răspunsul şi apoi coborî arma, dându-se la o parte. Poarta se deschise încet.
CAPITOLUL XIX
FRONTIERA MORŢII SE APROPIE
În orele ce au urmat se produse o mare agitaţie, atât în interiorul fortului Dibburn, cât şi în afara lui.
În Chica, poate, într-o măsură şi mai mare.
121
Era amiază când Înaltul Ministru, aflat la Washenn, îl căută prin comuni-undă
pe Secretarul său, iar acesta nu putu fi găsit nicăieri. Înaltul Ministru era nemulţumit, conducerea Casei de Corecţie se nelinişti.
Se întreprinseră de îndată cercetări şi gardienii de la uşa sălii de şedinţe răspunseră că Secretarul plecase împreună cu prizonierii la ora zece şi jumătate dimineaţa... nu, nu lăsase nici un fel de instrucţiuni... nu ştiau încotro plecase...
bineînţeles, nu-şi putuseră permite să întrebe.
Nici alţi temniceri nu ştiau mai mult. Neliniştea începu să crească, devenind apăsătoare.
La ora două după-amiază sosi prima ştire cum că maşina ar fi fost zărită în dimineaţa aceea... nimeni nu văzuse dacă Secretarul era înăuntru... unii credeau că era la volan, dar era o simplă presupunere, se părea că...
La două şi jumătate, se afirmă cu precizie că maşina intrase în fortul Dibburn.
În jurul orei trei, se hotărî în fine să se ia legătura cu comandantul fortului. Le răspunse un locotenent. Le spuse că pentru moment nu li se puteau da nici un fel de informaţii. Cu toate acestea, ofiţerii Maiestăţii Sale Imperiale cereau deocamdată să
se păstreze ordinea. Se mai cerea să nu se difuzeze, până la noi dispoziţiuni, ştirea dispariţiei unui membru al Societăţii Stegarilor.
Fusese suficient pentru a se obţine exact contrariul dorinţelor imperiale.
Conspiratorii nu pot sta cu mâinile în sân când unul din conducătorii lor e în mâinile duşmanului cu patruzeci şi opt de ore înaintea declanşării operaţiunii. Nu putea fi vorba decât de descoperirea planurilor sau trădare; amândouă alternativele nu însemnau decât un singur lucru: moartea.
Aşa încât vestea se răspândi...
Iar populaţia din Chica se puse în mişcare...
Oratori de profesie apărură la colţuri de stradă. Uşile arsenalelor secrete fură
forţate şi pământenii se înarmară. Spre fort porni o mulţime dezordonată.
La ora şase după-amiaza, un nou mesaj fu transmis comandantului, de data asta printr-un trimis special.
Şi la fort evenimentele se precipitau, într-un fel mai moderat, totuşi. Ele debutară dramatic atunci când tânărul ofiţer ce se apropie de maşina condusă de Shekt întinse mâna, solicitând dezintegratorul Secretarului:
- Rămâne la mine, spuse ofiţerul sec.
- Dă-i-l, Schwartz, spuse Shekt.
Mâna Secretarului ridică dezintegratorul şi-l întinse; ofiţerul îl luă, iar Schwartz, cu un suspin adânc, se relaxă, dând drumul minţii Secretarului.
Arvardan era pregătit. Când Secretarul sări ca un arc de oţel eliberat de sub presiune, arheologul se repezi asupra lui, izbindu-l cu toată forţa pumnilor.
Ofiţerii răcniră nişte comenzi şi soldaţii se năpustiră. Mâini puternice îl prinseră
pe Arvardan de gulerul cămăşii, trăgându-l cu brutalitate la o parte.
Secretarul zăcea în scaunul său, fără vlagă. Din colţul gurii i se prelingea un fir negru de sânge. Obrazul contuzionat al lui Arvardan sângera şi el. Îşi netezi părul cu o mână tremurătoare. Apoi, arătând cu degetul spre Secretar, spuse pe un ton ferm:
- Acuz acest om de conspiraţie împotriva Guvernului Imperial. Cer să vorbesc de urgenţă cu comandantul.
122
- Vom vedea ce putem face, domnule, răspunse ofiţerul politicos. Acum v-aş
ruga să mă urmaţi ― cu toţii.
Trecură ore întregi fără să intervină nimic nou.
Erau singuri într-o încăpere destul de curată. Pentru prima oară, după
douăsprezece ore, li se dădu să mănânce, şi, în ciuda împrejurărilor, mâncară cu poftă.
Se bucurară şi de încă un apanaj al civilizaţiei, care era baia. Totuşi, camera era păzită şi cum preţioasele ore se scurgeau în gol, Arvardan îşi ieşi în cele din urmă din fire.
- Dar n-am făcut decât să schimbăm închisoarea, strigă el.
Activităţile insignifiante, de rutină, ale unei tabere militare, se desfăşurau în jurul lor în continuare, ignorându-i cu desăvârşire.
