- Staţi. Staţi aşa. Nu plecaţi.
Încet, încet, Ennius privi în direcţia de unde venea vocea.
Încet, încet, Joseph Schwartz, încruntându-se puţin, clătinându-se din cauza oboselii, trecu pragul.
Secretarul se crispa, făcând un salt înapoi. Bănuitor şi precaut, îl înfruntă pe omul venit din trecut.
- Nu, scrâşni el, nu vei afla de la mine secretul antidotului. Numai câteva persoane îl deţin şi câteva altele au fost instruite cum se administrează. Şi unii şi alţii se află la adăpost de influenţa ta pe timpul cât are nevoie toxina să-şi facă efectul.
- Se află la adăpost, încuviinţă Schwartz, dar nu pe timpul cât are nevoie toxina să-şi facă efectul. Pentru că, vezi dumneata, nu există nici o toxină şi nici un virus de combătut.
Ce voia să spună? Arvardan simţi că se înăbuşă. Fusese într-adevăr manevrat?
Erau, atât el cât şi Secretarul, victimele unei imense farse? Dar în ce scop?
- Haide, omule, ceru nerăbdător Ennius, fii mai explicit. Ce vrei să spui?
139
- E foarte simplu, răspunse Schwartz. Noaptea trecută, când eram cu toţii aici, mi-am dat seama că nu obţin nimic stând pur şi simplu şi ascultând. Aşa încât am acţionat cu grijă, vreme îndelungată, asupra minţii Secretarului. Nu mă temeam că
voi fi surprins.
În cele din urmă, el a cerut să fiu dat afară. Era, bineînţeles, dorinţa mea. În rest, n-a fost nici o problemă.
Mi-am doborât paznicul şi m-am îndreptat spre câmpul de decolare. În fort se dăduse alarma pentru douăzeci şi patru de ore. Navele erau echipate, înarmate şi gata de zbor. Piloţii erau pregătiţi. Am ales unul din ei... şi am zburat împreună spre Senloo.
Secretarul vroia să spună ceva, dar fălcile i se mişcară, fără să poată scoate un sunet. Shekt fu cel care întrebă:
- Dar nu puteai determina un om să piloteze o navă. Nu puteai decât să-l faci să
meargă.
- Da, când acţionam împotriva voinţei lui. Dar din gândurile doctorului Arvardan ştiam cât îi urăsc sirienii pe pământeni, aşa că am căutat un pilot născut în Sectorul Sirian şi l-am găsit pe Locotenentul Claudy.
- Locotenentul Claudy? strigă Arvardan.
- Da... Oh, îl cunoşti. Sigur, văd foarte clar în mintea dumitale că-l cunoşti.
- Te cred... Continuă, Schwartz.
- Acest ofiţer îi urăşte pe pământeni cu o voinţă greu de înţeles până şi de mine, care m-am identificat cu gândurile lui. El voia să-i bombardeze. Voia să-i distrugă.
Numai disciplina militară îl împiedica să decoleze imediat.
Pentru un asemenea om, este suficient cel mai mic imbold, şi disciplina nu-l mai poate ţine în loc. Cred că nici nu şi-a dat seama că am urcat lângă el în aeronavă.
- Cum ai dat de Senloo?
- În vremea mea exista un oraş numit St. Louis.
Era la confluenţa a două râuri mari... Am ajuns la Senloo. Era noapte, dar am văzut o pată neagră într-o mare de radioactivitate şi mi-am amintit de ce spunea doctorul Shekt, că Templul este o oază de sol normal. Am lansat o rachetă de semnal
― sau în orice caz, asta a fost sugestia mea mintală ― şi la lumina ei am văzut clădirea în formă de stea. Corespundea imaginii pe care am descoperit-o în mintea Secretarului... Acum, în locul acela este doar o groapă foarte adâncă. Asta se întâmpla la ora trei dimineaţa. Nici un virus n-a pornit înspre stele, şi Universul e liber.
Un urlet animalic izbucni din gâtlejul Secretarului ― strigătul nepământean al unui demon. Păru gata să se arunce... şi apoi se prăbuşi. Un firicel de salivă i se prelinse pe buze.
- Nu l-am atins, spuse Schwartz încet, privind gânditor trupul prăvălit. M-am întors înainte de ora şase, dar ştiam că trebuie să aştept să treacă ora fatală. Balkis avea cu siguranţă să-şi strige triumful, îi citisem asta în gânduri şi numai pe limba lui puteam să-l pierd. Acum, s-a terminat cu el.
140
CAPITOLUL XXII
ÎNCĂ NU AM TRĂIT CE-I MAI FRUMOS
Trecuseră treizeci de zile de când Joseph Schwartz părăsise pista de decolare într-o noapte destinată distrugerii Galaxiei. În urma navei sale se dezlănţuise urletul sirenelor de alarmă, iar ordinele de a se întoarce cutremurau văzduhul până la el.
Nu se întorsese; cel puţin nu înainte de a distruge Templul din Senloo.
Eroismul său primise acum recunoaştere oficială.
Avea în buzunar Ordinul Cosmonavei şi Soarelui, Clasa I. În afară de el, numai doi oameni din întreaga Galaxiei îl mai primiseră în timpul vieţii.
Era ceva, pentru un croitor la pensie!
Desigur, nimeni nu ştia exact ce făcuse, cu excepţia unui cerc foarte restrâns de persoane oficiale, dar nu conta. Într-o zi, toate acestea aveau să fie o pagină strălucită
şi nemuritoare a istoriei galactice.
