- E foarte simplu, răspunse Schwartz. Noaptea trecută, când eram cu toţii aici, mi-am dat seama că nu obţin nimic stând pur şi simplu şi ascultând. Aşa încât am acţionat cu grijă, vreme îndelungată, asupra minţii Secretarului. Nu mă temeam că

voi fi surprins.

În cele din urmă, el a cerut să fiu dat afară. Era, bineînţeles, dorinţa mea. În rest, n-a fost nici o problemă.

Mi-am doborât paznicul şi m-am îndreptat spre câmpul de decolare. În fort se dăduse alarma pentru douăzeci şi patru de ore. Navele erau echipate, înarmate şi gata de zbor. Piloţii erau pregătiţi. Am ales unul din ei... şi am zburat împreună spre Senloo.

Secretarul vroia să spună ceva, dar fălcile i se mişcară, fără să poată scoate un sunet. Shekt fu cel care întrebă:

- Dar nu puteai determina un om să piloteze o navă. Nu puteai decât să-l faci să

meargă.

- Da, când acţionam împotriva voinţei lui. Dar din gândurile doctorului Arvardan ştiam cât îi urăsc sirienii pe pământeni, aşa că am căutat un pilot născut în Sectorul Sirian şi l-am găsit pe Locotenentul Claudy.

- Locotenentul Claudy? strigă Arvardan.

- Da... Oh, îl cunoşti. Sigur, văd foarte clar în mintea dumitale că-l cunoşti.

- Te cred... Continuă, Schwartz.

- Acest ofiţer îi urăşte pe pământeni cu o voinţă greu de înţeles până şi de mine, care m-am identificat cu gândurile lui. El voia să-i bombardeze. Voia să-i distrugă.

Numai disciplina militară îl împiedica să decoleze imediat.

Pentru un asemenea om, este suficient cel mai mic imbold, şi disciplina nu-l mai poate ţine în loc. Cred că nici nu şi-a dat seama că am urcat lângă el în aeronavă.

- Cum ai dat de Senloo?

- În vremea mea exista un oraş numit St. Louis.

Era la confluenţa a două râuri mari... Am ajuns la Senloo. Era noapte, dar am văzut o pată neagră într-o mare de radioactivitate şi mi-am amintit de ce spunea doctorul Shekt, că Templul este o oază de sol normal. Am lansat o rachetă de semnal

― sau în orice caz, asta a fost sugestia mea mintală ― şi la lumina ei am văzut clădirea în formă de stea. Corespundea imaginii pe care am descoperit-o în mintea Secretarului... Acum, în locul acela este doar o groapă foarte adâncă. Asta se întâmpla la ora trei dimineaţa. Nici un virus n-a pornit înspre stele, şi Universul e liber.

Un urlet animalic izbucni din gâtlejul Secretarului ― strigătul nepământean al unui demon. Păru gata să se arunce... şi apoi se prăbuşi. Un firicel de salivă i se prelinse pe buze.

- Nu l-am atins, spuse Schwartz încet, privind gânditor trupul prăvălit. M-am întors înainte de ora şase, dar ştiam că trebuie să aştept să treacă ora fatală. Balkis avea cu siguranţă să-şi strige triumful, îi citisem asta în gânduri şi numai pe limba lui puteam să-l pierd. Acum, s-a terminat cu el.

140

CAPITOLUL XXII

ÎNCĂ NU AM TRĂIT CE-I MAI FRUMOS

Trecuseră treizeci de zile de când Joseph Schwartz părăsise pista de decolare într-o noapte destinată distrugerii Galaxiei. În urma navei sale se dezlănţuise urletul sirenelor de alarmă, iar ordinele de a se întoarce cutremurau văzduhul până la el.

Nu se întorsese; cel puţin nu înainte de a distruge Templul din Senloo.

Eroismul său primise acum recunoaştere oficială.

