuinţării tuturor facultăţilor face tocmai acum orice studiu mai interesant şi mai uşor decât înainte. O mie de lucruri care până atunci erau ca învăluite în negură, se arată acum lămurite: bătrânul vede rezultatele activităţii sale şi îşi simte toată superioritatea. În urma experienţei îndelungate el a încetat a aştepta mult de la omeni, căci a aflat că de obicei nu câştigă a fi cunoscuţi mai de aproape; din contră, ştie, că afară de rare excepţii, nu va întâlni decât exemplare defectuoase a firii omeneşti, de care este mai bine să nu se atingă. Cel înaintat în vârstă nu mai este dar expus la iluziile obişnuite, pătrunde îndată valoare fiecăruia şi nu simte decât foarte rar dorinţa de a sta în relaţii mai de aproape cu cineva. În sfârşit, se adaugă, mai ales pentru cel ce recunoaşte în singurătate o prietenă din copilărie, obiceiul izolării şi al petrecerii cu sine însuşi şi devine o a doua natură. Astfel iubirea singurătăţii care mai înainte avea să se lupte cu aplecarea socială, a ajuns acum lucru firesc simplu: te afli în singurătate ca peştele în apă. De aceea orice individualitate eminentă, prin urmare neasemănată cu ceilalţi, aşadar singuratică, se simte prin izolare apăsată în tinereţe, dar uşurată la bătrâneţe.
Ce e drept, de această fericire a bătrâneţe se împărtăşesc oamenii numai în proporţia puterilor lor intelectuale, aşadar capul cel eminent mai înainte de toţi; însă într-un grad mai mic fiecine. Numai naturile cele mai vulgare vor simţi la bătrâneţe aceeaşi plăcere pentru societate ca mai înainte; ele devin o sarcină pentru lumea cu care nu se mai potrivesc şi ajung a fi de-abia suferite, pe când mai înainte era căutate.
