116
- Ţine-l bine, strigă Arvardan cu o bucurie feroce, sprijinit pe spătarul unui scaun, încercând să-şi recapete suflul. Ţine-l până ajung la el.
Abia-şi ţâra picioarele. Înainta ca într-un coşmar, de parcă ar fi umblat prin melasă, de parcă ar fi înotat în catran, contractându-şi muşchii flagelaţi, încet... foarte încet. Nu era conştient de duelul teribil ce se desfăşura în faţa ochilor săi. Nici nu avea cum.
Secretarul avea un singur ţel: o apăsare de câţiva centimetri a degetului său mare ar fi fost suficientă pentru închiderea contactului şi declanşarea dezintegratorului. Nu trebuia decât să pună în mişcare un ligament pe jumătate contractat, să... să...
Schwartz avea un singur ţel: să împiedice mişcarea degetului fatal. În amalgamul senzaţiilor celuilalt, îi era greu să distingă exact porţiunea din creier ce coordona mişcarea degetului, aşa că era silit să lupte pentru menţinerea unei imobilităţi totale...
Secretarul se opunea frenetic forţei ce-l paraliza. Mintea neexersată a lui Schwartz era confruntată cu o inteligenţă puternică şi extrem de mobilă. Secunde întregi adversarul său rămânea într-o calmă expectativă... pentru ca dintr-o dată să se concentreze cu un efort supraomenesc asupra unui muşchi...
Schwartz se simţea ca şi cum s-ar fi prins de-o mână ce se zbătea sălbatic, aruncându-l în toate părţile, dar căreia nu-i da drumul cu nici un preţ.
Nimic din toate acestea nu apărea la vedere. Doar încleştarea spasmodică a maxilarelor lui Schwartz, tremurul buzelor muşcate până la sânge... şi, din când în când, uşoara mişcare a degetului Secretarului, încordându-se iar şi iar.
Arvardan se opri să se odihnească. Nu voia, dar era silit. Degetul său abia atinsese tunica Secretarului, când simţi că nu mai poate. Plămânii torturaţi nu mai reuşeau să pompeze oxigenul de care aveau nevoie membrele amorţite. Ochii i se împăienjeniseră de atât efort, durerea îi înceţoşase creierul.
- Doar câteva clipe, Schwartz, gâfâi el. Ţine-l, ţine-l...
Încet, foarte încet, Schwartz clătină din cap.
- Nu pot... Nu pot...
Într-adevăr, pentru Schwartz lumea luneca într-un haos nediferenţiat. Lianele minţii sale îşi pierdeau flexibilitatea.
Degetul Secretarului apăsă din nou pe contact, cu îndârjire. Apăsarea creştea treptat.
Schwartz simţea că-i ies ochii din orbite, că i se umflă vinele de pe frunte. Dar mai ales simţea triumful înfricoşător ce se înălţa în mintea adversarului...
Arvardan se năpusti înainte, dar trupul inert nu-l asculta, şi se prăbuşi cu mâinile întinse, încercând să se prindă de celălalt. Secretarul, prizonier al minţii lui Schwartz, se prăvăli odată cu el. Dezintegratorul îi căzu din mână, rostogolindu-se cu zgomot pe podea Aproape imediat mintea Secretarului se eliberă din captivitate, în timp ce mintea lui Schwartz se năruia, devenind o adevărată junglă de senzaţii.
Balkis se lupta cu furie, ţintuit sub greutatea trupului ţeapăn al lui Arvardan.
Repezi cu brutalitate un genunchi în vintrele celuilalt, în timp ce pumnul încleştat îi ţintea obrajii; ridică braţul şi lovi. Arvardan se rostogoli într-o vălmăşeală dureroasă.
117
Secretarul se ridică bălăbănindu-se, gâfâind şi cu hainele în neorânduială. Se opri însă
din nou.
În faţa sa era Shekt, pe jumătate ridicat, în mâna dreaptă, susţinută cu greu de stânga, ţinea dezintegratorul. Deşi tremura în mâinile nesigure ale fizicianului, fatala armă era îndreptată spre Secretar.
- Turmă de nebuni, ţipă acesta sugrumat de furie, ce speraţi să câştigaţi? Nu trebuie decât să ridic vocea...
- Dar atunci, glăsui slab Shekt, vei muri şi tu.
- Nu realizezi nimic ucigându-mă, spuse caustic Secretarul, şi o ştii prea bine.
Nu vei salva Imperiul, pentru care ne trădezi acum, şi nici măcar pe tine şi pe complicii tăi. Dă-mi arma şi vă las să plecaţi.
Întinse mâna, dar Shekt râse amar.
- Nu sunt atât de prost încât să te cred.
- Poate că nu, în schimb eşti pe jumătate paralizat. Spunând acestea, Secretarul se aruncă brusc în dreapta, mult mai repede decât putea braţul vlăguit al lui Shekt să
întoarcă dezintegratorul. Pregătindu-şi saltul decisiv, Balkis se concentra acum numai asupra armei, având grijă să se ferească din bătaia ei.
Schwartz se încordă încă o dată, mintea sa năpustindu-se asupra celuilalt cu o ultimă lovitură. Secretarul se poticni şi se prăvăli, de parcă l-ar fi lovit o măciucă în moalele capului.
Arvardan reuşise să se ridice în picioare. Avea obrazul tumefiat şi păşea şchiopătând.
- Poţi să te mişti, Schwartz? întrebă el.
- Puţin, sună obosit răspunsul.
Şi Schwartz lunecă de la locul său.
- Mai vine cineva spre noi?
- Nu simt nimic.
Arvardan îşi plecă privirea spre Pola, zâmbind întunecat, îşi lăsă mâna pe părul ei castaniu, iar ea îl privi cu ochi strălucitori. De mai multe ori în ultimele ore fusese convins că niciodată nu-i va mai atinge părul şi nu-i va mai întâlni privirea.
- Poate că nu-i totul pierdut, Pola.
Dar fata clătină din cap neîncrezătoare.
