- Voi încerca atunci să-ţi explic cât mai logic cu putinţă. A fost o încurcătură

foarte neplăcută. E greu să întocmesc un raport rezonabil asupra celor întâmplate, dar încă şi mai greu să trec totul sub tăcere, fără nici o justificare. Lucrurile stau în felul următor: ceilalţi acuzatori sunt pământeni; numai cuvântul dumitale are greutate. Ce-ar fi să dai o declaraţie în sensul că acuzaţia a fost făcută într-un moment când nu erai... Ei, ne vom gândi noi la o formulare care să exprime mai vag ideea de pierdere a raţiunii.

- Nimic mai simplu. Spuneţi că eram nebun, beat, hipnotizat, sau drogat. Merge orice.

- Încearcă să fii înţelegător. Ascultă, îţi spun eu că te-au corupt.

Vocea Guvernatorului se transformase într-o şoaptă încordată.

- Eşti din Sirius. Cum de te-ai îndrăgostit de-o pământeancă?

- Poftim?

- Nu ţipa. Te întreb, în condiţii normale ţi-ar fi dat prin cap să te-asociezi cu băştinaşii? Te-ai fi oprit cu gândul la aşa ceva?

Guvernatorul îşi înclină capul, abia perceptibil, în direcţia Polei.

O clipă Arvardan se uită la el surprins. Apoi, cu iuţeala fulgerului, îşi repezi mâna în beregata celei mai înalte autorităţi imperiale de pe Pământ. Ennius se lupta cu desperare să se desfacă din strânsoarea lui.

- Aşa ceva, zici? întrebă Arvardan. Te referi la domnişoara Shekt? Dacă da, s-o faci cu tot respectul cuvenit, ai înţeles? O, cară-te de-aici. Eşti mort oricum.

Ennius gâfâi sufocat:

- Doctore Arvardan, te anunţ că eşti ares...

Uşa se deschise din nou şi intră colonelul.

- Excelenţă, gloata de pământeni a revenit.

- Cum? N-a vorbit Balkis cu ei? Nu a convenit pentru o amânare de o săptămână?

- Ba a vorbit, şi e tot aici, şi la fel şi mulţimea.

Suntem pregătiţi să deschidem focul asupra lor, şi acesta e şi sfatul meu în calitate de comandant al armatei. Ce ordonaţi, Excelenţă?

- Aşteaptă până vorbesc cu Balkis. Adu-l aici.

Doctore Arvardan, cu dumneata mă socotesc eu mai târziu.

Balkis intră zâmbitor. Se înclină ceremonios către Ennius, care-i răspunse cu un salut abia schiţat.

- Ascultă, spuse fără nici un fel de introducere Guvernatorul, sunt informat că

oamenii dumitale se adună în apropierea fortului Dibbum. Nu aşa ne-a fost înţelegerea... E drept că nu dorim vărsări de sânge, dar şi răbdarea noastră are o limită. Îi poţi împrăştia pe cale paşnică?

- Dacă am să vreau, Excelenţă.

138

- Dacă ai să vrei? Ai face bine să vrei. Şi încă imediat.

- Câtuşi de puţin, Excelenţă!

Secretarul zâmbi şi îşi înălţă braţul. Vocea i se umplu de triumful sălbatic al batjocurii atât timp înăbuşite.

- Prostule! Ai aşteptat prea mult şi poţi plăti cu moartea acum! Sau poţi trăi ca sclav dacă preferi ― dar te asigur că nu va fi o viaţă dulce.

Patima cu care fuseseră rostite aceste cuvinte nu avu un efect deosebit asupra lui Ennius. Chiar şi în acel moment, când primise fără îndoială cea mai grea lovitură din viaţa sa, calmul diplomatului imperial nu-l părăsi. Părea doar ceva mai palid şi mai obosit.

- Am fost deci atât de neprevăzător? Povestea cu virusul... era adevărată?

Vocea îi suna ca un fel de mirare abstractă, indiferentă.

- Dar Pământul, chiar şi tu însuţi ― sunteţi cu toţii ostatecii mei.

- Câtuşi de puţin, veni imediat strigătul victorios. Tu şi-ai tăi sunteţi ostatecii mei. Virusul ce se răspândeşte acum în Univers nu a iertat Pământul. Atmosfera tuturor garnizoanelor, inclusiv a Everestului, e acum saturată de el. Noi, pământenii, suntem imuni, dar cum te simţi tu, Guvernatorule? Slăbit? Ţi-e gâtul uscat? Ai febră?

Nu durează mult, să ştii. Şi numai de la noi poţi obţine antidotul.

Mult timp Ennius nu spuse nimic. Pe chipul tras i se întipărise o dispreţuitoare trufie. Se întoarse apoi spre Arvardan, spunând pe un ton liniştit, protocolar:

- Domnule doctor Arvardan, văd că trebuie să-ţi cer scuze pentru că ţi-am pus cuvântul la îndoială. Domnule doctor Shekt, domnişoară Shekt, scuzele mele.

Arvardan rânji.

- Mulţumim pentru scuze. Ne vor fi tuturor de mare folos.

- Merit sarcasmul dumitale, răspunse Guvernatorul. Acum, vă rog să-mi îngăduiţi să mă întorc la Everest, pentru a muri împreună cu ai mei. Orice compromis cu acest... om este, bineînţeles, exclus. Sunt sigur că soldaţii Guvernatorului Imperial pe Pământ îşi vor face din plin datoria înainte de-a muri, încât nu puţini vor fi pământenii ce ne vor lumina calea în labirintul morţii. Adio.

- Staţi. Staţi aşa. Nu plecaţi.

Încet, încet, Ennius privi în direcţia de unde venea vocea.

Încet, încet, Joseph Schwartz, încruntându-se puţin, clătinându-se din cauza oboselii, trecu pragul.

Secretarul se crispa, făcând un salt înapoi. Bănuitor şi precaut, îl înfruntă pe omul venit din trecut.

- Nu, scrâşni el, nu vei afla de la mine secretul antidotului. Numai câteva persoane îl deţin şi câteva altele au fost instruite cum se administrează. Şi unii şi alţii se află la adăpost de influenţa ta pe timpul cât are nevoie toxina să-şi facă efectul.

- Se află la adăpost, încuviinţă Schwartz, dar nu pe timpul cât are nevoie toxina să-şi facă efectul. Pentru că, vezi dumneata, nu există nici o toxină şi nici un virus de combătut.

Ce voia să spună? Arvardan simţi că se înăbuşă. Fusese într-adevăr manevrat?

Erau, atât el cât şi Secretarul, victimele unei imense farse? Dar în ce scop?

- Haide, omule, ceru nerăbdător Ennius, fii mai explicit. Ce vrei să spui?

139