Schwartz râse.
- Sunt unul de-al cârmuitorilor, zici? Ei, n-am să te contrazic. N-are sens să-ţi explic. Să luăm însă cazul dumitale. Eşti o mostră strălucită de ceea ce ne oferă nouă
Galaxia. Eşti tolerant, ai un suflet mare şi te mândreşti cu faptul că-l tratezi pe doctorul Shekt ca pe un egal. În adâncul fiinţei dumitale însă ― totuşi nu atât de adânc încât să nu pot pătrunde ― nu te simţi bine în compania lui. Nu-ţi place cum vorbeşte, nici cum arată. De fapt, nu-ţi place deloc, deşi a fost gata să trădeze Pământul.
Da, da. Şi curând ai sărutat o fată de pe Pământ, şi priveşti asta ca pe o slăbiciune. Ţi-e ruşine...
- Pe Stele, nu-i -adevărat... Pola, se împotrivi Arvardan desperat, nu-l crede, nu-l asculta.
110
Pola răspunse pe un ton liniştit.
- Nu-i nevoie să te aperi şi nici să te simţi nefericit, Bel. El priveşte în subconştientul tău, la rămăşiţele copilăriei tale. Ar vedea cam acelaşi lucru, dacă ar privi într-al meu. Ar vedea lucruri similare dacă s-ar examina pe sine cu aceeaşi lipsă
de delicateţe cu care scrutează minţile noastre.
Schwartz roşi. Fără să-şi schimbe tonul, fata i se adresă apoi lui:
- Schwartz, dacă poţi citi gândurile, cercetează-le pe ale mele. Spune-mi dacă
sunt o trădătoare. Priveşte în mintea tatălui meu. Vezi dacă nu-i adevărat că ar fi putut foarte uşor să evite Şaizeciul, acceptând să colaboreze cu nebunii care vor distruge Galaxia. Ce-a câştigat trădând?... Şi mai vezi dacă vreunul din noi doreşte să facă
vreun rău Pământului şi locuitorilor săi. Spui ca ai pătruns o clipă în mintea lui Balkis. Nu ştiu dacă ai avut posibilitatea să-i scurmi toată drojdia. Când se va întoarce însă, cât nu e încă prea târziu, cerne-i-o bine, stoarce-i toate gândurile.
Descoperă că-i nebun... Şi apoi mori!
Schwartz tăcea.
Arvardan interveni năvalnic.
- Foarte bine, Schwartz. studiază acum mintea mea. Pătrunde cât vrei de adânc.
M-am născut pe Baronn, în Sectorul Sirius. Am crescut într-o atmosferă de antiterrism, aşa că e firesc ca în subconştientul meu să existe prejudecăţi. Priveşte în schimb la suprafaţă şi spune-mi dacă, după ce m-am maturizat, nu am luptat împotriva fanatismului din mine Nu din alţii ― asta ar fi fost mai uşor ― ci din mine, cât am putut de tare. Schwartz, dumneata nu ne cunoşti istoria! Nu ştii nimic despre miile şi zecile de mii de ani de a lungul cărora Omul s-a răspândit în toată Galaxia despre războaie şi suferinţe. Nu ştii de primele secole ale Imperiului, în care au alternat despotismul şi haosul. Abia de două sute de ani avem un guvern galactic reprezentativ. Graţie lui, diversele planete şi-au căpătat autonomia ― li s-a îngăduit să se autoguverneze ― şi vocile lor au putut fi auzite în forul conducător comun.
Niciodată Omenirea nu a fost atât de departe de războaie şi sărăcie; niciodată nu a fost economia Galaxiei atât de judicios organizată; niciodată perspectivele de viitor nu au fost atât de luminoase. Vrei ca toate astea să piară? Să se ia totul de la capăt? Şi cum? Sub forma unei teocraţii despotice, păstrând doar elementele nesănătoase, de ură şi suspiciune? Nemulţumirea Pământului e legitimă şi va fi soluţionată într-o zi, dacă Galaxia va dăinui. Ceea ce vor ei să facă nu e o soluţie. Ştii ce vor să facă?
Dacă Arvardan ar fi avut calităţile dobândite ale lui Schwartz, ar fi detectat lupta ce se dădea în mintea acestuia. Intuitiv, simţi însă că trebuia să facă o pauză.
Schwartz era mişcat. Toate lumile acelea aveau să dispară, să putrezească, să
moară de-o boală îngrozitoare... Era el un pământean, la urma urmelor? Doar un pământean? În tinereţe părăsise Europa, plecând în America; se schimbase ceva prin asta, nu rămăsese acelaşi om? Şi dacă mai târziu oamenii părăsiseră un Pământ bolnav, îndreptându-se spre alte lumi de pe firmament, nu rămăseseră tot oameni?
Nu era a sa toată Galaxia? Nu erau cu toţii urmaşii lui şi-ai fraţilor săi?
Spuse cu greutate:
- Bine, sunt de partea voastră. Cu ce vă pot ajuta?
- Cât de departe poţi ajunge cu gândul? întrebă repede Arvardan, de parcă s-ar fi temut ca nu cumva Schwartz să se răzgândească.
111
- Ştiu şi eu? Percep gândurile celor de afară. Ale temnicerilor, presupun. Cred că
pot ajunge chiar până în stradă, dar cu cât se depărtează, cu atât sunt mai ceţoase.
- Fireşte. Dar Secretarul? Îl poţi identifica?
- Nu ştiu, mormăi Schwartz.
Urmă o pauză... Minutele păreau să se lungească la nesfârşit.
- Gândurile voastre îmi stau în cale, se plânse Schwartz. Gândiţi-vă la altceva.
Cei trei se străduiseră să-l asculte. O altă pauză.
- Nu ... Nu pot... Nu pot...
Deodată Arvardan exclamă:
- Galaxie mare, îmi pot mişca piciorul... Auu!... Uuf!
Fiecare mişcare îi provoca o durere cumplită.
- Cât de tare poţi vătăma pe cineva, Schwartz? Mai mult decât mi-ai demonstrat mai înainte?
- Am omorât un om.
