- Nu mai avem timp. Până marţi la ora şase...
- Nu mai avem timp, spui? Bine, vom vedea.
Arvardan se aplecă asupra Secretarului şi-i trase capul spre spate, fără
menajamente.
- Trăieşte?
Îi căută zadarnic pulsul cu vârfurile încă amorţite ale degetelor, apoi îşi strecură
mâna sub roba verde, lipindu-şi palma de pieptul lui.
- Inima-i bate, totuşi... Dispui de puteri periculoase, Schwartz. De ce nu te-ai folosit de ele de la început?
- Pentru că voiam să-l fac doar să rămână nemişcat, explică Schwartz; pe chipul lui devastat se vedeau urmele calvarului prin care trecuse. Mi-am zis că dacă reuşesc să-l stăpânesc, am putea ieşi împingându-l înaintea noastră, folosindu-l ca paravan, ascunzându-ne după pulpana lui.
118
Shekt exclamă cu însufleţire:
- Se poate. La nici jumătate de milă depărtare să află garnizoana de la fortul Dibburn. Odată ajunşi acolo, suntem în siguranţă şi-l anunţăm pe Ennius.
- Odată ajunşi acolo! Trebuie să fie o sută de gardieni afară şi alte câteva sute pe întreaga distanţă... Şi ce-am putea face cu o robă verde, neînsufleţită? S-o purtăm pe braţe? S-o împingem pe rotile?
Arvardan râse forţat.
- Pe lângă asta, vorbi Schwartz posomorât, nici nu-l pot stăpâni. Aţi văzut cum l-am scăpat...
- Pentru că nu erai obişnuit, spuse Shekt cu convingere. Ascultă, Schwartz, cam ştiu ce se petrece în mintea dumitale. E ca o staţie de recepţie a câmpurilor electromagnetice ale creierului. Cred că poţi şi să transmiţi, înţelegi?
Schwartz părea stăpânit de o chinuitoare nesiguranţă.
- Încearcă să înţelegi, stărui Shekt. Va trebui să te concentrezi asupra a ceea ce vrei să facă el... şi în primul rând îi vom înapoia dezintegratorul.
- Cum?!!...
Strigătul de revoltă pornise din trei piepturi odată. Shekt ridică tonul.
- Numai el ne poate scoate de-aici. N-avem altă soluţie. Şi cum oare vom stârni mai puţine bănuieli, decât lăsându-i arma?
- Dar nu pot să-l stăpânesc. V-am spus că nu pot.
Schwartz începu să-şi îndoaie braţele, să le maseze, încercând să le redea sensibilitatea normală.
- Nu mă interesează ce spun teoriile dumitale, domnule doctor Shekt. Pentru că
nu ştii cum este. E ceva lunecos, chinuitor şi îngrozitor de greu.
- Ştiu, ştiu, dar n-avem altă şansă, încearcă acum, Schwartz. Fă-l să-şi mişte braţul, de îndată ce e în stare s-o facă.
Vocea lui Shekt suna rugătoare.
Secretarul gemu, iar Schwartz simţi cum se înfiripă din nou contactul mintal.
Fără un cuvânt, temător aproape, îl lăsă să capete puteri... apoi îi vorbi.
Era un mesaj fără cuvinte ― mesajul mut pe care-l transmiţi braţului când vrei să-l mişti, un mesaj de care nici tu însuţi nu eşti conştient.
Şi braţul Secretarului, nu al lui Schwartz, se mişcă.
Pământeanul din trecut îşi ridică privirea cu un zâmbet triumfător. Ceilalţi însă
aveau ochi numai pentru Balkis ― omul întins pe podea, al cărui cap se înălţa, din ai cărui ochi se risipea luciul îngheţat şi inexpresiv şi al cărui braţ se ridica printr-o mişcare curioasă, nefirească, la un unghi de nouăzeci de grade.
Schwartz îşi începu activitatea.
Secretarul se ridică ţeapăn, gata să-şi piardă echilibrul. Apoi, cu mişcări ciudate, parcă fără voie, începu să danseze. Fără ritm; fără graţie. Pe cei trei, care-i urmăreau trupul, şi pe Schwartz, care-i urmărea şi trupul şi mintea, spectacolul îi umplea de groază, căci în acele clipe Secretarul acţiona la comanda unui creier străin.
Cu multă băgare de seamă, Shekt se apropie de Secretarul-robot şi, nu fără
teamă, întinse mâna. In palma sa se afla dezintegratorul, cu mânerul înainte.
- Fă-l să-l apuce, Schwartz, spuse Shekt.
Mâna lui Balkis se ridică şi prinse stângaci arma.
119
