- Ce puteam face? strigă el. Balkis vorbise înainte cu colonelul, aşa că nu mai puteam avea încredere în el. Dacă i se oferise viaţa? Dacă făcea şi el parte din complot? Ştiu că-i un gând nebunesc, dar nu puteam risca. Totul mi se părea suspect.
Doream să vorbesc cu Ennius însuşi.
Fizicianul se ridică, înnodându-şi la spate mâinile uscăţive.
- Şi până la urmă vine Ennius?
- Cred că da. Dar numai la rugămintea lui Balkis. Nu mai înţeleg nimic.
- La rugămintea lui Balkis? Înseamnă că Schwartz are dreptate.
- Da? Ce spune Schwartz?
Pământeanul rotofei stătea pe marginea patului. Când privirile celor doi se îndreptară spre el, ridică din umeri, depărtându-şi mâinile cu un gest de neputinţă.
- Am surprins gândurile Secretarului mai adineauri, când a trecut prin faţa uşii noastre. A avut o discuţie toarte lungă cu ofiţerul despre care vorbeşti.
- Ştiu.
- În gândurile ofiţerului nu e însă nici umbră de trădare.
- Înseamnă că m-am înşelat, spuse cu amărăciune arheologul. O să fie vai şi-amar când va veni Ennius. Dar Balkis?
- În mintea lui nu-i nici pic de teama sau îngrijorare, ci numai ură. Şi, în primul rând, e ură împotriva noastră; pentru că l-am prins, pentru că l-am târât aici. L-am jignit cumplit în orgoliul său, şi are de gând să ne-o plătească. I-am prins din zbor frânturi de vise. El, singur, continuându-şi planul de luptă împotriva întregii Galaxii, chiar şi în condiţiile în care noi îl înfruntăm cu toate informaţiile pe care le deţinem.
Ne oferă avantaje, chiar atuuri, ca în final să ne zdrobească şi să triumfe asupra noastră.
- Vrei să spui că e gata să-şi rişte planurile, visurile de-a deveni stăpânul Imperiului, de dragul unei răzbunări meschine? E o nebunie ce spui.
- Ştiu, spuse netulburat Schwartz. Este nebun.
- Şi speră să reuşească?
- Întocmai.
- Atunci, trebuie să ne ajuţi, Schwartz. Avem nevoie de creierul dumitale.
Ascultă-mă...
Shekt însă îl întrerupse, clătinând din cap dezaprobator.
130
- Nu, Arvardan, nu se poate. L-am trezit pe Schwartz după ce ai plecat şi am discutat cu el. Este clar că nu poate dispune oricum de puterile lui mintale, pe care mi le-a descris destul de vag. El poate să imobilizeze un om, să-l paralizeze, sau chiar să-l ucidă. Mai mult, poate dirija muşchii voluntari mari, chiar şi împotriva voinţei subiectului. Dar asta e tot.
Pe Secretar, de exemplu, nu-l poate face să vorbească, neputând comanda musculaturii delicate din jurul corzilor vocale. S-a dovedit că nu poate coordona mişcările într-o suficientă măsură pentru a-l face să conducă maşina. Chiar şi în mers, reuşea cu greu să-i menţină echilibrul. E clar deci că n-am putea dispune de Ennius într-atât încât să-l facem să dea un ordin, verbal sau în scris. M-am gândit şi eu la asta, după cum vezi...
Pe Arvardan îl copleşi descurajarea. Deodată, fulgerat de-un gând, întrebă:
- Unde e Pola?
- În alcov; doarme.
Cât ar fi dorit s-o trezească... să... O, ar fi dorit o mulţime de lucruri.
Se uită la ceas. Era aproape miezul nopţii. Mai erau doar treizeci de ore.
O vreme dormi, şi se trezi când afară se iveau zorii. Nu se arătă nimeni.
Sufletele le erau vlăguite de ultimul licăr de speranţă.
Arvardan se uită iarăşi la ceas. Era aproape miezul nopţii. Mai erau doar şase ore.
Privea acum în jur cu o descurajare buimacă. Erau prezenţi cu toţii ― chiar şi Guvernatorul sosise în sfârşit. Pola era lângă el. Îi simţea pe mână degetele fierbinţi.
Privirea ei speriată şi istovită îl înfuria cel mai mult împotriva întregii Galaxii. Poate că meritau să moară cu toţii, proştii, proştii... proştii...
Pe Shekt şi pe Schwartz, aşezaţi în stânga sa, abia-i zărea. Mai era şi Balkis, blestematul de Balkis, cu buzele umflate, cu un obraz învineţit. Trebuia să-l doară al naibii când vorbea. La acest gând, Arvardan zâmbi cu răutate şi-şi încleşta pumnii.
Parcă propriul său obraz bandajat îl durea mai puţin când se gândea la suferinţa celuilalt.
În faţa lor stătea Ennius ― încruntat, nesigur, arătând aproape ridicol în hainele sale greoaie, diforme, impregnate cu plumb.
Şi el era un prost. Arvardan se cutremură de ură gândindu-se la toate aceste momâi galactice care nu visau decât pace şi trai bun. Unde dispăruseră cuceritorii de-acum trei secole? Unde?
Încă şase ore...
Ennius primise înştiinţarea de la garnizoana din Chica cu vreo optsprezece ore în urmă, şi de atunci apelurile sale brăzdaseră jumătate din planetă. Raţiunile pentru care proceda astfel erau obscure, dar nu mai puţin ferme. În esenţă, îşi spunea, nu era vorba decât de regretabila răpire a unei robe verzi ― una din curiozităţile acelui Pământ bântuit de superstiţii şi obsesii. În plus, nişte acuzaţii nebuneşti, lipsite de probe. Nimic care să depăşească competenţa locală a colonelului.