Avea în buzunar Ordinul Cosmonavei şi Soarelui, Clasa I. În afară de el, numai doi oameni din întreaga Galaxiei îl mai primiseră în timpul vieţii.

Era ceva, pentru un croitor la pensie!

Desigur, nimeni nu ştia exact ce făcuse, cu excepţia unui cerc foarte restrâns de persoane oficiale, dar nu conta. Într-o zi, toate acestea aveau să fie o pagină strălucită

şi nemuritoare a istoriei galactice.

Se îndrepta acum, în liniştea nopţii, către casa doctorului Shekt. În oraş, ca şi pe stelele ce străluceau deasupra, domnea pacea. Ici şi colo, bande de zeloşi mai iscau tulburări, dar capii răzmeriţei erau morţi sau întemniţaţi. Pământenii moderaţi ei înşişi puteau acum să se ocupe de rest.

Primele convoaie uriaşe de sol normal urmau să sosească. Ennius îşi reînnoise propunerea iniţială, ca populaţia Pământului să fie evacuată pe o altă planetă, dar pământenii refuzaseră. Nu aveau nevoie de acte filantropice. Nu doreau decât o şansă

de a-şi reface propria lor planetă; să reconstruiască vatra strămoşilor lor, primul leagăn al omului; să trudească cu propriile mâini, înlocuind pământul bolnav cu unul sănătos, semănând verdeaţă acolo unde nu trăia nimic, făcând să înflorească iar deşertul.

Era o muncă imensă; putea să dureze un secol ― dar ce conta? Să le împrumute numai Galaxia maşini; să le trimită hrană; să le furnizeze sol. Ce-nsemna asta la scara incalculabilelor ei resurse? Şi aveau să achite datoria.

Într-o zi pământenii vor fi din nou un popor ca toate celelalte, locuind pe o planetă ca oricare alta, putând să privească întreaga omenire în ochi, cu demnitate.

Inima lui Schwartz bătea cu putere gândind la acest miracol, în timp ce urca scările de la intrare. Săptămâna următoare avea să plece împreună cu Arvardan să

viziteze marile planete din centrul Galaxiei. Cine din generaţia sa părăsise vreodată

Pământul?

O clipă, gândul îi fugi la vechiul Pământ. Pământul lui. Mort de-atâta timp. De-atâta timp.

Şi totuşi, nu trecuseră decât trei luni şi jumătate...

Era pe cale să sune, dar mâna i se opri la jumătatea drumului. În minte îi răsunau cuvintele celor dinăuntru. Ce bine auzea el gândurile acum. Ca pe nişte mici clopoţei.

Era Arvardan, desigur, cu o simţire prea adâncă pentru a fi cuprinsă în cuvinte.

- Pola, am stat şi m-am gândit şi iar am stat şi m-am gândit... M-am săturat. Vii cu mine.

Iar Pola, la fel de dornică în gând, dar cu cea mai deplină împotrivire în cuvinte, îi răspunse:

141

- Nu pot, Bel. E imposibil. Cu manierele şi ţinuta mea provincială... M-aş simţi prost în lumile acelea mari. Şi pe urmă nu sunt decât o pă...

- Şşt! Eşti soţia mea, asta eşti. Dacă te întreabă cineva, vei spune că eşti originară de pe Pământ şi cetăţeană a Imperiului. Dacă mai vor şi alte amănunte, eşti soţia mea.

- Bine, şi după ce-ţi vei fi ţinut comunicarea la societatea de arheologie din Trantor, ce va urma?

- Ce va urma? Ei bine, mai întâi ne luăm un concediu de un an şi vizităm toate lumile mari ale Galaxiei. Nu lăsăm să ne scape nici una, chiar de-ar fi să călătorim cu nava poştală. Îţi vei face astfel o imagine despre Galaxie şi vei petrece cea mai frumoasă lună de miere ce-o poţi cumpăra cu bani imperiali.

- Şi-apoi?