CAPITOLUL XXI

DINCOLO DE FRONTIERA MORŢII

Şi depăşită! Lumină...

O lumină ceţoasă, în care jucau umbre, topindu-se, apropiindu-se şi, în sfârşit, definindu-se cu claritate. Un chip... Nişte ochi ce-l priveau...

- Pola!

Reveni brusc la realitate. In mintea sa totul era perfect limpede.

- Cât e ceasul? întrebă el.

Ii strânse atât de tare încheietura mâinii, încât fata se strâmbă fără voie.

- E trecut de şapte, şopti ea. Suntem dincolo de frontiera morţii.

Arvardan aruncă o privire cruntă în jur. Sări de pe patul de campanie, nepăsător la durerea mistuitoare din încheieturi.

Shekt, al cărui trup gârbovit era ghemuit pe un scaun, îşi ridică spre el capul, încuviinţând cu tristeţe.

- S-a sfârşit, Arvardan.

- Deci Ennius...

- Ennius n-a profitat de şansa pe care i-am oferit-o. Ce zici de asta? şi Shekt râse, un râs strident, ca un scrâşnet sinistru. Noi trei, singuri, descoperim un imens complot împotriva omenirii, singuri îl prindem pe capul conspiratorilor şi-l aducem la judecată. Ca într-un videofilm, în care eroii atotbiruitori apar exact la timpul potrivit.

De obicei acesta e finalul. Numai că, în cazul nostru, acţiunea a continuat, iar noi am constatat că nu ne crede nimeni. Asta nu se întâmplă în filme, nu? Ele se termină

întotdeauna bine, nu-i aşa? E absurd...

Cuvintele fură înghiţite de suspine răguşite, uscate.

Arvardan îşi întoarse privirea cu amărăciune. Ochii Polei erau universuri întunecate, umede de lacrimi.

136

O clipă se pierdu în ei ― erau într-adevăr nişte universuri pline de stele. Către acele stele zburau mici casete metalice, sclipitoare, devorând anii lumină în trecerea lor prin hiperspaţiu, pe traiectorii ucigaşe, perfect calculate, în curând ― poate chiar acum ― aveau să se apropie de ţintă, străpungând atmosfera planetelor, explodând în ploi invizibile de viruşi fatali...

Totul se sfârşise. Nu se mai putea face nimic.

- Unde e Schwartz? întrebă stins. Pola clătină din cap.

- Nu l-au mai adus înapoi.

Uşa se deschise, iar Arvardan, care nu se împăcase pe deplin cu gândul morţii, îşi ridică repede privirea, cu chipul brusc însufleţit de o speranţă.

Era doar Ennius. Expresia lui Arvardan se înăspri.

Îşi întoarse faţa.

Guvernatorul se apropie, aruncându-şi o clipă privirea către fizician şi fiica lui.

Chiar şi acum, însă, Shekt şi Pola nu erau decât nişte bieţi pământeni, care nu puteau să-i spună nimic Guvernatorului, deşi ştiau că, oricât de apropiat şi de violent le era sfârşitul, al lui avea să fie şi mai apropiat, şi mai violent.

Ennius îl bătu pe Arvardan pe umăr.

- Doctor Arvardan?

- Excelenţă? răspunse arheologul, imitând sarcastic vocea celuilalt.

- E trecut de şase.

Ennius nu dormise în noaptea aceea Deşi oficial îl absolvise pe Balkis, în adâncul său nu se putea convinge că acuzatorii erau complet nebuni sau hipnotizaţi.

Urmărise tic-tacul mecanic al ceasornicului, cronometrând poate sfârşitul Galaxiei.

- Da, spuse Arvardan, e trecut de şase, iar stelele strălucesc încă.

- Dar tot mai crezi că ai avut dreptate.

- Excelenţă, în câteva ore vor muri primele victime. Faptul va trece neobservat.

Zilnic mor oameni. Într-o săptămână vor muri sute de mii. Procentul vindecărilor va fi aproape nul. Nu va exista nici un leac. Mai multe planete vor cere de urgenţă

ajutoare pentru combaterea epidemiei. Peste două săptămâni li se vor fi alăturat zeci de alte planete, iar în sectoarele mai apropiate va fi declarată starea de urgenţă. Peste o lună, Galaxia va fi o masă clocotind de boală. Peste încă două luni, nici douăzeci de planete nu vor mai fi rămas neatinse de virus. În şase luni, Galaxia va fi moartă. Şi ce veţi face dumneavoastră când vor sosi primele comunicate?

Prevăd şi asta. Veţi întocmi rapoarte, cum că epidemia s-ar fi putut să pornească

de pe Pământ. Nu veţi salva astfel viaţa nimănui. Veţi declara război Stegarilor Pământului. Nu veţi salva astfel viaţa nimănui. Veţi şterge pământeanul de pe faţa planetei.

Nu veţi salva astfel viaţa nimănui. Sau vă veţi oferi să fiţi mijlocitor între prietenul dumneavoastră Balkis şi Consiliul Galactic sau ce va mai fi rămas din el.

S-ar putea chiar să aveţi onoarea de a-i da lui Balkis pe mână ultimele rămăşiţe ale Imperiului, în schimbul antitoxinei care, iarăşi, s-ar putea să nu ajungă la locul, în cantitatea şi la timpul necesar pentru a salva măcar o singură fiinţă omenească.

Ennius zâmbi fără convingere.

- Nu găseşti că dramatismul dumitale e ridicol?

137

- O, ba da. Sunt un om mort, iar dumneavoastră un cadavru. Să ne păstrăm însă

un calm imperial, nu-i aşa?

- Dacă-mi porţi pică pentru că am recurs la biciul neuronic...

- Câtuşi de puţin, răspunse ironic Arvardan. M-am obişnuit cu el. Aproape nici nu-l mai simt.